Football Leaks continuă să ne arate „vestul sălbatic” din fotbalul mare. Dar ce se poate schimba? Și ce trebuie să se schimbe?

E deja limpede cum funcționează jocul. De trei săptămâni încoace, prima pagină a celor mai importante publicații arată ca un teren de tenis. Jurnaliștii din grupul EIC (European Investigative Collaborations) servesc încă o dezvăluire sordidă din cutia pandorei deschisă de platforma Football Leaks, părțile implicate returnează cu o declarație-șablon prin care neagă totul. Regulile sunt vechi și consacrate, dar ritmul e nemaivăzut. Scandalul ăsta nu-i ca altele. Focul s-ar fi stins relativ rapid în trecut: timpul era mereu de partea agenților, cluburilor și oficialilor cu pricina, care trebuiau doar să aștepte în liniște trecerea furtunii. Însă milioanele de documente, emailuri și convorbiri interceptate reprezintă o rezervă aproape nelimitată de paie care întrețin flăcările. Și din câteva locuri iese mult fum.

Nu-i nimic de văzut aici: fotbal, dopaj și contururile unei povești familiare

Un sport extrem de iubit, o competiție găzduită de Rusia și un avocat canadian … sună cunoscut? Asta-i pentru că sunt elementele de bază ale celui mai mare și mai complex caz de dopaj sistematic din istorie, descoperit cu multă fanfară acum patru ani. Jocurile Olimpice de iarnă organizate la Sochi au fost punctul de plecare pentru investigatorul-șef Richard McLaren, care a scos la lumină, pas cu pas, fiecare punct nodal dintr-o rețea vastă: de la state la organizații anti-doping și la atleți de top.

Că fotbalul a rămas neatins de toată murdăria asta e curios, dar nu surprinzător. În ciuda popularității enorme și a posibilităților evidente, problema dopajului a rămas mereu un simplu concept abstract și academic, de parcă cel mai practicat și lucrativ joc din lume ar fi cumva deasupra unor astfel de escrocherii. Din când în când, un nume mare ca Arsene Wenger a bătut câte un apropo – „fotbalul e plin de legende care sunt de fapt trișori‟ – tratat drept o curiozitate de moment, nimic mai mult.

Ce s-a scris în Der Spiegel despre Sergio Ramos ilustrează cel puțin atmosfera generală de impunitate când vine vorba de doping în sportul ăsta. Din corespondențele prezentate, reiese că UEFA l-a luat în vizor de două ori pe căpitanul lui Real Madrid, doar pentru a se eschiva și a înăbuși eforturile propriilor comisii judiciare. După finala Champions League din 2017, Ramos a fost depistat cu dexametazonă în sistem, un anti-inflamator permis doar sub condiția de a-l declara înainte de testare. Doctorul clubului și-a asumat responsabilitatea pentru „eroarea administrativă‟, în cuvintele sale, provocată pesemne de euforie și emoții. E o explicație plauzibilă. Când ești în prezența fostului rege Juan Carlos, venit în încăpere pentru a-l felicita pe fundaș, poate să-ți scape câte ceva.

Dar dacă punem la socoteală și evenimentele mai recente, din primăvara asta, imaginea devine ceva mai întunecată. Real Madrid și Ramos în particular au făcut tot ce le-a stat în putere să îngreuneze sau chiar să împiedice procedurile normale de testare. Scena cea mai reprezentativă (și ușor amuzantă) e una în care Ramos a sfidat un ofițer anti-doping cu un duș înainte să-i fie recoltată proba, o contravenție suficient de gravă încât să răspândească panică în echipa legală de pe Bernabeu.

„Fiți pe pace!‟, le-a spus UEFA implicit. Dincolo de o mustrare blândă, ambele episoade s-au încheiat fără repercusiuni serioase. La urma urmei, reacția molâie la semnele îngrijorătoare pare să fie politica oficială a forurilor guvernamentale. Același Richard McLaren o simțea pe propria piele la sfârșitul lui 2017. Contactat de FIFA pentru a produce un raport despre Cupa Mondială și naționala rusă, s-ar părea că avocatul a fost dus cu zăhărelul luni de zile de către șefa comisiei de etică, Maria Claudia Rojas. După tărăgănări interminabile și încercări deșarte de a-și începe munca, McLaren a fost lăsat baltă și FIFA a anunțat brusc că „nu există suficiente dovezi‟ pentru a aduce acuze concrete. Asta după ce nimeni altul decât Grigory Rodchenko, fostul arhitect al programului de dopaj din Rusia, ajuns „whistleblower‟, semnalase deja că cel puțin doi membri ai selecționatei au trecut prin laboratorul său.

Real Madrid și Ramos zic că n-au greșit cu nimic. La fel UEFA și FIFA. Jocul continuă.

"I have never participated, nor will I ever participate in, nor have I consented to, nor will I ever consent to, any form of doping."

Sergio Ramos has strongly denied doping claims.

Full story here 👇https://t.co/uvpDR4sEVg pic.twitter.com/mHChCl1Fuq

— BBC Sport (@BBCSport) November 24, 2018

Agenții la putere

Dacă tratamentele „creative‟ sunt de mult un adevăr nerostit în fotbal, atunci omnipotența impresarilor e un fel de infecție serioasă care rămâne netratată, în ciuda tuturor simptomelor îngrijorătoare. Dincolo de platitudini demagogice scoase la înaintare din când în când, autoritățile nu pot – sau nu vor – să țină sub control influența disproporționată a unui grup restrâns de indivizi. Aceleași nume apar negreșit în majoritatea articolelor publicate de Der Spiegel, indiferent dacă sub lupă e AS Monaco (al cărei patron rus a fost arestat săptămâna trecută) sau Wolverhampton Wanderers.

Faptul că oameni ca Pinhas Zahavi, Mino Raiola și Jorge Mendes sunt personaje familiare pentru majoritatea suporterilor spune deja multe despre rolul nejustificat de important pe care-l au agenții la cel mai înalt nivel. O simplă căutare pe Google demonstrează și care sunt preocupările publicului când vine vorba de „super-agenți‟: completarea automată îți sugerează în cazul fiecăruia subiectul averii pe care-au reușit s-o acumuleze. Oricât de obscene ar fi sumele, întrebarea relevantă aici e cum, nu cât s-au îmbogățit.

E important să separăm cel puțin două aspecte diferite, pentru că doar unul dintre ele are potențiale ramificații legale. Practicile unsuroase care ațâță conflicte între clienți și cluburile lor lasă un gust amar, dar încercările lui Zahavi, de exemplu, de a stârni în vară o licitație pentru serviciile lui Robert Lewandowski nu trebuie să distragă atenția. Mult mai relevant e că regulile sunt încălcate în văzul tuturor, fără nicio consecință.

„Third -party ownership‟ – implicarea terțelor părți în drepturile de joc ale unui fotbalist – a fost interzisă explicit de UEFA acum câțiva ani. Asta nu-l oprește pe același Zahavi să găsească soluții tot mai imaginative pentru a profita de pe urma transferurilor celor mai promițători tineri. Lazar Markovic, cumpărat de Liverpool în 2014 și împrumutat de atunci oricui ridică mâna primul, e unul dintre ei. Încă de dinainte să împlinească 18 ani, companiile fantomă care plutesc suspicios în jurul impresarului israelian și-au asigurat o parte din orice sumă de bani plătită pentru mijlocașul sârb. De la Partizan Belgrad la Benfica și apoi pe Anfield, s-ar părea că un procentaj a ajuns de fiecare dată în conturi deschise în paradisuri fiscale.

Unele povești sunt deja cunoscute. Jocul dublu (sau triplu?) făcut de Mino Raiola în transferul lui Paul Pogba a ieșit la iveală rapid, când Manchester United a descoperit cu stupoare că agentul angajat pentru a-i proteja interesele negocia simultan și pentru Juventus, o contravenție serioasă.

Alte povești sunt divulgate în premieră. Dacă te întrebai cum poate un club nou-promovat și modest ca Wolverhampton Wanderers să pună mâna pe jumătate din naționala Portugaliei, răspunsul e Jorge Mendes. Reprezentantul lui Jose Mourinho și Nuno Espirito Santo are și o legătură quasi-instituțională cu Wolves: Foyo, compania chineză care conduce clubul, deține totodată și acțiuni în agenția lui Mendes, Gestifute. 

Toate au însă ceva în comun: complicitatea directă sau indirectă a organismelor de reglementare. Un personaj tragic care tot reapare în firul narativ e Kimberly Morris, șefa departamentului „Integrity and Compliance‟ la FIFA. Iată sarcina sisifică de a asigura integritatea într-o industrie disfuncțională: Morris semnalează constant nereguli, iar comisia disciplinară o ignoră cu desăvârșire. După câteva emailuri în care cere insistent o reacție la conflictul de interes strigător la cer din afacerea Pogba, avocata primește un răspuns promițător din partea comisiei, care o asigură că așa ceva „nu poate fi tolerat‟.

Trei săptămâni mai târziu, FIFA închide investigația fără niciun rezultat.

Vestul sălbatic al fotbalului modern

Poate că ești deja revoltat sau intrigat de tot ce-ai citit până acum. Sau poate că ești plictisit de atâtea dezvăluiri. Nu e nevoie decât de o scurtă vizită pe Twitter sau Facebook pentru a găsi o sumedenie de reacții diferite, diametral opuse la divulgările astea. În funcție de loialități, unii cer suspendări și condamnări, alții contraatacă cu argumentul că n-a fost încălcată nicio lege.

Realitatea neplăcută e că, deși sunt motivați de obicei de tricoul pe care-l poartă, cei din urmă au adesea dreptate. Strict obiectiv, majoritatea „combinațiilor‟ din umbre nu fac decât să exploateze lacunele din sistem. E aceeași logică care domină și în alte domenii competitive: finanțe, politică, etc.

Totuși, portretul pictat de Football Leaks nu e doar unul din care lipsește transparența sau moralitatea. Lecția principală e că fotbalul și cei care-l conduc se autosabotează în permanență. Mecanismele regulatoare instituite de UEFA și FIFA nu numai că apar inadecvate pentru a păzi sportul de excese, ci sunt demontate din interior. Consecința e vestul sălbatic al „capitalismul pur‟ de care vorbea Robert Lewandowski într-un interviu organizat bineînțeles de Pini Zahavi pentru a porni morișca de zvonuri și oferte.

Valoarea economică a fotbalului a depășit de mult granițele propriei structuri legislative. Izolată perfect de orice intervenție externă, liberă de povara responsabilității față de niște consumatori ideali – fanii –, lumea asta distorsionată n-are niciun motiv să se schimbe. E nevoie de o muncă titanică din partea unui public încă dezbinat pentru a-i da măcar unul.