În liniște, Naționala de Rugby a câștigat pentru a patra oară „World Rugby Nations Cup”

Ancuța Iosif 20 iunie 2016

În timp ce toată atenția a fost îndreptată asupra fotbalului în ultimele săptămâni, la București, Federația Româna de Rugby a organizat, pentru a zecea oară, turneul World Rugby Nations Cup. Finala s-a consumat sâmbătă, în nocturnă, pe stadionul ascuns lângă Arcul de Triumf. M-am dus cu capul înainte, neștiind multe despre rugby, despre istoria sau regulile lui, dar cu credința că e important să fiu acolo, pentru că Naționala (Stejarii, cum le spune lumea) juca finala, contra Argentinei. După cele două reprize, stejarii au plecat victorioși, printr-un 20-8 (impropriu spus plecat, pentru că au stat la autografe, la final). Cele opt puncte ale argentinienilor au venit pe la jumătatea celei de-a doua reprize, într-o singură scenă de câteva zeci de secunde, o încercare transformată care le-a adus o recuperare pe tabelă, ca să nu plece acasă spunând că au fost bătuți chiar cu zero în frunte.

Nici dacă am folosit expresia „încercare transformată” nu înseamnă că înțelegeam 100% ce vedeam, ci că aveam în lista de chat un pasionat care-mi explica cum au reușit argentinienii 8 puncte dintr-o lovitură. Apoi, nu știu cum fac, dar mereu nimeresc lângă persoanele potrivite. Prima bucurie a fost când am realizat că m-am așezat chiar pe rândul din spatele băncilor destinate rezervelor României – am aflat asta înainte de meci, când o doamnă a atenționat pe cineva care voia să stea acolo – probabil ar fi trebuit să-mi dau seama și eu, pentru că scaunele erau altă culoare. Ideea e că le-am văzut cefele transpirate, m-am tras un pic înapoi când țipau la colegii lor de pe teren, i-am auzit respirând greu, cu coatele sprijinite pe pulpe, cu fețele în pământ. Flancaseră, nu glumă. Cu un rând deasupra mea, un puști își adusese tatăl pesemne la primul meci de rugby. „E un joc de strategie, nu cred că incomodează”, îi spunea tatălui care nu înțelegea de ce antrenorul nostru avea voie pe teren, așa, pe nepusă masă, când Florin Vlaicu se pregătea să trimită mingea cu piciorul printre buturile adverse.

Mi-am notat și eu repede curiozitatea, și rămân oarecum cu ea. La un moment dat mă întorsesem într-un semi profil, cu cotul drept sprijinit de scaun. Mă uitam la meci, dar încercam să ascult și eu toate explicațiile. Pe la jumătatea meciului, tatăl concluziona mulțumit. „Oricum e o cu totul altă atmosferă decât la fotbal”. Așa mi se pare și mie! – îmi venea să-i spun entuziasmată. M-am abținut însă, ca să nu par stalker, ca să mai fiu primită acolo și alte dăți, dar într-adevăr e un aer curat pe terenul Federației de Rugby, chiar și pentru cei ca mine, neinițiați în treburile Stejarilor.

Cum intrai pe poartă, te loveai de fețele jucătorilor. Afișe mari cu rugbiștii Naționalei gândite de echipa berii Stejar și agățate de garduri veneau cu mai multe sloganuri, însă cu o singură concluzie: jucătorii de rugby sunt bărbații adevărați, în speță de esență tare.

Stadionul e mic și nu cred că mă revoltă asta, deși, cel mai probabil, ar trebui. Pentru că știm cu toții că ar trebui să investim în săli de sport, stadioane, arene și că stăm tare prost la capitolul ăsta. Și pentru că era o finală internațională, chiar dacă nu de prim rang. Mic înseamnă că stadionul e înconjurat pe lungimi și pe una dintre lățimi de câteva rânduri de scaune. Nici nu pot să scriu că „așa o fi la rugby cu stadioane mici”, pentru că știu măcar să caut imagini pe google și mamă!, câtă atmosferă e într-o singură fotografie de la un meci pe Newlands Stadium din Cape Town, Africa de Sud, la peste 50.000 locuri. Revenind, stadionul nostru e mic, dar e și intim, familial, cum îmi place. Nu știu dacă ați reținut că stăteam lângă echipa României. Bine, asta înseamnă că ei n-au niște bănci separate de fani, ca la alte sporturi, și asta e din nou trist. Dar păreau obișnuiți să stea printre oameni, pentru că nu e ca și cum ar avea încotro, și-și vedeau de treburile lor, mai semnau câte-o minge pentru câte-un puști din când în când, pozau cu ei pe final, după ce-au arătat ce pot.

Tribunele erau în buza terenului, deci pe oricare dintre rânduri aș fi stat, aș fi văzut (destul de) clar, fără nevoie de ecrane. Trecerea nu era oprită pe nicio parte a terenului, treceai prin față, prin spate, dădeai și 20 de ture, cumpărai niște cârnăciori de Pleșcoi (de la standul mai liber, din celălalt colț, după ce a venit cineva din staff și ți-a sugerat să nu mai stai la coada interminabilă la care te-a găsit) și te așezai frumos la locul tău, sau găseai altul mai bun. Tribunele erau invadate de mulți puști cu părinți, bunici, frați. În aceeași zi cu finala României, avuseseră și juniorii (39 echipe, aproape 800 copii) de toate vârstele Turneul București pe Stadionul din Complexul Sportiv Steaua, care contează pentru prima oară pentru Circuitul Național de Minirugby.

Minirugbiștii erau permanent cu antenele în alertă. Înainte de România-Argentina, Namibia bătuse Italia (latini susținuți cu ardoare din tribune). Câțiva puști au intrat pe teren la sfârșitul partidei și au început să tragă de tricourile namibienilor ca să le dea și lor ceva, orice le aparține și a fost folosit în meci. Unul dintre ei s-a descălțat și și-a împărțit șosetele între doi pici, deveniți brusc extaziați să fluture în mână câte o șoseată transpirată. S-a înțeles că juniorii țin aproape de Națională, și viceversa, Federația ține aproape de ei când s-au adunat toți într-o tribună, la început de meci și au scandat din toți plămânii pentru ei. S-a văzut și cât de iubit este Vlaicu de puști când l-au blocat pe teren după premiere, într-un cerc strâns, pregătiți din nou cu carnețele, mingi, tricouri și aparate foto. Vlaicu nu păruse încântat de strategia lor, n-a schițat vreun zâmbet, dar a semnat pe bandă rulantă, în timp ce o ruga pe soția lui să-i ia copilul dintre picioare.

Cred că rugby-ul este un sport care vrea să țină și publicul aproape, restrâns cum e el, să-l educe simplu și la obiect. Educația înseamnă că fiecare jucător schimbat era anunțat cu numele întreg la microfon, cel care se retrăgea la peluză era aplaudat, la fel cel care intra proaspăt. Am aplaudat când am aflat că Vlaicu, cel mai bun marcator din istoria României (723 puncte) era în finală la cea de-a 93-a selecție sau când a fost anunțată ziua de naștere a unui alt rugbist, sau când s-au anunțat cei opt sportivi care debutează la națională în această partidă. Scorul era și el repetat la microfon după fiecare eseu. La sfârșit mulțumirile au fost trimise fanilor, care contează de fiecare dată și care au susținut echipa pe toată durata finalei (și a turneului) prin scandări, steaguri și altele. Naționala a făcut câteva ture de stadion ca să-și aplaude fanii din tribune, care aplaudau și ei, la rândul lor.

13434823_10154293189823270_4468942284998524070_n

*

„Înțelegi acum? De-asta e nevoie și de jucători mai ușori”, spunea fiul către tată, „ca să-l poată ridica ceilalți sus cu mingea, ca să fie mai ușor la atac”. Tatăl i-a dat dreptate și după ce a mai urmărit o bucată de joc, a observat și singur cum „ăi mai subțirei ajung departe”. Am evitat cât am putut să vă povestesc despre meciul propriu-zis – și pentru că nu l-am înțeles 100%, dar și pentru că atmosfera de pe margini era așa prietenoasă. Capul meu a stat ba înclinat pe stânga, ba pe dreapta, pe toată durata meciului, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă în grămezile lor și cum pot sta băieții aproape la orizontală, dar nu la orizontală totuși, că n-au voie. Mi s-a părut dureros, frustrant. Pe lângă duritate și îmbrânceli și forme supreme de pogo, pare un joc frustrant – să încerci să ajungi cu mingea undeva și să fii tras de picioare în secunda doi, să fii sufocat de o grămadă în secunda trei – tot timpul cineva pune o piedică.

Până la urmă însă, asta te face să te ridici de fiecare dată, să încerci să alergi mai repede. De pe margine, antrenorul striga în permanență „disciplină!”. După ce Vlaicu a ratat o lovitură la buturi, Andrei Rădoi a adus primele 6 puncte României, printr-un eseu pe finalul primei reprize, apoi Vlaicu a reușit o transformare, aducând alte 2 puncte și tot el a închis scorul la pauză (10-0), după ce i-a reușit o altă lovitură de pedeapsă. E greu să te obșnuiești cu sistemul de scor de la rugby, dar cred că intră în reflex odată ce vezi mai multe partide. E greu de înțeles și repartizarea jucătorilor la prima vedere. Doar ei sunt 30 oameni pe teren (peste tot), mai sunt oamenii cu apa care fug după ei des (jucătorii și-o toarnă pe cap de cele mai multe ori), medicii străbat și ei în lung și-n lat terenul, ei ba sunt într-o grămadă, ba se opresc, ba dau cu șutul, ba pasează mingea cu mâna, ba șutează în afara terenului și v-am mai spus că sunt 30 oameni? Amețești un pic, deși fiecare dintre cei 15 are un rol specific în teren (există un pachet format din trei linii, adică opt jucători, apoi mijlocașii și linia de treisferturi), în funcție de numărul de pe tricou; jucători înalți, puternici, agili sau toate la un loc. Nu mai vorbesc de ofsaiduri din grămada ordonată, de cum transformi un eseu sau când trebuie să eliberezi balonul oval când ești placat. Mai durează până să-mi pot permite să comentez.

În repriza a doua Fercu a bifat un eseu („excepțional”, cum s-a vehiculat prin presă), Vlaicu l-a transformat, după care a mai transformat o lovitură de pedeapsă. Urma să terminăm cu 20-0 până când Brarda al Argentinei a reușit încercarea transformată, modificând și scorul de final: 20-8. Dar important e că am câștigat turneul pentru a patra oară (a doua oară consecutiv), că am găzduit 10 din 11 ediții ale World Rugby Nations Cup. Că Stejarii știu să joace rugby (a stabilit cunoscătoarea). Pentru adevărații cunoscători, Federația ne anunță că turneul de la București s-a desfășurat după noul regulament experimental al World Rugby, în care eseul are 6 puncte, câte 2 puncte având transformarea acestuia, fructificarea unei lovituri de penalitate și dropgolul. De asemenea, legarea grămezii se face în doar doi timpi, nu în trei, iar eseul de penalitate are 8 puncte.

Tribunele mici și cochete, pline de pasionați care țipau și se ridicau la fiecare lovitură sau eseu m-au cucerit pe loc. N-oi fi prins pe de-a-ntregul cât din rugby e cu mâinile, cât cu picioarele, dar am prins că trebuie să fii all in. La propriu. Iar băieții? Ar merita să joace pentru mai mulți oameni.

                          

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.