Gimnastele se pregătesc de Campionatele Mondiale, unde caută calificarea la Jocurile Olimpice. Ce le-am oferit și ce le cerem în schimb?

În octombrie 2015, România a concurat în prima serie a calificărilor la Campionatele Mondiale de Gimnastică Feminină de la Glasgow. Gimnastele s-au trezit la 4 dimineața, și-au luat costumele sclipitoare, s-au machiat, și-au prins părul. Au început cu paralele, probabil cel mai nesigur aparat pentru ele în ultimii ani. Și, rând pe rând, au căzut, s-au dezechilibrat, au ratat.

Multe dintre sportive aveau probleme de sănătate. Laura Jurca ducea de multe săptămâni o durere la picior pentru care ulterior s-a operat. Diana Bulimar se operase cu trei luni înainte la genunchi. Larisa Iordache lipsise mare parte din an, iar Cătălina Ponor, revenită în gimnastică tocmai pentru Jocurile Olimpice de la Rio, s-a accidentat cu câteva săptămâni înainte și a privit Mondialul din spitalul din Viena unde s-a operat la tendon. Peste toate, a venit accidentarea Anamariei Ocolișan, cu o zi înainte de concurs, la antrenamentul pe podium, iar retragerea ei bruscă a afectat întreaga echipă.

La 9:30 dimineața, se terminase deja tot. Fetele erau înapoi în camerele de hotel, cu ochii în telefoane, citind știrile de acasă. România a ratat calificarea. România nu s-a calificat, curgea pe ecrane, în timp ce antrenorul le striga din ușă că sunt nesimțite.

România încheiase calificările pe locul 13 în clasamentul pe echipe și, după 40 de ani de luptat pentru medalii mondiale, lipsea din finala pe echipe și nu se califica la Jocurile Olimpice. (Echipa a mai avut o șansă, la un turneu preolimpic din aprilie 2016, dar nici acolo n-a reușit să se califice).

Ratarea de la Glasgow a fost numită un dezastru pentru gimnastica românească. O premieră nefastă. O rușine pentru un sport cu o istorie așa impresionantă. A fost văzută însă și ca un moment zero, de la care să pornească reconstrucția, o nouă strategie, un nou sistem.

Dar să reconstruiești un sistem de la zero nu e ceva ușor de făcut, mai ales în România. Mai ales când te lovești de atât de multe lipsuri, cum e numărul mic de antrenori, pentru că cei mai buni au plecat din cauza salariilor mici; cum sunt condițiile dezastruoase la cluburile din țară, care nu-și permit să cumpere aparate; cum sunt problemele de sănătate, accidentările și lipsa soluțiilor medicale; cum e baza de selecție tot mai redusă sau lipsa de comunicare între instituții.

Fosta gimnastă Andreea Răducan, care a preluat conducerea Federației în 2017, ne spunea într-un interviu recent că e dezamăgită de lipsa de interes pentru sport pe care a văzut-o la nivelul factorilor de decizie. „În primul rând, trebuie să fie o colaborare foarte clară între aceste ministere: Ministerul Tineretului și Sportului, Ministerul Educației, Ministerul Sănătății, să lucreze cu Ministerul Muncii și cu cel de Finanțe. Cumva să le pese tuturor de sport, or nu se întâmplă asta deloc, dar deloc. Sunt atât de puțini cei cărora le pasă de sport, și o spun cu toată asumarea, încât pe mine mă îngrozește treaba asta. Eu nu spun că sportul trebuie să fie prioritatea principală, dar măcar să ne gândim la sănătatea unor copii, la un sistem care să funcționeze.” Tot ea vorbea atunci și despre condițiile de la cluburi: „(…) într-adevăr, bate vântul la cluburi, antrenori sunt din ce în ce mai puțini, infrastructura e dezastruoasă. Am început un tur la câteva cluburi să văd sălile și realmente îți vine să plângi, fie că vorbim de cluburi școlare, fie de cele departamentale, au aparatură veche.”

Nicolae Forminte, antrenorul care a preluat lotul de senioare după Rio şi și-a asumat procesul construirii unei echipe care să se califice la următoarea ediție, Tokyo 2020, a subliniat cu fiecare ocazie că nu e un drum ușor. „La nivelul echipei reprezentative se văd toate lipsurile care sunt în sistem, de la secțiile de club până aici”, spunea într-un interviu acordat unui post local de televiziune la începutul anului. „Majoritatea copiilor au venit cu probleme de sănătate din secțiile de club, normal că s-au cronicizat și s-au acutizat din cauza creșterii volumului de muncă și al intensității. Și așa stăm pentru o entorsă cu lunile și cu anii, pentru o întindere cam tot atâta. Am un biblioraft cu RMN-uri. Așa n-ai cum să ții pasul într-un sport atât de traumatizant și de riscant ca gimnastica. Te mai lupți și cu demotivarea sportivelor și cu lipsa de motivație, pentru că eșecurile niciodată nu-ți crează o stare de emulație sau de motivație, nu-ți vor crește niciodată încrederea.”

Antrenorul Nicolae Forminte și Ioana Crișan

În acest mediu și în acest context au crescut gimnastele care se pregătesc acum de Campionatele Mondiale de la Stuttgart (4-13 octombrie). Unele sunt la prima competiție importantă de senioare; altele, cum e Ioana Crișan, vin după operații și perioade de accidentări, iar câteva, care au văzut deja cum e să câștigi medalii la Campionate Europene, cum e Denisa Golgotă, încearcă să-și regăsească încrederea pentru a concura fără emoții.

Toate poartă pe umeri povara acelui moment de la Glasgow și obiectivul calificării la Jocurile Olimpice de anul viitor, de la Tokyo. Și e un obiectiv nedrept pentru niște adolescente de la care se așteaptă să salveze un sport care suferă de atât de mult timp, care nu a știut cum să le aducă sănătoase și încrezătoare în acest moment și care poartă amprenta unei culturi sportive care a pus mereu accent pe performanțe și medalii, și nu pe binele celor care trebuie să le obțină.

Probabil că nu e alt sport în care să așezăm atâta presiune pe umerii unor copii. Probabil că nu e alt sport în care să-i ducem de la cinci-șase-șapte ani în cantonamente care țin tot anul, departe de părinți, în care le controlăm dieta și timpul liber și le cerem să facă exerciții tot mai dificile, tot mai solicitante, care pun tot mai multă presiune pe corpurile lor în dezvoltare.

„Acest fenomen al gimnasticii românești a apărut într-un mod straniu, prin niște metode deloc bune pentru ființa umană”, spune jurnalistul Cristian Tudor Popescu într-un documentar despre cariera Andreei Răducan regizat de Denisa Morariu Tamaş și Adrian Robe și lansat recent de HBO. (The Golden Girl poate fi văzut pe HBO GO). „Ideea din anii ’70 de a introduce în sport gimnastele copile, care i-a aparținut lui Bela Karolyi, a fost o idee cinică. Nu existau gimnaste la nivelul ăsta de vârstă înainte de perioada Nadia Comăneci. Marile campioane dinaintea Nadiei erau femei. Aveau 20 și ceva de ani, femei frumoase, mature emoțional. Dar firește că nu puteau să realizeze supraperformanța pe care au făcut-o apoi gimnastele copile”, continuă jurnalistul.

Andreea Răducan vorbește și ea în film despre ce înseamnă să crești într-un cantonament: „Nimeni, oricât de înțelegător ar fi, nu poate să priceapă ce înseamnă o viață de cantonament. Stăteam 24 de ore din 24 de ore și câte 360 de zile pe an, cu un regim alimentar, cu antrenamente dure, cu o tensiune așa cum poate puțini au trăit în viața lor. În plus, noi înțelegeam că pe spatele treningului nostru nu scrie nici Andreea Răducan, nici Simona Amânar, scrie România.”

Probabil nu e alt sport în care le cerem sportivelor să câștige, să-și stăpânească emoțiile atunci când se află pe o bucată de lemn de 10 centimentri în fața a mii de priviri, camere de filmat și reflectoare, după ani de zile în care li s-a spus că nu sunt suficient de bune ca cele de dinaintea lor, că nu sunt suficient de motivate, că nu muncesc suficient de mult, că nu se adună și nu strâng din dinți să uite de durere. Probabil nu e alt sport (sau sunt puține) în care antrenorii să aibă atât de mult control și impact în viețile unor adolescente în formare. Să le vorbească cum au făcut-o de-a lungul anilor antrenorii români.

Tot în documentarul The Golden Girl sunt imagini din sălile de antrenament care arată atmosfera în care se antrenau gimnastele pregătite de Mariana Bitang și de Octavian Bellu, care le vorbeau astfel:

„Nu te mai răsuci, măi tâmpito, din umeri. Te uiți ca idioata la mine.”

„Acum trebuia să te pocnesc.”

„Mi-e rușine să te țin în sală, bă! În ce hal a ajuns gimnastica românească.”

Strigătele antrenorilor, lacrimile fetelor prinse cu o pungă interzisă de bomboane și biscuiți, durerea mamei Andreei, care povestește cum plângea în fiecare zi de joi, după ce vorbea cu fata ei la telefon și o întreba dacă a mâncat, iar Andreea spunea că a mâncat un măr, oferă un context bun prin care să privim aceste Campionate Mondiale. Documentarul redeschide o discuție – pe care e bine să continuăm s-o purtăm – despre cum s-au obținut performanțele pe care acum le regretăm, și ne oferă prilejul să ne gândim la așteptările pe care le avem de la aceste tinere gimnaste; la ce le oferim, ca societate și ca sistem sportiv, și la ce le cerem în schimb.

Ioana Crișan

***

Echipa României care va participa la Campionatul Mondial de la Stuttgart e alcătuită din Denisa Golgotă (17 ani), Maria Holbură (19 ani), Ioana Crișan (17 ani), Carmen Ghiciuc (18 ani), Ana Maria Puiu (15 ani) și Maria Pană (16 ani), care a înlocuit-o în ultimul moment pe Iulia Berar, accidentată la un antrenament.

România va concura în prima zi a calificărilor. Pentru a se califica la Jocurile Olimpice de la Tokyo, trebuie să se claseze în primele 12 echipe, în condițiile în care SUA, Rusia și China sunt deja calificate prin clasarea pe podium la ediția din 2018. La ultima ediție a Campionatelor Mondiale, în 2018 la Doha, România s-a clasat pe locul 13.

Fotografii de Mihaela Bobar / Sport Pictures