Iubește-mă, urăște-mă, doar nu mă ignora! Handbalul românesc iese din nou în lumea largă
Andrei Năstase 3 decembrie 2015“Apără Tamaș! Și iar! Fantastic – Tamaș închide poarta! Iată că pariul lui Tadici, cu Tereza Tamaș în poartă, e câștigător – România se poate distanța acum la trei…Gol! Gol, Luca!”, strigau, acum un deceniu, comentatorii TVR. “Jucăm finala, nu se mai poate întâmpla nimic, suntem în finala Campionatului Mondial! Handbalul românesc face istorie!”
***
România întrecea Ungaria într-o semifinală grozavă, în care Tamaș, care o înlocuise în poartă pe Luminița Huțupan, se transforma în zid, Steluța Luca dărâma ziduri de la nouă-zece metri, Valentina Ardean-Elisei (Alice, cum îi spune lumea) făcea ravagii în extremă, iar celelalte fete prindeau, fără excepție, o zi de grație.
Echipa națională nu mai învinsese Ungaria de mai bine de zece ani, iar la final de meci, antrenorul Tadici – căruia i se făcuse rău în ultimele minute – spunea, cu lacrimi în ochi și noduri în gât, că fetele au jucat pentru românii de acasă și de pretutindeni.
La microfonul televiziunii ajungeau, rând pe rând, mai multe jucătoare. Erau roșii în obraji, fericite și curajoase: “murim cu ele de gât și tot o să câștigăm finala de mâine”. Așa cum știi, n-au câștigat-o.
Au pierdut-o în fața Rusiei, echipa gazdă, cu 23 la 28, poate și pentru că risipa de energie și emoție din meciul anterior a fost prea mare. În finală, fetele n-au reușit să prindă a doua zi de grație la rând.
Am văzut și revăzut imagini de la semifinala din 2005 și alte câteva partide emoționante pe care echipa națională le-a pierdut sau câștigat în ultimii ani. Le-am urmărit într-un efort de reconectare la un sport pe care l-am urmărit prea puțin după adolescență.
***
Când am început să joc handbal, într-a V-a, iubeam mai mult tenisul și fotbalul.
Fără să am calități grozave, nu eram, totuși, caraghios. În orice caz, compensam lipsurile cu disciplina tactică; n-aveam braț, dar recuperam cu picioarele; n-aveam talie să dau de la nouă metri, așa că aruncam (la fel de slab) de pe extremă. În fine, nu eram primul, dar nici ultimul.
Chiar și așa, comparația cu propriile rigori și cu cei mai înzestrați, care reușeau să arate a handbaliști – cu arcuirea aia dinaintea aruncării, cu plonjonul lor spectaculos -, m-a pus mereu în dezechilibru. Pe alte terenuri, cu alte mingi, mă simțeam mai bine. Iar handbalul a rămas sub linie: de la el în sus începeau marile pasiuni.
Poate tocmai de-asta, când am renunțat la sportul acesta, câțiva ani mai târziu, n-am lăsat doar antrenamentele și meciurile, am abandonat cu totul: am terminat-o cu rășina aia întinsă pe lateralul pantofului, pe care jucătorii și-o întind în palme pentru o priză mai bună la minge (clister îi spune), am slăbit legătura cu colegii de echipă și am încetat să mai urmăresc meciurile transmise.
Când privesc înapoi, am de fiecare dată senzația unei despărțiri prea bruște. Și chiar dacă nu a fost prima iubire, cred că handbalul a fost prima despărțire. Voi ajunge în Danemarca, la Campionatul Mondial care începe sâmbătă, cu speranța unei împăcări.
***
Și am senzația că mulți suporteri și iubitori de sport încearcă propriile împăcări cu handbalul feminin românesc. Asta după câțiva ani în care echipa națională nu a mai reușit să atingă așteptările pe care specialiștii și nespecialiștii, cu sau fără drept, le-au așezat pe umerii ei. Ani în care echipa a jucat la umbra grozavei povești din 2005, când handbalul reușea să ofere românilor o cauză comună.
Se vorbea acolo – și treaba asta ne-a intrat în obicei –, despre răspundere și ambiție și putere de muncă și tărie de caracter: să avem calitățile astea în clasa politică și administrație, cereau mulți încă de pe atunci. Iar tema importului de comportamente sau trăsături de caracter de la românii care reușesc diverse performanțe e încă actuală; ea revine cu încăpățânare la fiecare reușită din sport, matematică, medicină, inventică sau altele ca ele.
Și chiar dacă nu sunt suporterul exercițiilor de tipul “Ce-ar fi facă am avea și dincolo ce avem aici?”, deși nu-mi plac, de obicei, poveștile care încep în trecut (la fel ca textul ăsta), îmi amintesc cu bucurie de turneele finale din 2005 (locul doi), 2007 (locul patru) sau 2010 (locul trei). Pentru că poate fi de folos, atunci când cauți obiective în prezent, să găsești repere în trecut. Să te așezi în ordine.
De pildă, fetele nu mai sunt azi favorite la medaliile pe care Mondialul din Danemarca le promite. Și înainte să se arunce prima minge, alte echipe par mai puternice. Numai că a fi favorit înainte de meci – așa cum sunt Norvegia, Rusia, Franța, Brazilia și altele de-o seamă – nu înseamnă mare lucru la vremea jocului. Și, în definitiv, de la ultimul mare rezultat al naționalei feminine de handbal n-au trecut prea mulți ani.
România a luat bronzul la Europenele din Norvegia și Danemarca, în 2010, s-a clasat pe patru în urmă cu opt ani, la un Mondial din Franța pe care ar fi trebuit, după calculele hârtiei, să-l câștige, și a jucat acea finală de la Moscova, la Campionatele Mondiale din 2005. Bunele clasări se adaugă la cele trei titluri mondiale pe care naționala de fete le are în palmares: primele două în 1956 și 1960, la handbal în 11, ultimul în 1962, chiar la București, în actualul format: șapte contra șapte.
În schimb, la cele mai recente patru turnee finale – două în Europa și două în lumea largă – echipa națională a ratat obiectivele. Fără clasări mai bune decât locul nouă (la Campionatul European de anul trecut, găzduit de Ungaria și Croația), România a ajuns în plutonul secund, între echipele cu jucătoare bune și foarte bune care obțin rezultate bunicele. Iar rezultatele astea, așezate lângă problemele echipelor de club care și-au pierdut, (prea) multe dintre ele, finanțările, aduc handbalul românesc într-un loc pe care mulți îl numim tranziție – prăfuitul drum de la ceva mai rău la ceva mai bun.
***
În condițiile astea, Federația Română de Handbal (FRH) a simțit nevoia schimbării. În biroul antrenorului a fost adus suedezul Tomas Ryde – între altele, fost câștigător de Liga Campionilor, cu Viborg – iar oamenii de la conducerea sportului speră acum, la fel ca iubitorii de handbal, ca turneul din Danemarca să nu vină puțin cam devreme.
L-am întâlnit pe suedez acum câteva zile, înainte ca echipa să plece în Franța pentru un pachet de trei meciuri amicale: primul, jucat lângă Lyon, pierdut în fața Franței (27-29), următoarele, disputate la Paris, câștigate în fața Cehiei (31-26) și Cubei (36-23).
Apoi, ieri, chiar în Suedia, România a jucat ultimul meci test înaintea Mondialului și a trecut de echipa gazdă după o repriză secundă furibundă. De la 12-15 la pauză, s-a terminat 33-30 pentru fetele noastre. Pentru cei care caută motive să viseze la fazele finale, victoria asta e un lucru bun. Chiar Ryde ne spunea că ultimul test real e cu Suedia; că meciul acesta trebuie să le dea fetelor încredere în forțele lor și să le conecteze cât mai serios la atmosfera de competiție.
România va intra în concurs pe 5 decembrie, pentru jocul cu Puerto Rico. Două zile mai târziu urmează meciul contra fetelor din Kazakhstan, apoi prima partidă complicată, cu Spania – o echipă foarte tehnică. După o zi de pauză vin cele mai grele meciuri: România – Norvegia și România – Rusia. Norvegia e cea mai titrată echipă din lume, iar Rusia – spune Tomas Ryde – este una dintre cele mai puternice reprezentative ale momentului.
Programul ar putea fi avantajos, căci echipa are șansa să intre treptat în competiție. Să pornească ușor și să accelereze pe parcurs. Până unde, rămâne de văzut. Dar primul obiectiv este calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio, iar pentru asta fetele lui Ryde trebuie să iasă din grupe (primele patru se califică) și să câștige meciul din optimi. Dacă nu se întâmplă neprevăzute, ne așteaptă o întâlnire cu Franța, Brazilia (campioana mondială en-titre), Germania sau Coreea de Sud.
Grele încercări, dar ce sentiment plăcut să știi că ești reprezentat de unele mai bune decât tine.
În următoarele săptămâni, pe tot parcursul Campionatelor Mondiale de Handbal, Lead va sta aproape de echipa națională. CM de Handbal este o Idee Fixă pe Lead.ro
