Loredana Dinu: „Pentru mine, Olimpiada nu a fost neapărat despre rezultat, cât despre lupta mea cu mine și cu limitele mele fizice și psihice”

Le-am văzut pe spadasinele României câștigând singura medalie de aur de la Rio și ne-am bucurat să le vedem unite pe prima treaptă, cântând imnul, împânzind știrile și emisiunile cu victoria lor. Până să ajungă acolo, însă, una dintre veteranele echipei, Loredana Dinu, a trecut prin mai multe dueluri cu ea însăși și cu deciziile ei. Din 32 ani de viață, Loredana a dedicat peste 20 scrimei și a învățat, în tot timpul ăsta, cum să-și găsească echilibrul mental care s-o propulseze înapoi în luptă.

Încă știm (prea) puține despre campioanele de la scrimă. În liniștea de după Rio le putem cunoaște mai bine. Aceasta este o scrisoare post-Rio scrisă prin ochii spadasinei Loredanei Dinu.

Prologul sportului românesc. De aici încotro?

Scrima a fost tot timpul constantă, noi am fost una dintre cele mai constante echipe ale sportului românesc din ultimii zece ani, lumea ne mai cunoaște. Sportul nostru nu ocupă, totuși, locul pe care-l merită.

Vin dintr-o familie în care s-a făcut sport, dar nu am crescut cu mentalitatea că pot să fac orice. Părinții m-au suținut, dar nici ei nu aveau experiența necesară să mă ajute să mă dezvolt, să am o anumită mentalitate. Am trecut prin toate, am învățat și abia după 28 de ani am ajuns la maturitatea de a-mi gestiona emoțiile. Până atunci, lovește-te cu capul și apoi vezi ce e de făcut. Tata făcea culturism, iar de mică, de când m-am apucat de sport, îmi spunea Lore, hai cu mine la sală, trebuie să ai musculatura foarte bine dezvoltată. Noi pe vremea aia nu aveam decât un cantonament iarna, altul vara și asta era pregătirea fizică, nimic extra. Stătea pe capul meu, muncește, că tu stai tot timpul cu brațul întins, trebuie să ai brațul, umărul puternic. Nu se lipea nimic de mine. În momentul în care a venit de la altcineva, m-am trezit la realitate, dar mi-a părut rău că nu am înțeles de la tatăl meu de la început.

Ai nevoie și de o viziune, la scrimă fiecare își creează un stil propriu, așa am fost antrenate de copile, dar la un moment dat simți că nu mai evoluezi și trebuie să vii cu ceva nou; e nevoie de viziunea unui om care să-ți spună, pe stilul tău, ce poți schimba sau îmbunătăți. Dacă te lasă pe tine, o să faci tot ce știi tu, pentru că ai ajuns la maximum, iar el trebuie să te scoată din impas.

Așa că avem nevoie de infrastructură, într-adevăr, dar trebuie să investim mai mult și-n antrenori. Ar trebui să facă și ei cursuri de psihologie, pentru că au pe mână copii, caractere care atunci se formează, și impactul asupra lor este uriaș. Dacă un copil simte că nu-i place ceva, nu se mai întoarce pe planșă.

Noi, în primii ani, aveam niște echipamente de la cei mai mari, care erau tot timpul ude și uzate. Acum, copiii au costume scrise cu numele pe spate de la zece ani, este motivant. Deja se gândesc că trag pentru România. E o chestie unică pe care eu nu am simțit-o, mi-era silă să mă îmbrac în costum. Armele electrice au apărut și ele mai târziu… Cu toate astea, în Craiova, unde e gratis să faci scrimă (nu există cluburi private), scade numărul copiilor. Poate că atunci când plătesc o sumă lunară, părinții îi responsabilizează mai bine pe copii să meargă la sport. Nu susțin că sportul trebuie făcut doar pe bani – în niciun caz -, dar uite că unde e gratis nu merg, asta e ciudat.  

Este momentul nostru cel mai important ca echipă, a contat și că am fost patru, ne-am împărțit sarcinile la diverse evenimente post-Rio, am reușit să facem sportul mai vizibil, dar în multe orașe oamenii nu ne văd. Ar trebui să începem cu orele de sport, să le dăm mai multe opțiuni copiilor, să poată alege ce sporturi să facă în oră. Din învățământ pleacă totul și aș vrea ca lumea să-și pună mintea la contribuție și să se gândească la copii, ei sunt beneficiarii. Nu m-aș gândi la performanță în următoarea perioadă. Mă gândesc că voi avea și eu copii și vor trece prin chestii anormale.

Îmi doresc ca sportul să fie privit ca un criteriu pentru sănătatea noastră – așa cum faci școală și trebuie să termini liceul, tot așa să faci și sport, ca să ai un stil de viață sănătos.

În decembrie voi lua și eu o hotărâre, în ce direcție să merg, dacă rămân sau nu în sport. Una dintre direcțiile personale pe care mi le doresc este cea motivațională. Am avut niște discursuri de pregătit și oamenii mi-au spus mereu că au trăit emoție, iar în sportul românesc avem nevoie de emoție și de acea stare de învingători pe care nu știu de ce, noi românii nu o prea avem. Pe mine m-a inspirat mult echipa de spadasine americane. Nu neapărat la Rio, cât la Londra, unde au avut succes când nu făcuseră mare lucru până atunci. Dacă te uitai la ele ce transmiteau pe planșă – era energie, acel spirit pe care societatea lor îl cultivă, iar noi nu.

Dacă există dorința de a face perfomanță, vei găsi energia să muncești mult, să urmărești ce fac ceilalți, ce se mai practică, toate pleacă de la motivație, dar la un moment dat depinde și cum ești construit. Eu bănuiesc că am ajuns la Rio și la acest rezultat fantastic pentru că am fost o echipă, se vede asta din tot ce am făcut în urmă. Știința și maturitatea și-au spus cuvântul, dar diferența a fost că echipa a fost cea mai importantă. Am făcut și terapie, exerciții de concentrare, am exersat podiumul înainte de plecare și pot să bag mâna în foc că toate lucrurile astea m-au ajutat.

Trebuie să înveți să te concentrezi foarte bine în ziua unei competiții mari. La JO sunt emoții deosebite, pentru că evenimentul ăsta organizat o dată la patru ani vine cu o presiune aparte (deși la noi se poate ca un campionat mondial să fie mai dificil). De mic sportiv ți se dau exemple de olimpici și crești cu aceste gânduri. Nu poți să-ți construiești un mental puternic decât prin antrenament și exercițiu, mai ales dacă abia începi să intri în lumea competițiilor. De ce să treci prin asta când te poți pregăti dinainte, când poți vorbi cu un psiholog? Dacă nu ți se oferă de la lot, trebuie să ai tu deschiderea să cauți ce ți se potrivește, ce te ajută să te relaxezi. Când am reușit să fiu relaxată mental, mi-a mers extraordinar. Când am avut ceva pe suflet s-a văzut în tot ce făceam.

Asta e partea frumoasă, post Olimpiadă. Am muncit și acum vom face tot ce ni se propune pentru promovarea sportului, pentru că suntem flexibile și ne place să experimentăm. Mi-ar plăcea să îndrum sportivii către o carieră mult mai devreme, aș vrea să ia în calcul că sportul se poate încheia oricând.

Primele dueluri cu propriul corp. Retrageri și reveniri

Au fost momente în care scrima m-a înălțat și altele în care m-a măcinat pe interior, pentru că îmi puneam pe plașă toate resursele mele umane, iar atunci când aveam o dezamăgire în sport, o trăiam la intensitate maximă. Am suferit ca un copil în unele momente.

Prima oară am fost dezamăgită în 2009, când am aflat că am o problemă la șoldul drept și dintr-o dată nu am mai primit viza medicală. Azi ești membră importantă a lotului, mâine stai acasă. Nu mai puteam fanda (osul era tocit de la miile de fandări), și scrimă fără fandare nu merge. Or, mie mi se bloca piciorul, aveam dureri și când mergeam. M-am retras de la lot, fetele au continuat fără mine, au și câștigat un campionat european în lipsa mea. Am rămas la club (atunci CS Universitatea Craiova), m-am și angajat atunci full-time și am început recuperarea. M-au ajutat părinții și mi-am suportat singură toate costurile. Între timp, participam pentru club la concursurile satelit, de categorie mai slabă. Mergeam, câștigam, în acel an am fost și la Cupa României și la naționale pe podium, dar eram relaxată mental, nu mai aveam presiunea obiectivului, trăgeam de plăcere. Treptat m-a lăsat durerea, m-am întors la lot și până-n 2012 am ținut totul sub control.

După ce s-a întâmplat la JO de la Londra (2012), am decis să mă retrag o perioadă, iar când m-am reapucat, în 2015, mi-a dat iar semne șoldul, pentru că musculatura mea nu mai era la fel de bine dezvoltată. Încet, mi-am reintrat în tonus și durerea m-a lăsat. Asta a fost una din temerile pe care le-am avut și care nu ținea de voința mea sau de cât eram eu de disponibilă să muncesc, era vorba de corpul meu. Am făcut tot timpul recuperare, pentru că în unele perioade intense se producea o inflamație la nivelul șoldului și asta-mi dădea dureri. Îmi făceam des analizele, făceam și exerciții în apă – cât am urât eu să intru în piscina cu apă rece, când a fost vorba de recuperare pentru șold, n-a mai contat că e rece. Unii îmi spuneau că nu e de glumit, că pot ajunge la proteză de șold, dar asta era deja asumată. Dârdâiam și făceam exercițiile.

De când m-am întors, în 2015, chiar dacă am mai avut diverse probleme medicale, am mers la sală de plăcere și asta a contat enorm. Inițial nici nu aveam locul stabilit în echipă, eram doar un om în plus. N-avea nimeni locul fix, piciorul meu era rău, dar și acolo tot cu mentalul am făcut treabă. Treptat, am reușit să trec peste probleme și mi-am găsit locul odată cu mondialele. Recunosc, concurența e stresantă, dar fără ea nu poți să evoluezi. Cu trei săptămâni înainte de JO de la Rio am aflat că voi fi rezervă în echipă. După ce i-am pierdut pe tatăl meu și pe antrenorul meu, asta a fost cea mai mare suferință. Atunci m-am gândit dacă nu cumva e nevoie să spun Stop.

Mi-am luat câteva zile, am plecat din cantonamentul din Poiana Brașov la sfatul fetelor. Căzusem de pe scara scrimei, mă dusesem jos, eu singură îmi căutam învinuiri, încrederea era zero și mă simțeam neimportantă. Soțul meu a venit să mă ia, mi-a spus că dacă fac fetele ceva la Rio, va fi victoria tuturor, dar am vrut să am eu o contribuție, nu era suficient să fiu acolo ca să devin campioană olimpică. Chiar dacă am muncit și eu ca să ajungem acolo, nu ar fi fost același lucru, n-aș fi simțit reușita, probabil nu m-aș fi urcat pe podium. Sunt stări prin care mi-ar plăcea să nu mai treacă nimeni. M-am dus acasă, am fost și la terapeuta mea, am avut o discuție prietenească, hotărâsem în sinea mea că e momentul să spun stop definitiv, dar în același timp o parte din mine mă vedea la Rio. Mi-am revenit, mi-am adus aminte cât de puternică sunt de fapt și am acceptat să plec la Rio cu gândul că e posibil să nu trag și să rămân doar turistă.

Cele mai grele lupte

Puterea a venit din interior și din susținerea fetelor. Ele mi-au spus că au nevoie de mine, dar că e hotărârea mea. Când m-am întors, m-am întors ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru mine, această Olimpiadă nu a fost neapărat despre rezultat, cât despre lupta mea cu mine și cu limitele mele fizice și psihice, susținute de muncă și eforturi neîncetate.

M-am întors și am zis că e ireal cât de puternică sunt. Dacă aș fi mers acolo și nu aș fi tras? Eram pregătită pentru asta. Dacă ajungi la Jocuri și nu participi ești ca inexistent, dar m-am hotărât s-o duc până la capăt. Am vrut să știu că atunci când trag linie, n-am nimic să-mi reproșez. Au fost și zile mai grele la Rio. A fost proba de individuale unde ar fi trebuit să trag, dar pe fete le-am susținut cum am putut eu. Ele aveau presiunea dinaintea concursului, stare pe care eu, dacă nu concuram, nu o aveam. Am încercat să le dau din energia mea, dar nici nu poți forța lucrurile. La echipe a fost răsplata pentru tot ceea ce am făcut noi împreună de când ne știm – și ne știm de la 11 ani!

În 2012 a fost aceeași situație, dar eram a patra în clasament, era normal să tragă fetele la individuale. Atunci nu se interesau oamenii de mine foarte mult, nu știam când plec, parcă nu eram componentă a lotului. Olimpiada ar trebui să fie cea mai tare experiență, dar uite că n-a fost chiar așa. La Londra am plecat târziu, deja vedeam la TV cum se defilează și ni se spusese că rezervele n-au voie în Satul Olimpic, pentru că nu sunt cazate acolo. Dar eu vedeam la televizor rezervele de la celelalte echipe de spadă. Am locuit în același spațiu, dar abia după ce a plecat cineva; nu se știa nimic de mine. A fost dezamăgire după dezamăgire, veneau pe la masă cu echipamentul – care e o parte frumoasă a sportului și-mi spuneau că eu nu primesc acum. Chestiile astea par neimportante, dar până la urmă nu ești robot.

Când a venit momentul 2016, și mi-am pus iar toată energia la treabă, dezamăgirea a fost și mai mare. Nu mai conta că am mai trecut o dată prin asta. Când m-am întors în cantonamentul de la Poiana Brașov, nu am adresat niciun cuvânt nimănui, nu voiam să mă descarc, deși de multe ori e mai bine să vorbești. Cred că lucrurile astea nu m-au destabilizat doar pe mine, ne-au destabilizat atunci pe toate. Faptul că am căutat soluții și ne-am regăsit liniștea, ne-a unit pe altă parte și a dus și la acest rezultat. A fost nevoie să trecem prin asta, una să sufere mai mult, ca să ne fie apoi bine.

Pentru Rio, Simona Pop trebuia să fie rezervă inițial. Se cunoștea un regulament al competiției: primele trei care vor fi pe listă când se termină calificarea, trag și la individuale. La echipă urma să intre Simona Pop și eu, ca rezervă, să intru la nevoie. Și-au dat seama că, de fapt, e același regulament de la Londra, unde cine trăgea la individual trăgea și la echipe, iar cea care rămâne a patra este rezervă din start: poate să intre o dată, la nevoie, fără ca echipa să mai aibă vreo schimbare – a intrat rezerva, rămâne până la final. De exemplu, dacă începeam cu mine la individual și trăgea Simona la echipe, însemna că odată ce trăgea Simona, schimbarea era făcută și eu nu mai aveam voie să intru. Decizia a fost în favoarea mea, dar ar fi fost bine ca regulamentul să fie știut înainte să mă înscrie, nu să-mi dea un drept ca apoi să mi-l ia.

În momentul în care au luat hotărârea, aveau în vedere că urma să trag, nu plecasem de acasă cu gândul că n-o să trag deloc, deși eram pregătită și pentru asta. Toată lumea voia și se căuta prilejul să intru și eu în luptă. Când am intrat pe planșă eram tensionată, pentru că adversara mă învinsese în trecut la o luptă directă, singura dată când ne întâlnisem. Știam că poate forța asaltul, mi-era teamă să nu le dezamăgesc pe fete, să nu dezamăgesc echipa, nu mă gândeam la altceva. Până atunci, eu scrisesem scorurile pe genunchi și îmi tremurau picioarele foarte tare, nu le puteam controla. Fetele, odată ce au început competiția, au mai dat afară, s-au exteriorizat, eu am fost sprijinul lor, dar până nu intri în meci, nu scapi de emoții. Mi-a dat emoții și faptul că mi-am auzit numele strigat de galerie la unison, prima oară când a țipat o mulțime pentru mine, într-o singură voce puternică.

Mă gândeam la emoția unei medalii câștigate, dar mi-era frică să sper. Antrenorului Chinei i se părea cea mai ușoară finală cu noi, pentru că ne bătuseră în ultimele întâlniri. Poate că am fi fost fericite și cu argintul, dar înfrângerea cu China ne-ar fi măcinat. Haideți fetelor, că ăsta e cel mai important meci, ba ăsta, ba ăsta. Era tactica noastră de-a trece mai departe. După dezamăgirea de la Londra, unde plecasem cu medalia în buzunar, odată cu victoria de la Rio am putut să eliberăm și emoțiile de acum patru ani. Poate dacă am fi avut un rezultat mare atunci, nici nu mai aveam un câștig mare la Rio. Data trecută am participat, am văzut cum e și am venit acasă. Acum, în schimb, a fost intens, am contribuit mai conștientă la victoria noastră. Am avut și vârsta la care mi-am permis să fac lucrurile astea, poate la 20 ani aș fi fost altfel.

2016 a fost anul revoluției mele spirituale. Sunt momente în care-mi creez eu o liniște proprie și asta e povestea mea. Bună. Rea. Habar nu am.