Într-un fotbal care n-are răbdare, Cristi Chivu a știut să reziste tentațiilor „Fast Foot” | Idei după numirea lui Chivu pe banca lui Parma, în Serie A

Diagnosticul e binecunoscut: sportului românesc, iar fotbalului încă mai mult, îi lipsește răbdarea. Patronii vor rezultate peste noapte. Presa, la rându-i, inventează vedete după două meciuri sau două goluri. Pompați de presă, dar și de anturaj, jucătorii înșiși se grăbesc – excepțiile sunt rare – să sară în ultimul model de Porsche cât încă nici nu s-a uscat cerneala pe contractul de 4 ani care de-abia depășește, cumulat, costul mașinii.

Graba se vede și când e vorba să prindă un contract afară: puțini fotbaliști preferă un salariu mai mic într-un campionat mai bun: tentația petro-dolarilor e mare, iar fotbalul nostru a trimis în Golf, în ultimii ani, o întreagă galerie de nume care puteau da mai mult, probabil, într-un mediu mai exigent.

Ne grăbim – iar asta ne vizează pe toți deopotrivă, analiști savanți ai fenomenului sportiv sau simpli suporteri – când îi judecăm pe unii sau pe alții: s-a întâmplat de atâtea ori ca viața să ne infirme nerăbdarea în a tranșa definitiv traseul profesional al anumitor sportivi.

În fine, din acest delir de tip „Fast Foot” nu puteau lipsi antrenorii. În căutare de legitimare sau într-o încercare inabilă de a copia modele occidentale fundamentate, totuși, pe alte premise, patronii și oficialii de la noi s-au întrecut, în ultimele două decenii, în a le oferi pe tavă proiectele sportive foștilor mari jucători de la noi. 

Povestea lui Gică Hagi e binecunoscută – eșecul, atât de ghinionist, din barajul cu Slovenia îl urmărește și acum, după mai bine de 20 de ani! Dar s-a mers și mai departe: știm cu toții situațiile cel puțin stânjenitoare când tineri antrenori, încă fără licență, conduceau echipe din top din țara noastră. Cazul lui Mirel Rădoi, între timp fost selecționer național, e simptomatic în acest sens.

Iar Mirel Rădoi e doar o piesă dintr-un lung șir care, precum la domino, explică lipsa cronică de răbdare din fotbalul nostru, iar mai departe – dacă am avea răbdarea să mergem pe urma șirului – lipsa de proiect și, implicit, de rezultate. Rădoi a ajuns la echipa națională de tineret după ce fostul selecționer U21, Daniel Isăilă, n-a mai avut răbdare să-și termine ciclul de calificare la Euro 2019 și a ales un contract bănos în țările arabe. A fost adus Mirel Rădoi, care, după succesul de la Europene, a fost promovat imediat la Naționala mare, în locul lui Cosmin Contra, și el numit selecționer cam pe pripă. În locul lui Rădoi, la tineret a venit Adi Mutu – fără experiență relevantă până în acel moment – care a condus de pe bancă echipa la Euro U21 de la Budapesta, apoi a plecat, fără explicații, la Craiova lui Mititelu. Practic, în cel mai spectaculos ciclu al selecționatei noastre de tineret, care leagă cinci turnee finale europene plus o participare olimpică, România U21 a avut nu mai puțin de șase selecționeri în 6 ani…

În tot acest decor abracadabrant, în care nimeni nu-și lasă timp pentru proiecte ce cresc organic, Cristian Chivu, ultimul nostru jucător de anvergură internațională, șoca, în 2018, anunțând preluarea echipei U14, cea mai mică, a lui Inter Milano. Trecuseră deja 4 ani de când abandonase cariera de jucător profesionist, timp în care, pe lângă plusul de atenție datorat familiei, de care fusese despărțit atâtea weekend-uri, a încercat diverse joburi conexe lumii fotbalului.

Nu s-a regăsit în postura de analist TV, unde standardul cere să critici, cinic, chiar și când, venind din fenomen, înțelegi prea bine contextul erorii. A fost, o vreme, observator UEFA la meciurile din cupele europene. „Ajunsesem să stau la masă cu antrenori precum Alex Ferguson sau David Moyes, și eram singurul pe acolo care nu aveam patalama. Aveam un bagaj de cunoștințe ca fost jucător, dar nu aveam școala de antrenori. Și, atunci, perfecționismul meu, dorința de a nu rămâne în mediocritate m-a făcut să merg să fac Școala de la Coverciano”, își amintea Cristi zilele trecute, cu prilejul anunțării sale ca ambasador al unei cunoscute firme din industria pariurilor sportive.

Urma deja cursurile celebrei școli de antrenori din Italia când a venit, din nou, oferta celor de la Inter de a încerca antrenoratul la grupele de juniori. Fostul căpitan al Naționalei spune, azi, că putea alege chiar și grupa Primavera, U19, a clubului. „Am ales U14, am zis că nu vreau să îmi bat joc de nimeni. Poate nu îmi plăcea antrenoratul, așa că voiam să o iau de jos și, dacă toată lumea era mulțumită, puteam merge mai departe”.

Până la urmă, toată lumea avea să fie mulțumită. Ajuns la Primavera după „stagiile” autoimpuse la grupele de copii sub 17 și sub 18 ani ale acedemiei milaneze, Cristi Chivu a devenit campion al Italiei în 2022 și a jucat semifinalele din 2024, după ce terminase pe locul 1 sezonul regulat.

Permanent, pe parcursul celor 6 ani scurși de la decizia „radicală” din 2018, tânărul antrenor din Milano nu a dus lipsă de tentații care să-l scoată de pe drumul său răbdător spre marea performanță. Numele său a fost vehiculat inclusiv ca interimar pentru banca lui Inter, în momentele în care jocul echipei era în criză. Dar, pe lângă asta, sunt certe tatonările venite dinspre Federația Română de Fotbal pentru a prelua, la un moment dat, selecționata de tineret. Unii îl vedeau chiar la Naționala mare înainte de acceptul lui Mircea Lucescu… Iarăși confirmat din mai multe surse, Cristi Chivu a fost ofertat de câteva dintre cluburile de top din România și a fost, recent, în negocieri cu Ajax Amesterdam.

Pe lângă experiența acumulată pe banca tehnică a unei academii de top din Europa, toate discuțiile acestea l-au ajutat să își rafineze și mai mult filosofia de viață. „Am avut oferte pe care le-am refuzat: nu mi-a plăcut proiectul, nu mi-a plăcut perspectiva. Am avut negocieri unde cerințele mele nu au fost acceptate. Nu-mi place mediocritatea, vreau un proiect în care eu și clubul suntem parteneri, pentru că mă dedic trup și suflet. Am văzut tot ce se poate vedea într-un vestiar. Nu ne putem păcăli: dacă vrem performanțe, pe ce baze le construim? Antrenorul pleacă dacă nu are rezultate. Dar nu e doar responsabilitatea antrenorului: atunci, hai să fim parteneri de termen lung într-un proiect”, crede Cristi.

Nu discutăm opțiunile individuale ale personajelor din fotbalul nostru. Fiecare e responsabil pentru propriile-i alegeri, care nu sunt întotdeauna cele mai ușoare. Fiecare decizie are propriu-i context: profesional, financiar, emoțional, familial etc. Cert e doar faptul că Cristi Chivu a ales altfel decât majoritatea celor din generația căreia i-a fost nu doar căpitan, ci și cel mai titrat component – în fapt, e și ultimul câștigător român de Champions League.

Crescut la școala Ajax, unde a ajuns la doar 19 ani, și integrat în sistemul lui Inter Milano din 2007, Cristi se află acum în fața celei mai mari provocări din carieră. După ce prin mâinile sale au trecut deja mai mulți jucători care au făcut pasul în ligile mari din Europa, Cristi Chivu este noul antrenor al Parmei, echipă la care evoluează Valentin Mihăilă și Dennis Man, două dintre vedetele Naționalei.

E notorie lipsa de priză a antrenorului român pentru fotbalul mare la nivel de club. Mircea Lucescu, Laci Boloni, Răzvan Lucescu, Costel Gâlcă, Cosmin Contra: puține nume leagă România, la nivel de antrenorat, de fotbalul mare al Europei. Faptul că Cristi Chivu va antrena în Serie A e o veste extraordinară pentru fotbalul românesc.

E greu de spus cum va continua, din acest punct, cariera lui Cristi. Cert e doar că a ajuns acolo unde doar Mircea Lucescu a mai fost în istoria contemporană a fotbalului nostru. Dar, cu Coverciano absolvit la zi, după experiența consistentă în Academia lui Inter, și după „rodajul” la Primavera, poliglot și carismatic, Cristi Chivu poate fi o garanție la orice echipă din fotbalul serios. O ia din nou de jos, pentru că Parma este pe locuri de retrogradare, dar nici nu putea fi altfel: cine i-ar fi dat pe mână o trupă de cupele europene?! Cum ne-a demonstrat deja, nu e omul salturilor de efect, ci al pașilor asumați.

Iar partea cea mai frumoasă din știrea de azi de pe site-ul Parmei nu e „ținta”, ci „zborul săgeții”, drumul riguros și conștiincios urmat de Cristi Chivu de la antrenamentele cu puștii de 12-13 până aici, în pragul marii confirmări, un drum presărat cu atâtea tentații și capcane pe care, spre deosebire de alții, el a reușit să le evite. Din 2018 până azi, au fost 6-7 ani lungi, în care foști colegi de generație au schimbat poate 5 echipe și încă mai multe fusuri orare în cariera lor de principali.

Numirea lui Cristi Chivu ca antrenor în Seria A e prețul corect al răbdării. „Acum știu cine sunt, știu plusul pe care pot să-l aduc. Iar felul meu de a fi mă face să cred că voi avea succes”. Mult succes, Cristi!

desen de Ciprian Rus