Ivan Patzaichin: să urci în Olimp, printre zei, și să alegi să rămâi om

„În Deltă, viaţa a fost dintotdeauna grea”, îmi povestea Ivan Patzaichin acum 8 ani, într-un interviu pentru revista „Formula AS”. Vorbea egal, apăsat, era complet lipsit de tentația dramatizării. Vorbea, pur și simplu, despre ceea ce văzuse și trăise: „Acolo, în afară de pescuit, singurele alte activităţi erau recoltatul stufului şi aprovizionarea cu lemne pentru foc, iarna. Îmi aduc aminte că eram co­pil şi mergeam cu tata, cu două bărci, trebuia să tra­gem 30-40 de kilometri până aproa­pe de Tulcea, unde era o pădurice. Porneam seara, vâs­leam toată noaptea, a doua zi tăiam şi încărcam lem­nele în barcă, iar urmă­toa­rea noapte, vâsleşte înapoi spre casă! Au fost ex­pe­rienţe extraordinare, dar efortul a fost şi el pe măsură. Fiind mic, mai adormeam la vâsle, iar tata, care trăgea în faţă, auzea dacă mai dă­deam cu barca de un mal, dacă o mai hâşâiam de stuf sau de crengile pomilor şi îmi dădea, din nou, deş­teptarea. Cam aşa era viaţa în Deltă”.

Ivan crescuse cu gândul că urma să fie pescar toată viaţa, ca bunicul şi ca tatăl său. De altfel, se şi angajase ca ajutor de pescar, încă de la vârsta de 16 ani. Dacă ar fi rămas în Deltă, n-ar fi avut de­cât o alegere: să fie cel mai bun pescar. Era cât se poate de sobru când spunea asta. Întărea sentința, însoțită de zâmbetul său irezistibil, spunând că no­rocul tatălui său, ajuns pescar fruntaş pe vremea comuniștilor, a fost tocmai acela că el, Vaniuşa, a plecat la timp din Mila 23­.

*

„Pe vremea aceea, până la 16 ani, mai departe de Tulcea nu trecusem niciodată. Până să merg în probe la Dinamo, nu circulasem niciodată nici cu ma­şina, nici cu trenul. Când am pornit spre Bucu­reşti, urcasem pe tren şi nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă! Totul mi se părea fasci­nant. Am petrecut mai multe zile în Capitală, înainte să plecăm la Snagov, pe apă, şi totul era o mare aventură, de la mersul cu tramvaiul şi tro­leul, până la discuţiile cu oamenii pe care îi cunos­cu­sem”, îmi povestea Ivan.

Mirajul Capitalei și, la scurt timp după aceea, febra succesului puteau să-l amețească iremediabil pe tânărul Vaniuşa. Dar, deși a dus peste mări şi ţări gloria vâslelor pe care bunicul său i le-a pus pri­ma oară în mână, Ivan nu a uitat niciun moment de unde a plecat. A încercat mereu – mai cu seamă în ultimii ani – să le întoarcă lipo­ve­nilor săi de la Mila 23 câte ceva pentru darurile cele mai de preţ cu care a pornit cu trenul spre Bucureşti şi, de acolo, spre ca­pătul lumii şi spre culmile gloriei: respectul, dragul de muncă şi bunul simţ.

„Toate realizările mele sportive, profe­sio­nale şi personale li se datorează celor de acolo, în pri­mul rând părinţilor mei, dar şi celor din jur, pentru că la noi, la Mila 23, eram o comunitate mică şi foarte le­­gată, foarte unită, foarte puternică. Erau acolo oa­meni absolut respectabili şi respectuoşi. De la ei am în­văţat lucrul care m-a ajutat apoi cel mai mult în viaţă, anu­me, că pentru a fi res­pec­tat trebuie să ştii să-i respecţi pe cei din jurul tău. Pe principiul ăsta mi-am dezvoltat apoi întreaga carie­ră şi întreaga viaţă!”.

*

Prima amintire din copilăria lui Vaniuşa e dintr-o barcă. „Era într-o dimineaţă, soarele ieşise de mult pe cer, iar eu dor­meam dus, când m-a trezit un clipocit de apă. Mi-am crăpat ochii, m-am uitat în jur, apoi m-am frecat la ochi, crezând că visez: eram în mijlocul Deltei, în lotcă, înfofolit într-o pătură, alături de bunicul meu. Ieşise la pescuit şi nu a mai aşteptat să mă trezesc, m-a luat cu el aşa, dor­mind. Ţinea foarte mult la mine, eram ne­potul lui preferat, şi cred că, într-un fel, cumva ritualic, îşi dorise să fie el primul care mă scoa­te cu lotca pe baltă. Reţin perfect fiecare detaliu al acelei dimineți, de la lu­mina orbitoare a soarelui la zarva păsărilor, şi reţin exact şi locul acela în care m-am trezit, locul în care îi plăcea bunicului să pescuiască, undeva în partea dinspre Obre­tin, la mila 18”, povestea Ivan.

Ivan s-a „născut” într-o barcă și e simplu să brodezi de aici încolo pe tema destinului. În felul lui franc, fără pic de priză la idei sforăitoare, Ivan era primul care săpa la temelia construcției cu destinul aruncând faze haioase despre cum lua apă la primele tentative de trecere de la lotcă la canoe sau despre cum prierduse primele sale medalii pentru că nu cunoștea bine regulamentul.

*

E, desigur, și destin în fabuloasa carieră a lui Ivan Patzaichin, întinsă pe durata a cinci ediții olimpice – patru medalii de aur și trei de argint! Dar destinul ține mai mult de caracter și mai puțin de ispititoarele detalii ale biografiei sale de tinerețe. Iar proba e însăși viața lui Ivan Patzaichin de după marile succese. Sunt mari campioni care respiră, după niște decenii, aerul infailibil al zilelor acelora în care, din vârful Olimpului, aveau lumea întreagă la picioare. Ivan Patzaichin era complet detașat de marile lui victorii. Își luase lecțiile din luptele cu adevărat epice pe care le câștigase – trăgând chiar și cu pagaia ruptă! – iar ceea ce devenise, în urma lor, era nu un semizeu, ci, pur și simplu, un om mai bun decât fusese înainte.

E o întreagă literatură în zilele noastre – cu lamentările și exagerările de rigoare – despre umanitatea marilor campioni. Povestea lui Ivan Patzaichin e despre cât de buni oameni putem deveni luptând, zi de zi, nu doar în finalele olimpice și mondiale, ci cu noi înșine.

Ivan Patzaichin lasă în urmă un palmares cu adevărat impresionant și un abur de legendă cum avem, fatalmente, prea puține în sportul nostru. Dar cel mai mult ne va lipsi omul, nepotul și copilul de pescar crescut de ai săi cu gândul de a deveni cel mai bun în ceea ce face. A devenit mai mult decât cel mai bun dintre canoiști, a devenit cel mai bun dintre oameni.