„Îmi place să muncesc și vreau să fiu mai bun, și mai bun, până o să fiu cel mai bun.” La 19 ani, înotătorul Robert Glință se pregătește de prima participare la Jocurile Olimpice

Andreea Giuclea 12 iulie 2016

Dacă îl întrebi pe Robert Glință, un înotător de 19 ani care se pregătește de prima participare la Jocurile Olimpice, ce-i place cel mai mult la înot, o să-ți spună că munca. Asta îl motivează să intre în bazin în fiecare dimineața la opt, și încă de trei ori pe săptămână după-amiaza: dorința de a se autodepăși. Îi place să tragă de el și să-i fie greu în apă, pentru că știe că așa progresează. „Până la urmă, dacă e ușor nu ajungi nicăieri, în orice domeniu, că altfel ar ajunge toată lumea”, spune serios, cu accentul băimărean care s-a lipit de el de când a plecat de acasă, din Pitești, la 16 ani.

A ajuns în bazinul cu clor după o sperietură trasă la mare. Era în vacanță cu ai lui când a luat o gură de apă, s-a speriat și a început să se agite. Apa nu era adâncă, dar tatăl a intrat după el, l-a adus la mal și au căzut de acord că ar fi bine să învețe să înoate. A început cursuri de inițiere în Pitești, a prins repede „toată schema asta” și cam în trei luni s-a mutat la o grupă de performanță.

De la nouă ani a început antrenamentele zilnice, de luni până vineri. Îi plăcea pentru că progresa repede, se lua la întrecere cu ceilalți și încerca să le arate că e mai bun.

img_1386

Dacă îl întrebi când și-a dat seama că e bun, o să-ți spună că nici acum nu crede că e suficient de bun. Dar că momentul în care a știut că nu mai poate da înapoi și că ăsta e drumul lui a fost la primul concurs național la care a câștigat o medalie individuală. Era în Bacău, avea 12 ani și a luat bronzul la 50 de metri fluture.

100 de metri spate e însă procedeul cu care are o legătură specială, la care a și îndeplinit baremul pentru Jocurile Olimpice. În 54,30 secunde a înotat la Campionatul Mondial de juniori din august 2015, timp cu care a câștigat aurul mondial – primul pentru înotul românesc masculin la juniori – , a bătut recordul competiției și s-a calificat la Rio. Au fost multe emoții pe care le-a simțit când a ieșit din bazinul din Singapore, dar cea mai intensă a fost bucuria calificării la prima lui Olimpiadă. Își dorea asta, ca pregătire pentru Jocurile Olimpice din 2020, unde și el, și Federația, își propun o medalie.

Avea doar 18 ani, dar era primul înotător român calificat la Rio. De atunci a continuat să evolueze și să-și îmbunătățească timpii de la un concurs la altul. La debutul la Campionatul European de seniori din bazin lung, care a avut loc în luna mai, la Londra, s-a calificat în două finale, clasându-se pe șase la 100 metri spate și pe șapte la 50 metri spate. Știe că la Rio lupta o să fie strânsă, că ceilalți înotători sunt foarte buni, dar că nici el nu e departe. „Sunt pe calea cea bună, mă apropii ușor-ușor. Dacă reușesc să mă autodepășesc la Olimpiadă, o să fiu mulțumit.”

Competiția, spune, e în primul rând cu el. „Am încercat mereu să fiu mai bun, să-mi îmbunătățesc timpii. Am progresat și încă progresez, așa că sunt foarte mulțumit.”

La Campionatele Naționale de Înot ale României din martie, prima ediție în care Robert a participat doar ca senior, a obținut șase locuri I (două la individual și patru cu ștafeta), trei locuri II și un loc III (toate la individual). În 2013, a adus natației românești prima medalie de până atunci de la Festivalul Olimpic al Tineretului European (FOTE), locul 3 la 100 metri spate.

Dacă îl întrebi dacă i-a fost greu să se mute de acasă, la 16 ani, o să-ți spună că nu e genul căruia să-i fie „foarte, foarte dor” de părinți, cu care vorbea oricum zilnic. S-a dus în Baia Mare ca să lucreze cu antrenorul lui de acum, Adrian Gherghel, care are o grupă foarte bună, și n-a văzut mutarea ca pe un sacrificiu, ci ca pe un pas înainte. În primii ani a locuit în internat și spune că asta l-a ajutat, pentru că avea colegi din Sibiu, Alba Iulia, Mediaș și a simțit că erau „toți la grămadă, în aceeași situație”.

Dacă în Pitești era la un liceu teoretic, cu profil de științe ale naturii, în Baia Mare s-a mutat la un liceu cu program sportiv, unde nu mai avea materii ca fizica sau biologia, care îi plăceau. Dar după Olimpiadă i-ar plăcea să facă facultatea de psihologie, chiar dacă nu pentru o viitoare meserie, ci doar că îl pasionează.

img_1385

Dacă îl întrebi ce hobby-uri are o să zică, râzând, că somnul. Nu are timp de altceva în afară de înot, școală și somn, cel puțin până la Rio. Înainte să înceapă să înoate, a făcut karate, și spune că de acolo a învățat să fie disciplinat, iar asta l-a ajutat și la școală, și la înot. Dacă dimineața are mereu antrenamente în bazin, după-amiaza are uneori forță sau antrenamente tehnice pe uscat, în care exersează procedeele tehnice din apă. Între ele, de cele mai multe ori, doarme, ca organismul să se refacă.

După ce se mai gândește un pic, spune că gătitul e un hobby. „Trebuie să și mănânc, nu?” Își face singur dieta, bogată în carbohidrați. Acasă merge de câteva ori pe an: de Sărbători, de obicei, și după concursurile importante. Știe deja că, după Rio, o să se oprească la Pitești câteva zile.

Dacă îl întrebi de emoții, o să spună că sunt benefice, constructive și că se folosește de ele. „E presiunea aia care te face să ai energie. Nu le-aș numi emoții, pentru că asociez un pic emoția cu frica. Și nu mi-e deloc frică.”

A mai fost la competiții importante, la campionate mondiale sau europene, deși știe că la Olimpiadă o să fie altă atmosferă. Dar nu se gândește prea mult la asta, nu-și imaginează ziua concursului, ci ia totul pas cu pas.

Iar pașii sunt simpli: „Îmi place să muncesc și vreau să fiu mai bun, și mai bun, până o să fiu cel mai bun.”

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.