Liverpool şi United reuşesc să ne adoarmă cu un 0-0 dezamăgitor, penalty-urile devin coșmarul lui Guardiola, Wenger țopăie de bucurie

În fiecare an e la fel. Televiziunile şi publicaţiile se întrec în a produce materiale promoţionale pentru derbiul de tradiţie al „CeleiMaiBuneBogateLigiDinLume^TM“. Liverpool contra Manchester United. O luptă între două porturi care au dat naştere celor mai bune echipe din Anglia, cel puţin ca palmares.

Liverpool şi United se întrec la toate capitolele. Prima are mai multe Cupe Europene. A doua are mai multe campionate domestice. Ambele şi-au construit identitatea în jurul succesului şi a unui joc care să ridice publicul în picioare. Într-un fel, reclama constantă pe care o primeşte derbiul pare cu atât mai forțată cu cât lucrurile nu mai arată de multă vreme aşa cum se vede în promo-uri. Şi nimic nu demonstrează asta mai bine decât egalul constipat de luni seară.

În primul rând, ceea ce obișnuia să fie o întâlnire între cluburile de top de pe Insulă e acum un joc care scoate în evidenţă două crize de identitate diferite. Pe de o parte, Liverpool numără în decenii timpul trecut de la ultimul campionat câştigat. Sunt 26 de ani de când Kenny Dalglish ridica trofeul primei ligi, iar seceta asta şi-a făcut efectul simţit asupra psihologiei lui Liverpool. Isteria care a făcut echipa să se înece la mal în 2014, la doar două meciuri distanţă de a rupe blestemul, se poate explica şi din prisma asta.

De cealaltă parte, e drept că Man Utd nu poartă o povară atât de grea. Au trecut doar trei sezoane de la „cântecul de lebădă“ al lui Alex Ferguson, care a lăsat clubul cu 20 de titluri şi a „dărâmat-o pe Liverpool de pe piedestal“, aşa cum îşi propusese atât de vehement. Însă după dinastia scoţianului, United a trecut în cealaltă extremă şi a schimbat trei antrenori (patru dacă pui la socoteală şi interimatul scurt al lui Ryan Giggs). Asta până când a ajuns la omul de care s-a ferit cu încăpăţânare, ca şi Barcelona: Josè Mourinho, cu atitudinia şi jocul său atât de diferit celui ideologic –  „United Way“.

Rating United players as chocolates from a box of Celebrations: But who would you eat first? https://t.co/WNgWuFw63k

— Paddy Power (@paddypower) October 18, 2016

Aşa ajungem la meciul de luni seară şi ne putem explica mai bine decepţia de pe teren. Jurnalistul şi scriitorul Jonathan Wilson prefaţase jocul cu o comparaţie între Klopp şi Mourinho, în care cel din urmă pierde teren în arena inovaţiilor tactice care l-au făcut atât de admirat şi râvnit în ultimul deceniu. Portughezul, spunea Wilson, nu mai este acel iconoclast ireverent care dă tonul managerial în fotbalul european. Rolul aparţine mai debragă generaţia lui Klopp şi Guardiola, cu pressing-ul lor neobosit şi accentul pe circulaţia mingii.

Doar că Mourinho pare să nu fi pierdut nimic din ireverenţă. „The United Way“ e acum exact ce vrea el să fie, şi contra lui Liverpool a însemnat „The Mourinho Way“: control fără posesie, organizare şi disciplină totală, individualitatea subsumată colectivului. Rezultatul? Atacantul Marcus Rashford surprins în rolul de fundaş dreapta pe la jumătatea primei reprize. Ashley Young, care şi-a început cariera ca apărător lateral, preferat în locul lui Juan Mata într-un trident ofensiv datorită capacităţilor defensive. Şi, bineînţeles, 35% posesie pentru United, cel mai scăzut procentaj al său în Premier League de când se colectează statistici.

Manchester United manager Jose Mourinho has blamed Liverpool for the goalless bore draw Anfield. https://t.co/dXJFPuI1g6 #LFC #MUFC pic.twitter.com/tqRU1D9xwx

— ESPN FC (@ESPNFC) October 18, 2016

Aşadar, planul lui Mourinho a fost clar încă din start: un punct pragmatic ca garanţie în loc de trei puncte idealiste ca potenţial. Dar planul lui Klopp cu siguranţă nu a fost ca echipa sa să se întrebe şi ea ce anume vrea de la meci. Până la ultimul fluier, Liverpool nu şi-a putut da un răspuns clar. În sensul ăsta, oricât ar părea o ipocrizie provocatoare, Mourinho a avut măcăr parţial dreptate când a criticat lipsa de aventură din jocul adversarei:

„Liverpool nu e ultima minune a lumii, aşa cum îi place presei să spună. Două şuturi pe poartă cu 65% din posesie, e problema lor. Reacţia publicului a fost una de dezamăgire permanentă.“

Însă pentru Mourinho rămâne întrebarea pertinentă dacă nu cumva se înscriu şi fanii lui Man Utd în acest public dezamăgit, în ciuda punctului obţinut.

Dezamăgire a simţit şi Pep Guardiola, după ce echipa a ajuns la o rată de transformare a penalty-urilor de 50% sezonul ăsta. Ca şi contra Stelei, acum două luni, City a ratat încă două lovituri de pedeapsă contra lui Everton, și doar lovitura de cap a lui Nolito a salvat egalul. Poate e nedrept faţă de portarul Stekelenburg să vorbim despre ratări, de vreme ce paradele sale chiar au fost spectaculoase. Problema şi mai mare pentru Guardiola e că a ajuns la al treilea meci consecutiv fără victorie, după ce le câştigase pe primele zece la rând. De vreme ce City se deplasează miercuri pe Camp Nou, nu e nici pe departe garantat că seria asta nefericită nu va mai continua.

În schimb, Arsenal a ajuns la şapte victorii consecutive în Premier League. De fapt, echipa lui Wenger nu a mai pierdut din August (pe bune!), din prima etapă, şi victoria cu 3-2 împotriva lui Swansea (cu americanul Bob Bradley la debut pe bancă) a adus-o la egalitate cu City pe primul loc. Dubla lui Walcott l-a făcut cel mai bun marcator al lui Arsenal şi englezul e într-o formă mai bună decât orice am văzut de la el în ultimii ani.

"From one to 23, it's hard to find a better squad." Is this Arsene Wenger's best ever Arsenal team? https://t.co/klJ6SPYRjc pic.twitter.com/z0xOtgAssZ

— Sky Football ⚽️ (@SkyFootball) October 16, 2016

E prea devreme să vorbim din nou despre şansele londonezilor la un prim titlu din 2004 încoace, mai ales pentru că Arsenal are tendinţa să se dezintegreze undeva pe la jumătatea sezonului, dar „The Gunners“ par să fi descoperit ceva din consistenţa care le-a lipsit atât de evident în ultima vreme.

De cealaltă parte, Leicester pare să fi pierdut caracteristica asta, cea care a făcut-o campioană în mai. Trupa lui Ranieri merge în deplasare ca un miel la tăiere. După ce a luat patru de la United şi Liverpool, Chelsea a mai adăugat şi ea trei goluri pe Stamford Bridge şi a lăsat-o pe Leicester pe locul 13, deja cu mai multe înfrângeri decât a suferit în tot sezonul trecut.

Chelsea e acum pe locul 5, şi ea la doar trei puncte de lideri şi, chiar dacă ordinea „firească“ a cam revenit în Premier League după fantezia de anul trecut, putem vorbi măcar de încă o luptă strânsă pentru titlu.

Eight matches down, and it’s tight at the top… pic.twitter.com/iO7oa85gOn

— Premier League (@premierleague) October 18, 2016