Nu mai era titular de câteva sezoane. Trăim vremuri pragmatice. În spatele fiecărui mare antrenor stă câte o echipă de șapte-opt oameni care analizează, în timpul meciurilor, tot ceea ce se întâmplă pe gazon și transmite telefonic detaliile către banca tehnică. Se lucrează într-un ritm infernal, cu ochii pe cifre și pe distanțe, chiar nu e loc de subiectivități.
Mai sunt, apoi, datele tip InStat, cu tackling-urile, heatmap-urile și kilometrii numărați la milimetru care vin, tot real time, pe tabletele secunzilor.
Când porți corsetul cu microcip, antrenamentele sunt ca niște operații pe cord deschis, “chirurgii” îți văd inima pulsând la fiecare sprint, nu mai poți păcăli pe nimeni cu un dribling și-un șut. În câțiva ani, se va ști exact și cât de limpede îți mai e mintea prin minutul 120, când urmează loviturile de departajare, și atunci va fi chiar simplu, va face calculatorul singur lista primelor cinci executanți…
Numai emoția aceea amestecată cu mândrie și orgoliu – “grinta”, cum îi spun, pe limba lor fotbalistică, adesea intraductibilă, italienii – nu poate fi încă determinată statistic. Și atunci, mai cu gândul la marja de eroare a statisticii, mai din respect, mai împinși de la spate de publicul de pe “Olimpico”, tehnicienii Romei i-au mai dat, în ultima vreme, câte o jumătate ori câte un sfert de oră lui Francesco Totti.
Iar decarul impozant al Romei intra și își ocupa locul său în cercul de la mijlocul arenei, ca un gladiator hârșit în luptele de pe “Colosseum”. Iar de acolo, înconjurat din toate părțile de barbarii cruzi ai fotbalului modern, controla tot jocul, toată încleștarea pe care “Il Calcio” a împrumutat-o din vechile arene antice.
Acolo, în arena de pe “Olimpico” din Roma, pe unde trecuseră și Baggio, și Del Piero, și “Il Fenomeno” Ronaldo, și Zinedine Zidane, și Pirlo, și Adi Mutu al nostru, în arena în care îl mai prinsese pe marele său idol Giannini, doar Totti mai rămăsese.
E la Roma de pe vremea lui Giannini! Sunt poze cu ei doi alergând umăr la umăr după un gol, ca într-o cursă de ștafetă olimpică. Tânărul “France” a preluat ștafeta fotbalului nostalgic al anilor ’80 și a dus-o, iată, până în primăvara lui 2017. E o viață de atunci, asta au scris și fanii lui Lazio acum câteva zile, la ultimul derbi al Romei cu Totti pe teren – “Dușmanii de-o viață îl salută pe Francesco Totti!” – în cel mai simplu și mai reverențios mesaj pe care îl putea primi un mare sportiv.
Totti a stat o viață la Roma, iar într-o lume înnebunită după recorduri acesta e un mare record. Prinși cu alte topuri și recorduri – “Real Madrid sau noul Juve? Cristiano Ronaldo sau Leo Messi? 100 de milioane pentru Griezmann sau, mai degrabă, pentru Mbappé?” – era cât pe ce să ne scape ieșirea din arenă a marelui Totti.
Totti are 25 de ani la AS Roma și cinci trofee, niciunul internațional. Pentru comparație – jucând și ei toată viața pentru același club – Messi și Iniesta (ambii cu câte 28 de trofee cu Barcelona) au câștigat de două ori, în sezoane diferite, mai multe titluri decât Totti într-o viață!
E ușor să rămâi o viață într-un loc unde câștigi pe bandă rulantă – și nici asta nu e prea ușor, ne-o spun Pep Guardiola și Luis Enrique – dar e infinit mai greu să stai o viață într-un loc în care, adevărat „record”, termini de 13 ori pe locul doi în campionat sau în cupă.
Totti a rămas pentru că nu putea altfel. Totti nu se pricepe la vorbe, iar ăsta e cel mai bun pretext ca să țină pentru el acest secret. Mai puțin secret e faptul că a avut oferte de la Milan și Real Madrid în anii lor de glorie. Ar fi putut fi a cincea stea a Realului istoric al lui Zidane, Figo, Beckham și Ronaldo. Ar fi putut să se umple de bani și de glorie, dar a rămas la Roma, iar asta ne-a dat nouă o nouă definiție a fidelității – seria celor 25 de tricouri “giallorosse” din colecția Pannini.
*
În 2001, când a luat singurul său titlu cu AS Roma, Francesco avea 25 și toată viața înainte. Cea mai frumoasă poveste e tocmai povestea celor 16 ani în căutarea repetării momentului unic la amintirea căruia, zilele trecute, la ceremonia de adio de pe “Olimpico”, un întreg stadion a izbucnit în plâns.
Totti n-a mai reușit să câștige nici un alt „Scudetto”. Poate că Totti și Roma lui puteau mai mult. Cert e doar că noi înșine puteam să ne fi bucurat mai mult de Totti și de Roma lui. Nu am făcut-o pentru că ne-am luat cu campionii și nu am făcut-o și pentru că, în ultimii ani, Totti juca din ce în ce mai puțin.
Dar când intra, îi vedeai imediat pedanteria lui din alte vremuri. Își oprea mingile încă din aer, ca pe niște bijuterii din porțelan, grijuliu să nu se spargă, și-apoi, ca un meșter savant și ușor pisălog, începea să le șlefuiască cu ristul minute în șir – ba centrând pe interior, ba schimbând partea cu câte un exterior nemaivăzut – ca și cum ar fi încercat să le scoată toate asperitățile; ca și cum ar fi încercat să găsească mingea perfectă.
Sunt jucători pentru care mingea e un dușman, dau în ea de o fac pătrată, sunt jucători pentru care mingea e recuzită de jonglerie, o ascund și o scot din joben spre mirarea copiilor și – nu mai puțin – a adversarilor, sunt și jucători pe care mingea e mai înfricoșătoare decât un bostan de Halloween, se ascund de ea pe tot terenul și-apoi, dacă e, o pasează cinci metri în lateral, nu mai mult!, să scape de ea. Și sunt, puțini, tot mai puțini giuvaergii ca Totti, pentru care mingea e o bijuterie cu care trebuie să te porți cu mănuși albe, în felul arbitrilor de snooker.
“Mingea a fost, de mic, jucăria mea preferată”, le mărturisea, cu lacrimi în ochi, duminică seară, celor 70.000 de fani romani, ei înșiși cu lacrimi în ochi. Trecut de 40 de ani, Totti vorbește “del’ pallone” ca un copil de 10 ani care primește în dar prima lui minge adevărată, de piele.
Nimeni nu a iubit mingea mai mult ca Francesco, nimeni n-a strâns-o mai tare în brațe ca băiatul blond și creț de pe Via Vetulonia, nimeni nu i-a mângâiat zgârieturile, seara, cu mâneca hainei, precum micul „France”. Nimeni nu a ferit-o mai mult de crampoanele tăioase ale „cărătorilor de piane” și nimeni nu i-a arătat mingii, mai târziu, asortat la zâmbetul său irezistibil, cât e de frumoasă și cât de grațioasă poate fi în zborul ei prețios și nostalgic – precum camera lui Paolo Sorrentino – pe deasupra ruinelor Romei: “La grande bellezza”.
*
“Real Madrid sau noul Juve? Sau, poate, din nou Barcelona? Cristiano Ronaldo sau Leo Messi?”. “France” pleacă – „maledetto tempo!” – cu mingea lui de pe maidanul frivolităților fotbalistice de secol XXI și ne lasă cu întrebările noastre și, măcar pentru o seară, cu dubiul că poate nu punem întrebările corect.
