„Gimnastica e un sport care depinde mult de resursele pe care le ai.” O discuție cu Dvora Meyers despre succesul american și decăderea României

Andreea Giuclea 27 octombrie 2016

Prezentă în România la conferința The Power of Storytelling, jurnalista americană Dvora Meyers, autoare a volumului recent tradus în română „De la Nadia până azi”, ne-a vorbit despre metodele de antrenorat, leadership-ul și organizarea gimnasticii americane, ajutându-ne să înțelegem mai bine motivele decăderii gimnasticii românești.

Dvora Meyers a făcut șapte ani de gimnastică în copilărie, apoi a scris o carte despre sportul pe care a continuat să-l iubească și după ce n-a mai putut să-l practice, din cauza unei scolioze severe. Nu a atins niciodată un nivel profesionist, nu a făcut exercițiile dificile pe care le vedem la televizor, dar crede că anii petrecuți în sală au ajutat-o în documentarea cărții „De la Nadia până azi”, pentru că de acolo și-a extras pasiunea pentru gimnastică.

La șapte ani, Meyers visa să ajungă la Olimpiadă, pentru că asta e lumea cu care orice copil care începe gimnastica intră în contact, din ce vede la televizor. Iar povestea ei a fost una clasică, cu postere cu gimnaste lipite pe pereții camerei, cu figuri noi exersate prin casă, cu discuții nesfârșite despre gimnastele române și ruse, care atunci dominau acest sport. Însă după câțiva ani și-a dat seama că pentru ea, gimnastica n-o să fie niciodată mai mult decât o pasiune; nu avea calitățile fizice necesare pentru nivelul la care și-ar fi dorit să ajungă („Oamenii care excelează la nivelul elitelor sunt talentați într-un mod unic.”), și nici timp să se antreneze cât ar trebui, pentru că făcea parte dintr-o comunitate reglioasă strictă, iar școala o ținea departe de sală. („Ca să ajungi sus trebuie să te antrenezi șase ore pe zi, eu nu reușeam nici șase ori pe săptămână.”) A continuat însă să practice gimnastica, pentru că îi plăcea și voia să învețe mereu elemente noi. Până la 14 ani, când s-a operat de scolioză, și a trebuit să se oprească.

Poveștile despre perioada în care a practicat gimnastica subliniază deja o componentă a sistemului american care e mult mai bine dezvoltată decât în România, cea a gimnasticii ca sport recreațional.

„Înțeleg că în România nu există nivelul ăsta de gimnastică recreațională, sau niveluri inferioare de competiție, și e greu pentru oameni să înțeleagă că poți să faci gimnastică și să fii de nivel 6 sau 7. În State există, în total, 10 niveluri, fiecare cu competiții naționale, regionale sau pe orașe. Când spui că ai făcut gimnastica, oamenii presupun că ai fost la Olimpiadă, pentru că uită că lumea gimnasticii mult mai vastă decât ce se întâmplă o dată la patru ani.”

În discuția cu noi, Meyers a subliniat de mai multe ori importanța gimnasticii recreaționale, ca bază pentru performanță. Am extras câteva idei:

Despre gimnastica românească: Am crescut ca un fan al gimnasticii românești. Cred că prima ediție a Jocurilor Olimpice pe care le-am urmărit au fost cele din 1992, când Lavinia Miloșovici a primit ultimul 10 curat din istoria gimnasticii. Nu poți să iubești gimnastica, mai ales în anii 90, când România nu se mai oprea din câștigat, și să nu admiri gimnastica românească. Și nu poți să urmărești gimnastica românească fără să admiri exercițiile incredibile de la bârnă. E incredibil să urmărești viteza cu care făceau rutine dificile. Așa că asta înseamnă pentru mine gimnastica românească: consistența lor, anii de dominație și cât de bune erau la bârnă.

Factorii care au contribuit la creșterea și dominația gimnasticii americane:

În primul rând, banii. Resursele. E adevărat că a fost vorba și de un management inteligent, dar nu poți învinui țările care nu au așa mare succes că nu fac nimic în sensul ăsta. Gimnastica e un sport care depinde mult de resursele pe care le ai; ai nevoie de săli, de antrenori. Ai nevoie și de o populație semnificativă din care să extragi sportivele. Întotdeauna am fost impresionată de faptul că România s-a descurcat atât de bine, fiind o țară așa mică. Chiar și acum, țările din top –SUA, China, Rusia – au la dispoziție multe resurse.

Apoi, am importat mult talent și cunoștințe la nivel de antrenorat. După căderea comunismului, mulți antrenori buni din țările est-europene au venit să antreneze în SUA. La cârma echipei naționale americane a fost mult timp un cuplu de români, dar mai sunt antrenori individuali, ca Mihai Brestyan, care o antrenează pe Aly Raisman, sau Liang Chow, care a antrenat-o pe Gabby Douglas. Antrenorii au cariere mult mai lungi decât gimnastele și, deși nu sunt vedetele din lumina reflectoarelor, au un impact decisiv în dezvoltarea sportului.

Avem apoi o cultură a cluburilor foarte puternică. Cred că modelul centralizat care a fost folosit în trecut nu mai funcționează. Acum ai mai multe cluburi care acționează ca un filtru de talente. Pentru că cei mai mulți copii care intră într-o sală de gimnastică vor fi ca mine: o să le placă la nebunie, o să se distreze, dar nu o să aibă atributele fizice și psihice ca să ajungă olimpici. Practic, cauți acul în carul cu fân. Și ca să găsești mai multe ace, trebuie să ai mult fân. Dacă rămâi ancorat în sistemul centralizat, o să pierzi copii. Simone Biles a ajuns în gimnastică mai degrabă printr-un accident. Sunt sigură că ar fi găsit un alt sport la care să exceleze, pentru că e incredibil de talentată.

Sunt multe gimnaste de elită în SUA, dar dacă Olimpiadele și Campionatele Mondiale ar fi tot ce-ar putea face, imaginează-ți câte dintre ele s-ar pierde. Pentru că e nevoie de foarte multă muncă și trebuie să existe o lumină la capătul ei. Nu poate fi doar un lot național de cinci gimnaste, pentru că altfel restul ar renunța pe parcurs. Și cu toate astea, e un nivel foarte competitiv și la nivelurile inferioare, la nivel de universități, nu toată lumea poate primi bursă. Dar sunt mult mai multe oportunități de a rămâne în gimnastică, chiar dacă nu ajungi la Olimpiadă.

Iar sistemul ăsta, al cluburilor, e foarte bine organizat. Cred că în ultimii 15 ani, USA Gymnastics a construit o infrastructură foarte solidă. Chiar și la nivelurile inferioare; până la nivelul 6, de exemplu, ai exerciții obligatorii, iar elementele din rutinele acelea nu sunt întâmplătoare, totul e ales cu intenția unei evoluții progresive. E un sistem foarte bine gândit.

Un alt aspect e implicarea antrenorilor pe tot parcursul carierei unei gimnaste. Spre deosebire de sistemul în care gimnastele sunt trimise la o bază centralizată, aici antrenorii sunt ajutați să se dezvolte, pentru că vrei să ai cât mai mulți antrenori bine pregătiți. Dacă îți intră în sală un copil super talentat și nu știi cum să-l ajuți să devină mai bun?

Așa că ajuți antrenorul să devină mai bun, ca să poată apoi să-l îndrume pe copilul talentat, dar și pe ceilalți. Pentru că nu toate fetițele care intră în sală vor fi Simone Biles, dar multe dintre ele pot ajunge să primească o bursă la universitate.

La nivel de metode de antrenorat, s-au făcut cercetări în ultimii 10 ani și concluziile au arătat că stilul autoritar, care folosește frica și mânia ca instrument de învățare, nu funcționează. Sunt metode care au fost folosite și în SUA, s-a scris și o carte despre asta, “Little Girls in Pretty Boxes”, dar cercetările au arătat că antrenoratul pozitiv e mult mai eficient. E mai eficient să înveți pe cineva folosind alte metode decât frica.

În plus, cluburile de gimnastică sunt, în fond, niște afaceri și copiilor trebuie să le facă plăcere să vină. Mulți dintre ei n-o să ajungă sus, dar trebuie să facă sport și să se simtă bine, pentru că programul recreational susține această muncă, din punct de vedere financiar.

Cum vede viitorul echipei americane, fără Marta Karoly la cârma ei:

O să fie interesant de urmărit ce se va întâmpla de acum încolo. Cred că ce-a reușit Marta, mai ales spre finalul perioadei în care a antrenat lotul national, e că a câștigat foarte mult respect. Mulți oameni mi-au spus că simțeau că Marta e corectă. Valeri Liukin, înlocuitorul ei, e pregătit pentru poziția asta și cred că lucrurile vor continua în mare parte la fel. Cred că familia Karoly era înconjurată de un fel de gândire magică, se credea că tot ce făceau ei era magic. De fapt, cred că aveau mulți oameni talentați și muncitori în jur.

finalfive_marthakarolyi_080916_800x375

Dar oamenilor le va lua ceva timp să accepte schimbarea. Când Marta lua decizii despre echipă, decizii care poate nu erau întotdeauna cele mai bune, exista încrederea că știe ce face. Lui Valeri îi va lua timp să câștige același gen de încredere, dar cred că va ajunge acolo. E campion olimpic, face parte din sistem de atâta timp, nu e ca și cum au adus pe cineva din afară, ci au promovat pe cineva care se ocupa de taberele de dezvoltare, și o făcea bine. Așa că n-a fost un mare șoc, sistemul e bine pus la punct.

Cum a fost văzută în SUA necalificarea României la Jocurile Olimpice:

Și în America, ca peste tot, cei mai mulți oameni care se uită la gimnastică, se uită din patru în patru ani. Așa că ultima oară când o făcuseră, la Olimpiada din 2012, România era acolo și chiar câștiga medalii. Așa că vestea că echipa Nadiei, pe care o cunoaște toată lumea, nu s-a calificat, a venit ca un șoc. Pentru că, dacă nu ești atent în restul timpului și vezi doar că, din patru în patru ani, România e acolo, nu ai cum să înțelegi ce se întâmplă.

A fost un șoc chiar și pentru mine. Am presupus mereu că, chiar dacă echipa României nu a obținut a calificarea la Campionatul Mondial de la Glasgow, sigur se vor califica la turneul preolimpic, ultima șansă. Nu am fost acolo, dar știam că lipsesc gimnaste importante, care sunt accidentate, și aveam prietene care îmi scriau de acolo că antrenamentele româncelor nu arată prea bine. În timpul concursului am început să fac calculele și a devenit clar că România nu o să depășească Franța.

 

Mai multe despre decăderea gimnasticii est-europene și ascensiunea Americii, dar și despre cum a evoluat lumea gimnasticii de la Nadia încoace, puteți citi în „De la Nadia până azi”, publicată în seria Victoria Books a editurii Publica.

Dvora Meyers a fost în România ca invitată a conferinței The Power of Storytelling, inițiată în 2011 de DoR (Decât o Revistă) din credința că poveștile bine spuse pot schimba vieți și comunități, să inspire și să ne apropie de ceilalți. Cu tema Dare to Wander, a șasea ediție a avut loc între 14 și 15 octombrie, la București și a reunit peste 400 de participanți din peste 17 țări.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.