În afara terenului. Ce fac sportivii de performanță după ce termină cu sportul de performanţă? (V)

Andreea Giuclea 25 ianuarie 2016

Se trezesc devreme, aleargă între școală și antrenamente, își petrec vacanţele în cantonamente. Merg la concursuri, câștigă medalii și trofee și se gândesc prea puţin la ce vor face după. Un „după” care pentru unii sportivi de performanţă vine mai repede și mai abrupt; pentru alţii, natural, atunci când își ating limitele fizice. Dar pentru toţi înseamnă finalul unei cariere pentru care și-au dedicat toată viața; un final pentru care sunt sau nu sunt pregătiți.

Cum aleg încotro s-o apuce după ce s-a terminat cu sportul și cu aplauzele? Cât de greu le este să găsească un nou drum profesional? Și cât de pregătiţi sunt pentru o viaţă fără sport? Sunt întrebări la care am încercat să răspundem prin poveștile care urmează. Zece la număr, împărțite pe parcursul a cinci episoade. Acesta este ultimul, dar despre viața foștilor sportivi de performanță vom continua să scriem

Primele patru episoade sunt aici, aici, aici și aici.

Serial de Andreea Giuclea, realizat în parteneriat cu DoR

Fotografii de Mircea Reștea

 

 

Dorina Mihai

34 de ani, fostă sabreră

rsz_1dorina_mihai_1

Dorina Mihai era cea mai tânără din echipa României de scrimă la mondialele din 2003, când a câștigat aurul la sabie. Avea 22 de ani și a fost o medalie neașteptată, dar muncită, după 11 ani de floretă și cinci de sabie, după o copilărie între școală, antrenamente și meditaţii, cu floreta în mână și trei rucsaci în spate, și după liceul împărţit între orașele în care era cantonat lotul naţional.

Sabia se potrivea cu firea ei băieţoasă și agitată și ar fi continuat și până la 40 de ani. Dar, în 2004, la câteva săptămâni după ce s‑a calificat la Olimpiadă, a aflat că e însărcinată. La două luni după ce‑a născut era din nou pe planșă. Primele luni l‑a luat pe Luca în cantonament, împreună cu mama ei, s‑o ajute. Apoi pleca cu hainele lui, să‑i simtă mirosul.

Cel mai dureros a fost în 2006, când s‑a întors acasă după două săptămâni și Luca n‑a vrut să se uite la ea. A hotărât să se retragă, mai ales că în aceeași perioadă făcuse un credit pentru care se baza pe renta viageră de 3.000 lei pe lună.

Nu voia să antreneze, așa că a rămas în Ministerul Afacerilor Interne, care i‑a oferit un post în poliţie, la circulaţie. I‑a plăcut să înveţe altceva de la zero, iar colegii au ajutat‑o. Dacă înainte nu avea responsabilităţi – „știam că intru pe planșă și trebuie să câștig” –, acum are oameni în subordine și lucrează cu ei în echipă, că așa a învăţat.

Primii doi ani a lucrat pe teren, acum e mai mult în birou, printre permise, taloane, procese verbale. Așa poate să‑l ducă pe Luca la antrenamente dimineaţa și să‑l ia de la școală după‑masa. I‑e milă când îl vede frânt seara și iniţial n‑a fost de acord să facă tot sabie.

Credea că vrea pentru că asta a văzut la părinţi – tatăl lui, de care Dorina a divorţat, a fost tot sabrer și acum îl antrenează. Dar a văzut cum a dormit în pat cu primii adidași de scrimă și că are deja rezultate – un titlu de vicecampion naţional la copii – și acum îl susţine, oricât de departe o să vrea să meargă.

 

Georgeta Pitică

85 de ani, fostă jucătoare de tenis de masă

rsz_geta_pitica_2

În apartamentul ei din centrul Bucureștiului, cu pereţi și vitrine cu trofee, poze și medalii, Georgeta Pitică răsfoiește un dosar îngălbenit pe care scrie cu creionul „Reportaje Articole Amintiri”. Decupajele din ziare spun povestea unei cariere în tenis de masă care i‑a adus în anii ’60 trei medalii mondiale și patru europene, la dublu și pe echipe.

A început târziu sportul organizat. Juca din școală, în curtea unor prieteni din Fetești, unde a crescut, apoi pe holurile liceului de Arhitectură și Construcţii din București, pe o masă improvizată din planșe de lucru. La 19 ani a câștigat un concurs pentru amatori și s‑a legitimat la clubul Constructorul, unde a jucat până s‑a retras, la 36 de ani, pentru că își dorea un copil.

A rămas în sport ca antrenoare încă 19 ani. Din când în când, lua paleta în mână pentru concursurile de veterani. Și acum ar mai juca, că mâna îi merge bine, doar picioarele n‑o mai ţin. A căutat alte preocupări cu care să înlocuiască tenisul. Joacă rummy cu prietene pensionare și încearcă să iasă zilnic din casă. Cel mai mult îi place la Lidl, pentru că au „o mie și una de dulciuri”.

De cinci ani face tratament cu citostatice pentru o tumoră de pleură pe plămânul stâng, un tratament „așa de agresiv și cu atâtea reacţii adverse, că la un moment dat îţi vine să spui: dă‑l încolo, nu‑l mai iei”. Financiar se descurcă pentru că primește, ca toţi campionii olimpici și mondiali, o rentă viageră lunară, adică aproximativ 3.700 lei, echivalentul a 1,5 salarii medii brute pe economie. Se bucură că așa poate să‑și ajute și familia.

Deși zice că erau talentate, nici fiica, nici nepoata ei nu au jucat ping pong decât ocazioanal. Fata, Mădălina, joacă la serviciu, în pauzele de prânz, și o mai sună să‑i ceară sfaturi. Nu au făcut performanţă pentru că nu au muncit suficient, spune Pitică. „Noi am tras mii de ore ca să ajungem undeva.”

 

Acest material a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susţinut de NN România și organizat de DoR.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.