Gérard Pique și modelul jucătorului-președinte: înaintea ultimului său meci pentru Barcelona, „Geri” promite că se va întoarce: „Tornaré!”

Carismatic, surprinzător, adesea provocator, unul dintre primii sportivi de top care au deschis vestiarul marilor echipe înspre social media, un om cu vorbele la el, cu păreri proprii și un statut public asumat încă din tinerețe, de la căsătoria cu supervedeta Shakira, Gérard Pique e omul de la care te poți aștepta să-ți servească, în orice moment, un „headline” – un titlul de prima pagină. 

Au fost câteva bune de tot chiar anul acesta: de la dialogurile sale de business, la limita conflictului de interese, cu președintele Federației Spaniole de Fotbal, filtrate de presa centrală madrilenă, până la recentul și răsunătorul divorț de marea cântăreață columbiană, mama celor doi copii ai săi.

Nimeni nu se gândea, în acest context, că marele „headline” stătea să cadă zilele acestea: nu mai departe de marți, Gérard fusese căpitanul Barcelonei în victoria de la Plzen din Champions League. Nici măcar șutul precipitat de la 40 de metri din minutul 24, prin care parcă se pregătea să dea golul carierei sale, nu lăsa să transpară anunțul făcut joi seară, în „prime time”, evident: meciul de sâmbătă al Barcelonei contra Almeriei va fi ultimul său meci jucat pe „Camp Nou”.

Căpitanul secund al Barcelonei fusese avizat încă din vară de către Xavi Hernandez că nu va avea un rol important în acest sezon. „Vei vedea că voi sfârși titular”, i-ar fi răspuns, atunci, „Geri”. Și, chiar dacă viața i-a dat, factual, dreptate, în contextul numeroaselor accidentări din lotul Barcei, tocmai o titularizare – cea din meciul cu Inter Milano – avea să-i grăbească decizia privind finalul carierei sportive a lui Pique. Criticile virulente primite după greșelile din acea partidă – posibil unele montate chiar de anturajul conducerii clubului – l-au convins pe Gérard Pique că momentul despărțirii de clubul „blaugrana” nu mai poate fi amânat, iar prezența numelui său în prelista de 55 de nume a Spaniei (de unde își anunțase de fapt, retragerea) pentru Mondialul de peste două săptămâni era doar o formă de recunoștință din partea selecționerului Luis Enrique.

Plecarea, acum un an și jumătate, a lui Leo Messi de la Barcelona, încă greu de acceptat pentru mulți, a lăsat fără lacrimi publicul de pe „Camp Nou”. Depresia financiară și sportivă a legendarului club catalan invită, mai mult ca oricând, la realism. Businessman de succes în timpul liber – dacă poate exista așa ceva la un sportiv de top – Gérard Pique dovedește că a înțeles mai bine ca oricine acest imperativ. Nu doar că nu s-a lăsat rugat să plece, dar a făcut-o ca un om de onoare, renunțând la mai mult de 50 de milioane de euro. Cine-l cunoaște pe „Geri” – sau cine a văzut superbul clip care a însoțit anunțul de adio pe rețelele sociale – va spune că cele 50 de milioane de euro sunt doar un acont pentru viitor.

Culers, us he de dir una cosa. pic.twitter.com/k3V919pm1T

— Gerard Piqué (@3gerardpique) November 3, 2022

„Tornaré!”. De la mijlocul terenului, singur sub „cupola” tribunelor de pe Aristides Malliol 12, privind spre oficială, Gérard Pique promite că, mai devreme sau mai târziu, va reveni. Pentru unii veleitari din capitala Cataloniei – poate chiar și pentru președintele în exercițiu, Joan Laporta – asta înseamnă mai mult decât o promisiune: o amenințare. „Presi”, cum i spune de multă vreme lui Pique în vestiarul greu al Barcelonei, nu a negat niciodată ambiția de a urca acolo unde a fost cândva bunicul său, fost „vice” al Barcei.

Pentru orice catalan de familie bună – iar familia lui Gérard e o familie din elita Barcelonei – să facă parte din board-ul clubului-fanion al provinciei e mai mult decât o onoare, e, cumva, o datorie. Ca unul care a schimbat câteva paradigme din lumea sportului, Gérard Pique e pe cale să mai schimbe una. De la bătrânul Joan Gamper încoace, din epoca romantică, nici un fost jucător „blaugrana” nu a ajuns președinte. Poziția e destinată, tradițional, unor mari afaceriști sau avocați. Pique s-a asigurat încă din timpul carierei sportive să nu-i lipsească eticheta de businessman. Mai mult decât atât: într-un moment critic pentru finanțele clubului, care nu găsea un sponsor de tricou pe măsura nevoilor și a ambițiilor sale financiare, Gérard Pique l-a adus la masa tratativelor, prin relații personale, pe șeful imperiului media japonez Rakuten.

Momentul Rakuten i-a oferit lui Gérard Pique un ascendent nemaiîntâlnit în fotbalul mare. Afacerile tot mai solicitante din lumea sportului, a jocurilor de calculator sau din media au pus tot mai multă presiune dinspre președintele Pique înspre jucătorul Pique. Avioane luate spre America la final de antrenament, când Messi și compania urcau în autocar, plecări intempestive în zilele libere, conflicte de interese la care îl expuneau afacerile sale, uneori chiar față de FC Barcelona, au erodat, în timp, aura campionului. „Presi” era și nu mai era un compliment. Sigur nu pentru sportivul Gérard Pique.

Dar, înainte de a deveni jucătorul care produce un documentar despre un fotbalist care decide să refuze Barcelona – Antoine Griezmann în sezonul de dinainte să vină, totuși, pe „Camp Nou” -, înainte să devină sportivul care face jocurile în tenisul mondial sau în competițiile fotbalistice spaniole, înainte să devină angajatul care își salvează firma de la faliment prin aducerea unei infuzii serioase de capital pe relații proprii, Gérard Pique a fost, iar acum e cel mai potrivit moment să ne amintim asta, un mare fotbalist.

Înainte de „Presi” a fost „Geri”: categoric un fotbalist altfel, nu doar prin educația moștenită din familie și prin felul său de a fi, ci și prin traiectul său sportiv. A plecat de tânăr de la Barcelona, semnând cu Man United, ca să revină apoi, cu trofeul Champions League în CV și cu referința de a fi jucat în echipă cu Cristiano Ronaldo, ca să umple de trofee vitrina de pe „Camp Nou” alături de celălalt GOAT, Leo Messi, și alături de cel ce i-a scurtat cariera prin deciziile sale, fostul coleg Xavi Hernandez.

Întors încă foarte tânăr la Barcelona, Gérard Pique a avut șansa unică să învețe leadership și meserie de la Carles Puyol. Cu cei doi fundași centrali, și Barcelona, și Spania au trăit anii lor de aur. Faptul că un oarecare Sergio Ramos era forțat să joace fundaș dreapta la naționala Spaniei e cel mai mare compliment pentru nivelul la care a jucat Gérard Pique. Are 8 titluri în La Liga, 7 Copa del Rey, 1 Premier League, 4 Champions Leagues, 3 Supercupe ale Europei, 3 Club World Cup la echipele de club, 1 Cupă Mondială și 1 European cu Spania: iar astea nu sunt toate succesele lui Gérard.

Inteligent, atletic, combativ și foarte tehnic pentru înălțimea sa – ar fi putut fi un atacant de succes în orice ligă din afara Top5 – Gérard Pique a marcat o epocă prin stilul său. Fani sau nu ai Barcelonei, îi datorăm o mulțime de momente remarcabile din istoria recentă a fotbalului: celebra „manita” are, în orice dicționar serios al sportului, imaginea sa de după un succes istoric al Barcei pe „Bernabeu”. Și câte și mai câte alte momente iconice.

Felul său provocator ne-a pus, în toți acești ani, nu o dată, față în față cu ipocriziile lumii noastre. Nu s-a ferit să ne dezvăluie dedesubturile ecosistemului sportiv, chiar dacă asta i-a atras numeroase antipatii, nu s-a ferit să facă ce simte în contexte câtuși de puțin ortodoxe, nu s-a ferit nici de activism civic sau politic, când situația a cerut-o. De la uriașul Johann Cruyff încoace, Barcelona crește pe niște tipare de tradiție: ca viziune a jocului, tiparul e Cruyff – Guardiola – Xavi. Dar ca prezență publică, iar Barcelona trăiește din asumarea catalanismului ei, tiparul de tradiție e Cruyff – Guardiola – Pique. Moștenirea lui Gérard e să ducă tradiția asta la cel mai înalt nivel, cel de președinte. Cu ce rezultate sportive, asta e deja o altă discuție.

În sportul american nu e tocmai o raritate ca un fost mare sportiv să devină un mare manager. Venit din Europa, ajuns tot în America, David Beckham e deja un deschizător de drumuri. Dar, în mediul închis, tradiționalist, al Barcelonei – și, de fapt, al elitei clasice, rarefiate, a fotbalului european, unde excepția poate fi, eventual, Bayern München – „Presi” Pique ar putea deveni un model de studiat. Și, eventual, un model de viitor.

Cum va schimba „modelul” Gérard Pique – modelul jucătorului-președinte – dinamica vestiarelor marilor echipe rămâne de văzut. Dacă și când acest model se va norma, doar timpul ne va spune. Până atunci, tocmai excepționalitatea sa îl face special pe Pique. Nu că întâmplarea de a te despărți de Shakira și de Barcelona în același an nu l-ar face deja special. Oricum, e abia noiembrie, e încă timp ca „Geri” să ne mai dea un „headline”.