Kobe Bryant lasă baschetul în urmă și niciodată nu va mai fi un altul ca el

Adrian Țoca 14 aprilie 2016

La 37 de ani, Kobe Bryant a jucat noaptea trecută ultimul meci al carierei. S-a retras lăsând în urmă o colecție impresionantă de realizări și trofee, s-a retras după 20 de ani la aceeași echipă, iubiții săi Lakers. S-a retras din baschet un sportiv imens, în egală măsură temut, respectat și urât. Una dintre acele personalități care polarizează fanii, dar care marchează dramatic sportul. Dintre toate performanțele și țintele pe care le-a urmărit de-a lungul anilor săi pe teren, Kobe a obținut-o pe cea pe care și-o dorea cel mai mult: unicitatea. De azi a trecut printre legende și putem spune liniștiți că nu va mai fi altul ca el.

Ultimul său meci a fost cu Utah Jazz, în Staples Center din Los Angeles. Sub nicio formă un meci relevant pentru gazde, dar prețul biletelor a explodat din secunda în care superstarul american a anunțat, toamna trecută, că acesta este ultimul sezon al carierei, al 20-lea. O longevitate în cadrul aceleiași echipe care e fără precedent în NBA, o ligă în care soarta jucătorilor este adesea dependentă de calcule care n-au de-a face întotdeauna cu relevanța lor sportivă.

Și ce final a avut! N-ar fi putut fi o ieșire mai potrivită: Kobe a înscris 60 de puncte în ultimul său meci, cele mai multe puncte înscrise într-un meci din sezonul actual de vreun jucător și al șaselea meci de +60 de puncte al carierei sale. E drept, a făcut asta din 50 de aruncări, ceea ce în sine e o cifră absurdă, dar n-a mai contat. Ca în vremurile bune, Kobe și-a purtat echipa spre victorie, o revenire improbabilă (101-96) în condițiile în care Jazz a condus mai tot meciul. Dar toate acțiunile lui Lakers au avut un scop unic: dați-i mingea lui Kobe și dați-vă la o parte. A fost o poveste scrisă perfect, o sărbătoare, una care l-a făcut până și pe Kanye West să râdă, una în care Kobe le-a dat încă o dată fanilor ceea ce-și doreau să vadă. Asta, înainte de a ieși de pe teren cu patru secunde înainte de final, ca să primească ovațiile generale.

Sezonul de final n-a fost unul remarcabil în sine, dimpotrivă. Acești Lakers sunt poate cei mai slabi din istoria glorioasă a acestei grupări, o echipă condamnată din start la loteria draftului, în ciuda încăpățânării celui care i-a fost lider timp de două decenii. Lakers sunt însă departe de cel mai recent an de glorie, victime ale unor decizii teribil de proaste de management, antrenori aduși neinspirat, despărțiri controversate și, peste toate, accidentările repetate ale lui Kobe. Din punct de vedere sportiv, Bryant a încetat să mai fie adevăratul Kobe din 2013, când a suferit o ruptură a tendonului lui Achile. Sunt alți sportivi care nu mai revin niciodată pe teren după o astfel de nenorocire, dar, cu tot riscul clișeului, numai să încerci să-i spui lui Bryant că nu poate face ceva. A revenit în ligă, însă ghinioanele nu s-au oprit. Următoarele două sezoane i-au fost terminate prematur din cauza altor accidentări serioase, întâi la genunchi, apoi la umăr. A luat de fiecare dată recuperarea de la capăt; mânat poate de dorința insațiabilă de a căuta al 6-lea inel de campion, ca să-l egaleze pe Michael Jordan. Până la urmă, a trebuit să se admită doborât de Father Time și de un corp care a refuzat să-l mai asculte. Sigur nu-s prea mulți sportivi care au acumulat atâta durere, atâtea accidentări precum Bryant și, în același timp, să rămână la un nivel relevant; sportivul spunea că-s ani buni de când a dus la capăt o zi fără nicio durere. Ca să treacă cu bine de meciurile ultimilor ani a fost nevoie de eforturi colosale din partea sa și a unei echipe al cărei obiectiv a fost să-l țină pe picioare. Kobe nu s-a sfiit adesea să apeleze la metode neortodoxe de recuperare, iar capacitatea sa de sacrificiu este cu siguranță de neegalat.

În toamna trecută, la începutul sezonului regulat încheiat în urmă cu câteva ore, Bryant încă mai încerca să-și ducă echipa înapoi spre relevanță, încurajat și de apariția unui grup de tineri promițători. Pentru prima dată după doi ani mediocri, Lakers păreau că au găsit ceva soluții pentru viitor. Însă jocul lui Kobe a dezamăgit profund în primele săptămâni. Obligat să admită finalul, Bryant și-a anunțat retragerea la final de an, printr-o scrisoare publicată în The Players Tribune. Eliberat de povară, jocul său s-a trezit brusc, iar pentru o bună bucată din iarnă, a revenit la niște cifre foarte bune. Și-a tras echipa spre câteva victorii, dar în imaginea de ansamblu efortul n-avea cum să ducă undeva. Lakers din 2015-2016 au stabilit recordul pentru cea mai slabă formulă din istoria grupării. Treptat, anul s-a transformat într-un Goodbye Party pentru Kobe. Fiecare meci a fost un prilej pentru o “ultima oară când Kobe… ceva”; bâlciul mediatic, cum numai americanii știu să facă, s-a rostogolit la vale pe măsură ce lunile au trecut, iar aprilie, finalul sezonului regulat, se apropia. Rând pe rând, au fost ultimele confruntări directe cu marii săi rivali, ultimele vizite la Boston, Cleveland, San Antonio, Miami, Denver, Sacramento, ultimul All-Star, ultima săptămână, ultima deplasare, iar aseară, ultimul meci. Fiecare dintre aceste momente cu propria ei mică procesiune de adio. Kobe a sărit o mulțime de meciuri ca să poată rămână pe picioare până la finalul anului și, ocazional, a mai găsit câte o sclipire de geniu într-un corp lipsit acum de explozia-i caracteristică. Lunga petrecere de despărțire a contribuit și ea la defocusarea echipei, dar asta nu-i decât o scuză care să acopere o realitate deja setată cu mult timp în urmă, pentru că specificul și formatul NBA nu lasă prea mult loc la minuni pe ultima sută de metri. Ai nevoie de un cerc de împrejurări remarcabil și de un grup foarte solid de jucători ca să prefaci un sezon mediocru într-un “run” prelungit în playoffs. Ceva în genul contextului care l-a adus pe Pau Gasol la Lakers și a contribuit la perioada de glorie de la finalul anilor 2000, însă astfel de lucruri nu-s posibile pe fiecare zi. A fost, până la urmă, un context potrivit. Culmea, însuși Bryant a contribuit indirect la declinul echipei, pentru că salariul său imens (de data asta, în contrapartidă cu randamentul sportiv) a mâncat mare parte din salary-cap-ul disponibil pentru LA și a făcut dificilă spre imposibilă aducerea altor jucători de top.

Până la urmă, a fost un context potrivit. Lakers au admis, într-un final, că anul e oricum compromis și că echipa nu poate să treacă la următoarea fază a existenței ei până când Kobe nu va fi părăsit cu totul scena. E ok, după atâția ani de succes, Lakers își permit să arunce pe geam un sezon întreg de dragul lui Kobe, ca să-i facă despărțirea mai frumoasă. Sunt una dintre cele mai valoroase grupări sportive din lume, audiențele, mereu în top, iar glam-ul LA-ului îi menține mereu printre echipele la care celebritățile vor să se afișeze. Dar de la anul, cu Kobe dispărut ca factor care vinde bilete, Lakers vor trebui să schimbe masiv.

Kobe pleacă din NBA cu cinci titluri de campion, cu unul sub Michael Jordan. De când a intrat în ligă, în 1996 (draftat de Charlotte Hornets, apoi trimis în noaptea draftului la Lakers), a adunat 18 prezențe în All Star Game, a fost de două ori cel mai bun marcator din ligă și a fost MVP-ul NBA în 2008. În alte două ocazii, 2009 și 2010, a fost MVP-ul finalei NBA. Au fost poate cele mai dulci titluri ale sale, pentru că au fost cele două obținute fără ajutorul lui Shaquille O’Neal, alături de care a format un parteneriat formidabil și care s-a concretizat cu trei titluri de campion între 2000 – 2002. Diferendul dintre cei doi, faimos la începutul anilor 2000, s-a terminat cu O’Neal fiind trimis (traded) la Miami Heat. S-a discutat mult, mai apoi, despre inabilitatea lui Bryant de a-și duce echipa la un alt titlu în lipsa lui Shaq, și implicit despre relevanța sa în imaginea de ansamblu. Înconjurat de o echipă decentă, ceea ce-i insuficient ca să răzbată prin cruntul sistem de desfășurare al NBA (82 de meciuri în sezonul regulat, apoi 4 serii de “cel mai bun din 7 meciuri” până la titlul de campion), Bryant a făcut eforturi mari și a dat, ca de obicei, totul, dar n-a putut să care echipa singur.

Au fost anii în care, de voie, de nevoie, s-a transformat într-un marcator, aducând adesea victorii muncite pentru Lakers datorită unor eforturi fantastice la acel moment, dar mereu depășite de el cu proxima ocazie. A fost cel mai bun marcator din NBA în 2005-2006 și 2006-2007. În 2006, a înscris, în mod incredibil, 81 de puncte într-un meci cu Toronto Raptors. Evenimentul a devenit unul de referință în istoria ligii, e și acum al doilea total din toate timpurile, depășit doar de cele 100 de puncte reușite de Wilt Chamberlain în 1962. Reușita celor 81 de puncte a fost și mai greu de digerat cu cât meciul nu se îndrepta câtuși de puțin spre un astfel de record. Dar Bryant a explodat în sfertul al patrulea. Ca în atâtea alte ocazii, a refuzat să piardă și a întors de unul singur ceea ce părea că urma să fie o victorie la scor pentru Raptors. Era, la vremea aceea, înconjurat de coechipieri mediocri, iar Lakers amenința să piardă cu totul pasul față de celelalte puteri din NBA, lucru de neacceptat de Bryant. Anii 2004 – 2007 au fost caracterizați de controverse, rateuri de grup, incidente pe teren, înfrângeri dureroase în playoffs (precum cea cu Phoenix Suns, din playoff-ul 2007, serie pierdută de la 3-1 pentru LA) și multiple realizări individuale, cum ar fi o serie de meciuri de peste 50 de puncte.

În vara lui 2007, Bryant șochează și cere să fie traded, dacă Jerry West, un conducător asociat cu succesul lui Lakers, nu va fi readus în club într-o poziție de decizie. Relația dintre Kobe și Lakers e foarte aproape de a se frânge, dar clubul rezistă tentației și nu-l trimite la o altă echipă. În schimb, reușește să-l aducă aproape pe gratis pe Pau Gasol de la Memphis Grizzlies, iar echipa capătă iar culoare în obraji, purtată pe umeri de un Kobe bucuros că are, în sfârșit, un nou partener redutabil de arme. E, cumva, și începutul maturizării sale. Cu un ligament rupt în degetul mic de la mâna de aruncare, Kobe refuză operația și preferă să joace așa tot sezonul, încheiat cu o finală pierdută în 2008 cu rivalii de moarte de la Boston Celtics.

Dar Bryant, Gasol și Lakers se revanșează. Mai întâi anul următor, când bat în finală pe Orlando Magic și al său Dwight Howard, apoi în 2010, când se răzbună cu Celtics (Garnett, Allen, Pierce, Rondo), învingându-i în meciul șapte. Pentru Kobe, o astfel de victorie contra clubului rival devine cel mai important titlu al carierei.

De aici începe și declinul. Kobe are tot felul de probleme medicale, iar clubul nu știe să facă alegeri inspirate. Plecarea lui Phil Jackson de pe bancă, experimentele greșite cu Dwight Howard (care stă doar un an la LA, apoi pleacă la Houston) și Steve Nash, ratarea aducerii lui Chris Paul (un trade blocat de Ligă, iar Paul ajunge până la urmă la rivala Clippers) – toate astea se adună.

Mai întâi, echipa se subțiază și pierde doi ani la rând în turul secund al playoffului din Conferința de Vest. În 2012 – 2013, Lakers riscă să nu prindă locul 8 în Vest, ultimul care duce în playoff, așa că Byrant face eforturi supraomenești în încercarea de a evita această dezamăgire. Revine iar în modul “I do it all” și, în condițiile în care echipa e slăbită de accidentări și de soluții, face micromanagement pe teren, își asumă o sumedenie de roluri și începe să joace aproape toate minutele în fiecare meci, lucru aproape de neconceput. La 34 de ani, corpul nu mai acceptă acest abuz aproape inconștient. Pe 12 aprilie 2013, într-un meci cu Golden State, Bryant își rupe tendonul și sezonul său e terminat. La fel, iremediabil, și cursa nebunească spre inelul șase. Nimic nu va mai fi la fel. Efortul său fantastic din acel sezon e elogiat la scenă deschisă, dar finalmente rămâne fără rezultat: cu toate armele lipsă, Lakers e expediată rapid de Spurs (4-0) în primul tur din playoffs. De acolo, echipa cade complet, iar următorii trei ani sunt de coșmar. Până când Kobe acceptă să-și trimită în vacanță spiritul de killer și se bucură de respectul oferit de toți foștii vrăjmași. „Momentele cele urâte sunt cele care fac finalul frumos la orice film”, spunea Kobe.

Plimbarea acestor ultime luni îl umanizează în ochii tuturor. Primește ovații la scenă deschisă și tributuri video din săli în care ar fi fost huiduit în mod normal. Spiritul lui de competitor nu l-a dezertat cu totul. În februarie are o descărcare de 38 de puncte într-un meci câștigat cu Minnesotta cu care Lakers evită stabilirea celei mai lungi serii de înfrângeri din istoria lor.

E o privire fugară și incompletă spre cariera unui personaj ilustru. Kobe a avut o etică a muncii la un standard nemaiîntâlnit, iar nivelul său de dedicare l-a făcut dificil de plăcut printre coechipieri și rivali, mulți evitând să vină la Lakers tocmai pentru că n-ar fi putut atinge standardele acestuia de competitivitate. Este faimos pentru că și-a provocat întotdeauna coechipierii să dea totul, pentru că și-a asumat riscul de a fi nepopular tocmai că nu a acceptat niciodată mediocritatea.

Este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai buni jucători din toate timpurile și unul dintre cei mai buni în situații când jocul era “on the line”. E jucătorul către care s-au întors mereu toate privirile în crunch time, adică atunci când mai erau doar câteva secunde și timp de o singură aruncare. A adus victorii memorabile în astfel de situații. Dar ceea ce-l face special este nu doar jocul excepțional sau calitățile de closer, ci întregul pachet, în care mai intră inteligența on și off court, competitivitatea, sacrificiul, declarațiile, viziunea asupra sportului. Sau toleranța extremă la durere cruntă, îngropată în grămezi de gheață care să-i ostoiască genunchii după fiecare meci, în terapii neconvenționale și în nopți lungi de agonie. “N-am văzut pe nimeni să suporte atât de multă durere ca el”, spunea terapeutul care l-a îngrijit o bună bucată din carieră, despre jucătorul atât de încăpățânat încât a învățat să arunce cu stânga atunci când degetul de la mâna dreaptă a fost rupt. În fine, porecla pe care și-a ales-o chiar el, Black Mamba, nu-l putea caracteriza mai bine. La fel ca și această frază, agățată undeva de acel parcurs imposibil, din anul accidentării la tendon. “Yeah, but I loved it. I f’ing loved it”. Înainte de toate, Bryant a iubit să concureze, să se autodepășească. “Anul acela m-a obligat să mă duc la un nivel pe care nu-l mai atinsesem niciodată”.

Dar Bryant nu este doar un model. Numeroasele episoade controversate, declarații dure, conflicte directe sau, cel mai notoriu, scandalul violului, toate astea arată și cealaltă față a lui Bryant. Le-a cărat după el ca pe o legătură de oale sparte, zăngănindu-i de coadă. Respectivul scandal, despre care s-au scris deja milioane de rânduri și care va rămâne lipit pentru totdeauna de numele lui Kobe, a riscat să-i distrugă cariera exact când luase avânt. A fost și momentul din care și-a reconsiderat ideile despre viață.

Este urât în egală măsură în care este iubit. Nike a surprins bine momentul în reclama care-i însoțește ieșirea din scenă. Diferența între el și alți atleți transformați de conjuncturile carierelor lor în “villain” a fost că el a găsit în ură o oportunitate de a deveni mai bun. S-a folosit de ea, a acceptat-o și a transformat-o în inspirație. “Hate me, don’t love me”, e mesajul unei alte reclame, făcută special pentru China, o piață în care Kobe e venerat. Dincolo de orice, fanii adverși l-au urât pentru că Bryant le-a ucis din nou și din nou echipele preferate.

 

Puterea de a se alimenta din adversitate și de a trăi foarte bine în prezența acesteia vine, spune el, din momentul în care a învățat să se accepte pe sine. “Am început să analizez mortalitatea lucrurilor pe care le făceam. Să mă întreb: ce e important? Ce nu e important? Ce rost are dacă toți te iubesc, apoi toți te urăsc pentru ceva ce ei cred că ai făcut? Atunci am decis că, dacă oamenii mă vor iubi sau urî, o vor face în funcție de cine sunt cu adevărat”. Cu alte cuvinte, fără menajamente. Niciodată.

Momentul de cotitură, spune Kobe, a venit tot în timpul aceluiași scandal. “Ce m-a ajutat cu adevărat în timpul procesului a fost discuția cu un preot. A fost un pic amuzant. S-a uitat la mine și m-a întrebat: Ai făcut-o? Răspund: Sigur că nu! Apoi el întreabă: Ai un avocat bun? Eu: Da, da, e fenomenal. Iar răspunsul lui a fost simplu: Atunci lasă totul să fie, să treacă. Treci peste. Dumnezeu n-o să-ți dea nimic la ce nu poți face față, și oricum situația e în mâinile Lui acum. E ceva ce nu poți controla tu. Așa că treci peste. Și acela a fost momentul de cotitură”.

Kobe iubește rechinii și și-ar dori să coboare într-o cușcă cu unul. A înregistrat muzică, filmează o sumedenie de reclame și documentare. Vorbește spaniolă și a locuit în Italia când era copil, nu dă niciodată un interviu banal, meditează, predă lecții de baschet în turul pe care-l face în fiecare an în Asia, are o companie de echipament sportiv, iar cariera lui în business e așteptată acum cu interes vădit. E cunoscut pentru că trimite cold emails, a fost personajul a numeroase articole-feature în publicațiile lumii și spune ori de câte ori are ocazia că Thriller, albumul lui Michael Jackson, e cel care i-a format și inspirat spiritul competitiv extrem.

Kobe e the ultimate competitor. “Știu cine sunt”, e una din frazele sale memorabile. “Sunt un muncitor maniac. Dacă nu vei munci la fel de mult ca mine, îți voi spune asta în față.”

Kobe e omul care ieșit de pe teren în grimase de durere după ce și-a rupt tendonul, dar abia după ce și-a executat aruncările libere obținute la acel fault, un gest care i-a lăsat pe toți perplecși.

Kobe e, cu siguranță, imperfect. A fost enervat de inabilitatea celor din jurul său să-i corespundă standardelor, a fost frustrat de propriul corp, a fost arogant, guraliv și încăpățânat, și-a pus defectele pe masă în văzul lumii întregi. În același timp, a împins mereu limitele, a fost curajos și a făcut lucruri inaccesibile multor sportivi de top.

Moștenirea sa este infinit mai prețioasă: ne lasă dovada că victoriile sunt nu doar atunci când pe tabelă scrie cu un punct mai mult decât la adversar. Victoriile sunt atunci când știi că ai dat totul, absolut totul. Iar asta te eliberează. De azi, Kobe e eliberat.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.