Încotro? | Naționala de handbal feminin va avea un nou antrenor. Era schimbarea necesară? Și la ce să ne așteptăm mai departe

Andrei Năstase 7 ianuarie 2020

Alexandru Dedu, preşedintele Federației Române de Handbal (FRH), a anunţat luni seară că suedezul Tomas Ryde (59 de ani) nu mai este antrenorul principal al echipei naţionale feminine a României. Decizia demiterii a venit în Comisia Tehnică a FRH – formată din antrenorii cluburilor din liga națională, alături de selecționerii și secunzii echipelor de tineret și juniori ale României -, comisie care a și propus patru nume pentru Națională: Bogdan Burcea (de la SCM Craiova), Florentin Pera (SCM Râmnicu Vâlcea), Adrian Vasile (CSM Bucureşti) şi Aurelian Roşca (liber de contract).

Care dintre ei ar fi mai potrivit în momentul ăsta? 

Înaintea unui răspuns, să notăm declarația oficială: „Începând de azi (luni), Tomas Ryde nu mai este antrenorul echipei naţionale şi vreau să mă folosesc de această ocazie pentru a-i mulţumi pentru tot ce a făcut pentru handbalul românesc în cele două mandate. Şi vreau să le spun tuturor că, în opinia mea, în conjunctura pe care o ştiţi bine, legat de Corona Braşov, de Cristina Neagu, care a venit după nouă luni de accidentare, de faptul că mai multe fete importante nu sunt în cea mai bună formă în momentul de faţă, rezultatul de la Campionatul Mondial, ieşirea din grupă, este unul meritoriu în această realitate. Decizia Comisiei Tehnice mi se pare îndreptăţită, în mare parte, cam aşa se întâmplă tot timpul, antrenorul plăteşte. Au fost nominalizaţi patru antrenori pentru a-l înlocui pe Tomas Ryde, oameni cu care o să iau legătura în următoarele zile, pentru că timpul este scurt şi trebuie să avem un antrenor la echipa naţională în cel mai scurt timp. Deja programul echipei naţionale este alcătuit, datorită programului competiţional spaţiul de manevră este foarte mic; orice s-ar întâmpla cu oricare dintre aceşti patru domni antrenori, echipa naţională îşi vede de drum”, a declarat Alexandru Dedu, după şedinţa Comisiei Tehnice, pentru Agerpres.

E bine de amintit și că Ryde preluase echipa României în luna mai 2019, după demisia neașteptată a lui Ambros Martin, și avea un contract valabil până la finalul Jocurilor Olimpice de la Tokyo (august 2020). Ryde era la al doilea său mandat la naţionala feminină, după o perioadă 2015-2016 în care Naționala a câștigat bronzul la Mondialul din Danemarca, s-a calificat la Jocurile Olimpice, dar a terminat pe locul nouă, sub așteptări, turneul de la Rio.

Ce urmează

În primul rând – și e greu de presupus că o schimbare poate să intervină acum -, echipa națională de handbal feminin va avea din nou un antrenor român. Nu s-a mai întâmplat de la Campionatul European din 2014 (încheiat cu locul 9), când România a fost condusă de Gheorghe Tadici și secunzii Florentin Pera și Bogdan Burcea.

Vestea îi va bucura pe cei care, în ultimii cinci ani, indiferent de rezultatele obținute de echipă cu Tomas Ryde sau Ambros Martin pe bancă, au repetat că nu e cazul să ne învețe pe noi străinii. Doar noi i-am învățat pe ei handbal.

Discuția asta caraghioasă a coborât într-un punct unde, fără alte completări, unii și alții au ajuns să spună că un român este mai potrivit pentru funcția asta decât un străin. Nu un antrenor român cu nume și prenume, ci un român. Ca la dezbaterile din copilărie, când ne trezeam urlând că ai nostri sunt mai grozavi decât ai lor. Care ai noștri? Care ai lor? N-a mai contat, căci nivelul dezbaterilor din handbalul (și sportul) românesc a alunecat atât de jos, încât tot mai mulți am ajuns să reducem discuția la români vs străini. 

Din punctul ăsta de vedere, poate că liniștea pe care acest un român o va aduce în jurul echipei e oportună. 

Dar ce pot schimba Pera, Burcea, Roșca sau Vasile în interiorul echipei? Asta e mult mai important. Și greu de anticipat.

Primii doi au profiluri similare și sunt priviți – inclusiv de unele jucătoare – ca urmași ai lui Gheorghe Tadici, cu care au făcut echipă pe banca tehnică a României între 2012 și 2014, când au reușit două locuri 10 și un loc 9 la trei turnee finale consecutive.

Aurelian Roșca a fost și el secundul echipei naționale în 2003 și 2004, când a făcut echipă cu Cornel Oțelea, pentru un loc 7 la Campionatul European și un loc 10 la Mondialul de peste un an. Roșca a câștigat și două medalii de aur cu naționalele de junioare ale României, prima la Europeanul din 1999, a doua la Mondialul din 2014 (când a lucrat cu Laslo, Bazaliu sau Ostase, toate trei în circuitul echipei naționale de azi), și a antrenat cinci echipe de club între 2013 și 2018, începând cu Corona Brașov, apoi Craiova, Baia Mare, CSM București, Râmnicu Vâlcea și Dunărea Brăila, de unde a plecat în decembrie anul trecut. 

Apoi, dacă ne gândim că Alexandru Dedu a declarat marți că „mi-aș dori ca noul antrenor să fie liber de contract sau să devină liber de contract, astfel încât să-și dedice tot timpul echipei naționale“, Roșca are avantajul de a nu lucra în momentul ăsta cu o echipă de club. „Ar fi ideal să fie așa, pentru că s-ar acorda mult mai multă atenție echipei naționale, în acest scurt timp rămas până la turneul preolimpic, și ar elimina foarte multe alte discuții care nu-și au locul, legate de interese“, a continuat Dedu.

Celălalt candidat propus de Comisia Tehnică este Adrian Vasile, antrenorul principal al lui CSM București și antrenorul secund al echipei naționale a Muntenegrului (cu care a obținut locul cinci în Japonia). Chiar dacă e cel mai tânăr dintre cei patru candidați ai momentului, Vasile a avut șansa să stea în ultimii ani aproape de ceea ce numim handbal modern: metodele mai noi de antrenament și pregătire fizică, tehnici de comunicare și motivare mai complexe decât învechita formulă a pedepselor și recompenselor. Probabil că tocmai argumentele astea l-au adus pe Adi Vasile pe lista propusă luni seară.

Numai că el are deja două angajamente atractive. Abia a făcut trecerea (cu destul succes) la poziția de principal al CSM-ului, după ani de zile în care a fost secundul mai multor antrenori străini cu cotă foarte bună. De ce ar accepta să preia acum echipa națională? Mai ales într-un moment în care veștile cu privire la eventualele sancțiuni ale jucătoarelor Coronei Brașov întârzie, iar obiectivul imediat va fi, chiar dacă nu deal-breaker, calificarea la Jocurile Olimpice din vară.

Care dintre cei patru ar fi mai potrivit la echipa națională? E o întrebare la care am putea răspunde mai ușor dacă am ști ce fel de antrenor căutăm. Când i-a ales pe Ryde și pe Martin, FRH a vorbit și despre celălalt obiectiv al selecționerilor, și anume crearea unui sistem coerent încă de la echipele de juniori și tineret. Va fi ăsta un obiectiv și pentru Pera, Burcea, Roșca sau Vasile? Și care dintre ei ar fi mai în măsură să ajute întregul sistem, nu doar echipa națională?

Ajungem astfel la obiectivele imediate, planurile mai așezate și așteptările colective

Să pornim de la premisa că nimeni nu va măsura dacă o numire sau cealaltă este potrivită în funcție de primul obiectiv – calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Deși, impulsivi cum ne știm, mulți ne vom repezi să aplaudăm sau să înjurăm încă din luna martie. La turneul preolimpic din Muntenegru (20-22 martie), România joacă cu Norvegia, Muntenegru și Coreea de Nord. Primele două clasate vor merge la Tokyo, or ăsta e obiectivul imediat pe care următorul selecționer și jucătoarele Naționalei și-l vor propune. Că șansele calificării țin mai degrabă de eventuala (și puțin probabila) revenire la echipă a Elizei Buceschi și Cristinei Laslo decât de priceperea noului antrenor? Ăsta e un lucru pe care unii și-l vor aminti, alții îl vor uita, așa cum au făcut-o și în decembrie. 

De pildă, dacă ar fi reușită, calificarea la Tokyo ar trebui privită ca o realizare foarte, foarte importantă în actualul context, cu două schimbări de antrenor, cu cel puțin două absențe mari (Eliza Buceschi și Cristina Laslo) și cu Cristina Neagu încă departe de potențialul ei maxim. Numai că importanța contextului poate fi foarte repede uitată. Sau ignorată cu bună știință. Așa cum în decembrie, înaintea primului meci de la Mondialul japonez, mulți s-ar fi mulțumit cu calificarea în grupele principale, numai pentru a se arăta de-a dreptul umiliți de înfrângerile severe cu Suedia și Japonia (deși obiectivul inițial fusese atins).

Valul de critici și jigniri din timpul Mondialului ne-a amintit tuturor că ne lipsește măsura, că nu am învățat încă să avem așteptările și reacțiile potrivite, iar perioada următoare ne poate oferi dovezi similare. Tocmai de-asta ar fi important ca derapajele emoționale din tribună, fotoliu și redacție să nu se transfere în administrație. 

Da, Naționala a traversat și încă trece printr-o perioadă grea, dar soluția nu e să ne comportăm de parcă handbalul românesc este o companie de tip start-up. O mică antrepriză care, într-un an în care primește trei-patru lovituri serioase, riscă să dispară cu totul din piață, dacă nu cumva o salvăm noi cu niște schimbări bruște, nealiniate unui plan pe termen lung, din moment ce amenințarea e acum. Dacă privim mai liniștiți, echipa asta națională și handbalul românesc în general au tot atâtea calități și neajunsuri câte aveau la final de 2018, când România a terminat pe locul 4 Europeanul din Franța, și ar fi sperat probabil la medalie, dacă Cristina Neagu n-ar fi avut nenorocul accidentării din meciul cu Ungaria.

Că apoi a urmat și plecarea lui Ambros Martin, cu doar un an înaintea Jocurilor Olimpice, că a apărut cazul procedurilor interzise la Brașov, ale căror efecte pe termen mediu și lung sunt încă necunoscute și prea puțin dezbătute? Toate astea au fost lovituri neașteptate care ar fi dezechilibrat, în mai mică măsură, chiar și echipe formate într-un sistem mult mai bine așezat decât al nostru.

Și tocmai aici trebuie să aducem discuția. Indiferent cine va fi următorul antrenor al echipei naționale (cu un contract pe doi ani, din câte se pare), principala misiune a celor care se îngrijesc, în mod direct sau de la distanță, de handbalul românesc ar trebui să rămână aceeași: să formeze practici unitare și moderne pentru creșterea sportivilor, să dezvolte un sistem predictibil, în care să știm cât și ce anume investim, ce anume vrem să obținem și ce fel de performanțe putem aștepta; în fine, să păstreze interesul pentru acest sport care are încă norocul de a nu fi privit cu indiferență.

Schimbările de antrenori ar trebui să țină cont de toate astea, nu de capriciile unui an cu sau fără probleme, cu sau fără rezultate.

Alternativa – adică a prelungi hazardul prin decizii bruște, nealiniate unei direcții clare pe termen mediu și lung – nu arată prea grozav. A începe mai mereu de la zero e o rețetă potrivită pentru a rămâne în urmă.

Foto: FRH

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.