Is it coming home? Anglia uită că trebuie să piardă la loviturile de departajare, continuă să creadă în visul ei!

Danny Coposescu 3 iulie 2018

Pe ce te mai poți baza zilele astea? Mai putem recunoaște ceva? O vedetă de reality show conduce cel mai puternic stat al lumii. Economia fluctuează ca un bețiv la ceas de seară. Germania a fost eliminată din grupele Cupei Mondiale. La fel Messi și Ronaldo. Măcar putem să ne agățăm de moarte, taxe și eliminarea Angliei la lovituri de departajare, nu-i așa? Nope.

Columbia 1-1 Anglia (3-4 lovituri de departajare)

Ziua a început cât se poate de prost pentru Jose Pekerman, care a tras de timp până în ultimul moment în ceea ce privește disponibilitatea lui James Rodriguez. Nu pentru a-și respecta reputația secretoasă, ci mai degrabă pentru că și sobrul selecționer pare să fi sperat din tot sufletul la o recuperare. Dar „talismanul‟, cum l-au numit columbienii, a trebuit să-și ia locul în tribune. Acolo, alături de suporteri, a rămas mult din ce-i mai frumos la fotbalul columbian.

Nu-i nimic greșit în a încerca să joci pe contre, ca în prima jumătate de oră. Echipa asta engleză a căpătat o aură care inspiră prudență în adversari. Câteva faze fixe amenințătoare i-au speriat și mai mult pe sud-americani, iar teama asta avea să aibă consecințe grave. Și, de vreme ce presa doarme de vreo trei săptămâni în camera lui Gareth Southgate, ni s-a repetat la infinit că Anglia va aborda meciul ăsta cu „același stil, aceeași identitate‟ care a adus-o până aici. Probabil trebuia să se precizeze că e vorba de strategia dezvoltată în ultimii doi ani, pentru că prestația asta ne-a amintit mai mult de mandatul stătut al lui Roy Hodgson, mai ales după ce „Albionul‟ a cedat inexplicabil posesia înainte de pauză.

Pentru că nici Columbia n-a știut ce să facă cu mingea, a ieșit o partidă încâlcită și din ce în ce mai prost dispusă. Parte din vină le aparține clar băieților lui Pekerman, care insistă să confirme stereotipurile despre tertipuri viclene și teatralitate exagerată. Dar parcă englezii s-au refugiat și ei, mult prea repede, într-un soi de scandalizare morală, o întoarcere selectivă la standardele erei victoriene. 

Între proteste și busculări, n-a rămas timp pentru prea mult fotbal. Deci deschiderea scorului a reușit să rezume perfect tonul serii, una marcată de teroarea pe care o răspândește prezența lui Kane. Nu a fost o combinație întreprinzătoare, nici măcar o centrare impecabilă, ci o agresiune copilărească din partea lui Carlos Sanchez, care n-are un turneu prea grozav. Mijlocașul lui Fiorentina nu și-a folosit timpul liber de după eliminarea împotriva Japoniei pentru a studia puțin conceptul VAR. Așa, ar fi știut că n-are cum să-l îmbrățișeze atât de intim pe Harry Kane în careu fără să fie pedepsit. Până la urmă, incidentul ăsta a fost atât de evident că lui Mark Geiger i-a ajuns propria pereche de ochi. Și vârful lui Spurs nu ratează de la punctul cu var – uite altă certitudine!

Absolut nimic nu ți-ar fi dat încredere că rezultatul se va schimba până la final. Cu cealaltă față a lui Cuadrado pe teren, cea complet neinspirată, și cu Falcao izolat între trei fundași centrali cărora le ajungea până la clavicule, singura posibilitate era ca scorul să devină și mai clar. Dar Mondialul din Rusia nu ține cont de posibilități, de palmaresuri sau de istorie.

Cum altfel să explici al treilea gol al lui Yerry Mina, golgheterul detașat al naționalei sale. El a adus calificarea în optimi, el a împins cumva meciul în prelungiri, în minutul 93, cu aceeași lovitură de cap pe care-o tot repetă de trei săptămâni încoace.

Dacă 90 de minute n-au fost de ajuns pentru niciuna dintre formații să-și stăpânească emoțiile, nu-i de mirare că haosul neproductiv s-a intensificat, ca într-o căldare fierbinte, înaintea loviturilor de departajare. Însă puținele momente periculoase nu s-au concretizat, deci eternul coșmar al englezilor s-a adeverit. Marele bau-bau care le-a curmat speranțele de șase ori în ultimele trei decenii – loviturile de departajare.

De aici se trage avalanșa de articole despre cei care ar putea bate penaltiuri în fazele eliminatorii. De aici și obsesia lui Gareth Southgate, care a trecut aspectul ăsta în centrul antrenamentelor, alături de reglajele subtile, dar vitale, pe plan mental. Cum se și cuvine, din moment ce însuși el a trăit blestemul ăsta pe propria piele, la Euro 96, într-o semifinală cu Germania.

Și totuși, parada incredibilă a lui Ospina părea că va pune și numele lui Jordan Henderson pe lista asta lungă și infamă. Dar o spunem din nou: Mondialul din Rusia nu ține cont de nicio certitudine. Uribe a scuturat transversala, apoi Bacca nu l-a păcălit pe Pickford. Și Dier – Eric Dier, la 24 de ani – și-a trecut numele pe altă listă, după ce șutul său a trecut pe sub degetele prea rare ale lui Ospina. E o listă proaspătă, nepătată de povești vechi și dureroase, care spune că Anglia a câștigat, în sfârșit!, prima astfel de loterie, întâiul meci eliminatoriu din 2006 încoace. Și te mai întrebi de ce tot strigă că „it’s coming home.‟

Uite primele reacții, inclusiv comentariul de la BBC 5:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.