La 36 de ani, Cristina Vărzaru iubește încă handbalul la nebunie. Îl iubește, dar e pregătită pentru viața de după el

Când s-a întors în România, după șapte ani petrecuți la Viborg, Cristina Vărzaru se gândea că mai joacă handbal un an, doi, timp în care se pregătește de retragere. Au trecut șase ani de atunci, Cristina a terminat doctoratul, și acum joacă din nou în grupele Champions League, cu CSM București. Înainte de meciul de sâmbătă dintre CSM și Gyor, am stat de vorbă cu una dintre cele mai experimentate jucătoare românce despre ce-a învățat în Danemarca, ce iubește la handbal, cum a depășit problemele la genunchi și cum se împarte între antrenamente și catedra UNEFS, unde predă.

**

„Împlinesc 36 de ani. La vârsta mea, majoritatea se lasă de handbal.”

O clasă ticsită cu elevi de 11-14 ani, îmbrăcați în cămăși albe și uniforme gri, au ascultat-o în iunie pe Cristina Vărzaru, extremă dreaptă la CSM București și fost căpitan al naționalei, vorbind despre sportul pe care-l iubește. În blugi și-un tricou portocaliu, sprijinită de catedră, handbalista de doar 1,67 le-a povestit de primii pași în handbal, în orașul natal Corabia, de prietenii din alte țări pe care și i-a făcut prin sport, de limbile străine pe care le-a învățat și de cele trei titluri Champions League pe care le-a câștigat cu Viborg, echipa daneză la care a jucat șapte sezoane.

Ultimul a fost în 2010, chiar contra Oltchimului, după un meci retur jucat la București. „Eu jucam la echipa cealaltă, nu prea mă plăcea pe mine lumea”, le-a spus râzând copiilor aliniați pe scaune. „Dar acum joc la o echipă din București și poate o să am posibilitatea să câștig Liga Campionilor cu o echipă de aici. Ar fi minunat.”

Când s-a întors în țară, CSM era o echipă de mijocul clasamentului. În timp, s-a schimbat conducerea, au apărut investițiile, s-au făcut transferuri. Au crescut rezultatele, dar și așteptările. În fața elevilor de la Liceul I.L.Caragiale, în acea zi însorită în care venise să le vorbească despre handbal, extrema dreaptă a CSM-ului era încrezătoare. Dar, tocmai pentru că a ajuns în vârful handbalului european feminin de trei ori, știe și cât de greu e. E nevoie de timp, de sănătate și multe meciuri împreună.

Se bucură însă că joacă din nou la un astfel de nivel, ceea ce nu se aștepta în 2012, când s-a întors în țară. Acceptase faptul că se îndreaptă spre finalul carierei. Se retrăsese de la națională, credea că o să mai joace un an, maxim doi la echipa de club și între timp o să se pregătească pentru viața de după sport. Se gândea la antrenorat, dar când i s-a propus să devină asistent universitar la Universitatea de Educație Fizică și Sport din București a acceptat, mai ales că vine dintr-o familie de profesori – sora, dar și părinții predau: mama franceză, tatăl matematică. În paralel, s-a înscris la doctorat.

Au urmat trei ani pe care îi descrie ca „stresul de pe lume”, în care a alergat între sală, facultate și documentarea pentru lucrarea de doctorat. În zilele în care avea ore, pleca la șapte de acasă și se mai întorcea seara, după al doilea antrenament. În zilele când nu preda, bătea în calculator. În decembrie 2015, în timp ce fostele ei colege de la națională erau la Campionatul Mondial din Danemarca, a devenit doctor în Educație Fizică și Sport, într-o zi în care emoțiile au fost la fel de mari ca cele de după câștigarea Ligii Campionilor. Cristina, despre care fostul handbalist și președinte al Federației Cristian Gațu spune că e cea mai inteligentă jucătoare de handbal în viață, speră să devină un antrenor bun, chiar mai bun decât a fost ca sportivă.

Dar deocamdată nu e pregătită să renunțe la emoțiile de pe teren. Mai ales că are șansa să trăiască din nou cu CSM emoțiile din grupele Ligii Campionilor. „Îmi place tot ce înseamnă competiție, chiar și o înfrângere după care trebuie să te remontezi. Toate lucrurile astea te țin viu. Se întâmplă multe în mintea noastră – la antrenament, înainte de un meci greu, după un meci pierdut. Încă nu pot să renunț la toate astea și până când n-o să mă simt pregătită, n-o să renunț.”

Foto 2: Mircea Rosca / SportPictures

Semnează contractele din an în an, pentru ca atunci când va simți că nu mai face față din punct de vedere fizic, să se poată retrage. Deocamdată, însă, se simte chiar mai bine decât în zilele de glorie de la Viborg.

În 2007, din cauza unor probleme la genunchi – o gaură în cartilaj – , a stat departe de teren un an și opt luni. A jucat mult timp cu dureri după ce-a revenit, chiar în cei mai buni ani ai carierei, în sezonul 2009-2010, când a fost golghetera Champions League, cu 101 goluri. Dar seara, când ajungea acasă și-și vedea genunchiul umflat, se întreba dacă a doua zi va mai putea alerga. Crede însă că asta a întărit-o și-a făcut-o să fie mai bună. „Am învățat să joc cu durerile, un meci oricum te face să intri într-o cu totul altă lume, parcă te conectezi la ceva.”

A scăpat de ele când a venit în România și preparatorul fizic al CSM-ului, Adrian Vasile, i-a propus să înceapă să se antreneze la fel cu restul echipei. În Danemarca nu avea același program – când colegele ei alergau, ea făcea bicicletă sau bazin, când restul aveau două antrenamente pe zi, ea făcea doar unul. Danezii au fost foarte protectori și au fost multe restricții, dar nu știe dacă i-a făcut bine, pentru că musculatura n-a fost pregătită 100% pentru meciuri. La București a început să facă de toate și acum aleargă fără nicio durere. „Ca și cum n-aș fi avut niciodată nimic.”

Mai mult, îi place și vrea ca atunci când se lasă de handbal să alerge un semimaraton. Înainte nu-i plăcea. Acum 15-20 de ani, înaintea antrenamentelor grele de alergare, „la care ne cade limba de-un cot”, îi bătea inima și se întreba cu groază dacă o să reziste.

E unul dintre lucrurile pe care le vede altfel datorită perioadei petrecute la Viborg. „Danemarca mi-a schimbat un pic viziunea asupra handabului și asupra lucrurilor pe care trebuie să le fac. Nu mai trebuie să mă împingă nimeni de la spate, am înțeles că dacă fac cu plăcere un lucru, el o să treacă mai repede și o să-l fac și mai bine.”

E convinsă că în România a învățat tot ce știe despre handbal, la nivel de tehnică. Ce i-a adăugat în joc modul în care danezii percep handbalul a fost libertatea de a-și pune mintea la contribuție și de a fi mai creativă. Încă de la primele antrenamente acolo și-a dat seama că nu se pune accent strict pe finalizare, ci pe construcția situației care conduce acolo. „Felul în care vezi o pasă la pivot, în care te încurajau să încerci unele aruncări mai fistichii, pe care sunt convinsă că dacă aș fi rămas în România nu aș fi avut curaj. Poate mi s-a dat mai multă libertate, dar nu înțeleasă în sensul de haos, ci de disciplină, cu mintea ta pusă la contribuție. Daca ai minte s-o pui la contribuție, îti ies și lucrurile creative”, crede Cristina.

Cu atitudinea relaxată a danezilor în fața înfrângerilor nu s-a obișnuit însă. Nu înțelegea cum nimeni nu era supărat, ba chiar în vestiar se vorbea despre ce-a mers bine. „Ei văd partea plină a paharului, nu e niciun stres și nicio supărare că am pierdut, că suntem oameni. Și asta te face cumva să fii mai liber, mai încrezător în forțele tale. Chiar dacă am zis că nu mi-a placut și nu m-am obișnuit cu asta 100%, pe undeva m-a eliberat de stres și pe mine.”

Așa joacă acum, eliberată de stres și de presiune – și a vârstei, și a rezultatelor. Joacă pentru că iubește handbalul maxim, așa cum le-a spus elevilor: „Asta e cheia succesului. Dacă vă place și iubiți un sport, practicați-l până n-o să mai puteți.”