„Mai repede, mai înalt, mai puternic”. Și „mai insistent”. Cum a ajuns Denisa Dragomir o mare campioană de Skyrunning

Ciprian Rus 3 octombrie 2020

Știe precis când a început totul: verișoara Mirabela a venit într-o zi și i-a zis că a fost selectată pentru faza locală a unui concurs școlar de atletism. Denisa a simțit atunci o fierbințeală în tot corpul. „Dar eu sunt mai bună la alergat decât Mirabela!”, și-a spus micuța Denisa, derulând înapoi toate verile în care se alerga cu verișoara ei pe la țară la „V-ați ascunselea”, la „Rațele și vânătorii” sau la „9 pietre”. „Dar sunt mai bună la alergat decât Mirabela. Eu de ce nu merg la concurs?”, a întrebat Denisa cu voce tare.

În fața încăpățânării fetiței, tatăl n-a avut încotro și s-a dus să vorbească cu profesoara de gimnaziu care organizase selecția. „Denisa e în clasa a III-a, e mai mică decât toți ceilalți copii. Dacă va ieși la coadă și va veni acasă dezamăgită?”, a răspuns, sceptică, profesoara. Dar tatăl Denisei știa prea bine că nu se poate întoarce acasă cu un „Nu se poate”. A insistat până când a fost înscrisă – „hors concours” – și micuța Denisa. „Până la urmă, am mers și am și câștigat etapa respectivă, așa că m-am calificat la etapa pe județ. De aici a început toată aventura, de la hârjonelilele mele cu verișoara Mirabela pe dealurile Berevoieștiului”, zâmbește ștrengărește, cu zâmbetul primei ei victorii, Denisa Dragomir.

Participarea cu năbădăi la primul ei concurs, în clasa a III-a, avea să fie doar primul obstacol din cariera de atletă a Denisei Dragomir. Care va începe, prin clasa a V-a, la Câmpulung Muscel, chiar cu 1.500 de metri obstacole, varianta pentru juniori a spectaculoasei probe de 3.000 de metri obstacole.

Denisa e genul voluntar, simte că e făcută pentru sport și nu așteaptă să fie împinsă de la spate ca să se apuce atletismul de performanță – are la CV „recomandările” profesoarelor care mereu au de furcă cu ea: „Nu stăteam locului nici o secundă, aveam foarte multă energie!”. La Clubul Sportiv Municipal Câmpulung, mai are de trecut un obstacol: schimbă primul antrenor, cu care nu se înțelege deloc, iar schimbarea, provocată cu aceeași încăpățânare cu care s-a propus la cursa din clasa a III-a, avea să îi influențeze decisiv parcursul. „Atunci am început să alerg 1.500 de metri obstacole. De fapt, atunci a ales antrenorul pentru mine, el a văzut că aveam abilități pentru această probă”, îmi spune Denisa, într-una din pauzele antrenamentelor pe care le face la Brașov.

Noul antrenor are ochi bun, iar Denisa devine campioană la 1.500 de metri obstacole încă din al doilea sezon, după care ia argintul la Campionatul Balcanic, la 2.000 de metri obstacole (distanța probei crescuse odată cu vârsta Denisei). În paralel, participă și la competiții de cross, iar ciclul de juniorat îl încheie cu nou titlu național la „obstacole”.

„Între timp, tot făcând antrenamente, am văzut că mă mișc foarte bine pe dealuri. Coboram bine, ceea ce unora nu le prea reușește. Chiar atunci a fost o selecție la alergare montană pentru campionatul european. Împreună cu antrenorul, am zis să încercăm, de ce nu? Am câștigat selecția, după care am mers la Campionatul Balcanic și la Europene”, își amintește Denisa. Dacă la Campionatul Balcanic a luat o excelentă medalie de argint, reușește marea surpriză la Campionatul European, unde ia aurul.

Mihai Stetcu/Red Bull Content Pool

„Asta a fost acum 10 ani, exact la vârsta de 18 ani”, punctează Denisa. E un reper important pentru fata care, de mică, s-a obișnuit să lege medaliile una după cealaltă. „De mică am fost foarte ambițioasă, aveam dorința de a fi acolo, în față, de a fi mai bună, de a fi prima”. Dar trecerea la seniorat, complicată în absolut toate sporturile, avea să fie un obstacol mai greu decât toate până atunci pentru Denisa. „La juniori, la Campionatul European, ai de alergat 4 kilometri, cu diferență de nivel de 300 de metri. La seniori, proba se dublează dintr-o dată, ai 8 kilometri, cu 700 de metri diferență de nivel. Plus concurentele, care au mai multă experiență, sunt mai bune decât tine…”.

„Țin minte că la primul Campionat European Alergare Montană la seniori am ajuns la finiș pe locul 19 și am plâns, eram atât de dezamăgită. Fusesem obișnuită să fiu tot timpul sus, pe podium, iar locul 19 a fost un șoc. Atunci mi-am zis că o să muncesc cât o să fie nevoie ca să ajung din nou acolo sus”, îmi mărturisește Denisa.

„Era nevoie de timp să te poți acomoda cu noile antrenamente și cu noul tip de traseu. Am avut susținere necondiționată în tot acest timp, dar tu, ca sportiv, trebuie să treci personal peste clipele acelea și să crezi în tine”, privește Denisa, retrospectiv. Fata zâmbitoare și elegantă cu care vorbesc, care s-ar califica oricând în finala unui „shooting” de Insta, a luat-o „the hard way” în noua ei viață, la senioare. Ieșită pe 19 la proba de 9 kilometri, Denisa a început lunga cursă în care singurul concurent care conta cu adevărat era ea, cea de ieri. Iar ambiția fetiței obișnuite să doarmă cu laurii pe pernă după fiecare cursă a crescut, zi de zi, competiție după competiție, provocare după provocare. Tot mai mulți kilometri în alergare și tot mai multe sute de metri diferență de nivel.

Mihai Stetcu/Red Bull Content Pool

Așa a ajuns – cumva natural, în lupta ei cu sine însăși – acum 5 ani, la skyrunning, proba regină a alergării montane. „Alergarea montană se apropie mai mult de atletism, totul e mult mai alergabil acolo, în timp ce skyrunning-ul e mult mai tehnic, cu porțiuni mult mai dificile. Skyrunning-ul pune mai mult accent pe senzații, pe niște trasee super-wow”. Nu există sport serios care să nu se apropie de faimoasa deviză olimpică „Citius, altius, fortius” – „Mai repede, mai înalt, mai puternic” – dar parcă niciunuia nu i se potrivește sloganul mai bine decât skyrunning-ului, un sport în care ajungi să alergi 30 de kilometri pe creste de munte, cu 2.000-3.000 de metri diferență de nivel!

În acest sport „nou”, atât de diferit, totuși, de alergarea montană, Denisa Dragomir a ieșit Campioană Europeană la prima sa participare și a câștigat mai multe etape de Cupă Mondială în 2019, inclusiv finala. Trecuseră nici mai mult, nici mai puțin de 9 ani de la precedentul său titlu european, cel de junioare la alergare montană.

– Cât de greu a fost în acești 9 ani în care nu ai mai câștigat nici un mare trofeu? Ai simțit vreo presiune în tot acest timp?

– N-am simțit o presiune din exterior, pur și simplu îmi doream eu să obțin rezultate bune. Recunosc, au fost momente când îmi doream să renunț, când simțeam că nu mai merge nimic. Mai ales când a fost trecerea aceea de la juniori la seniori mi-a fost foarte greu. Dar sunt genul de persoană care insistă, insistă, insistă și crede că la un moment dat totul va ieși bine. Probabil că acesta e secretul în sportul de performanță, că trebuie să insiști, să îți dorești foarte mult și să speri că la un moment dat chiar va veni acel moment în care să obții ceea ce îți dorești.

*

Sus, pe crestele munților, cu capul în nori, la propriu, și cu crampoanele ghetelor de alergare înfipte cu disperare în stâncăraia nestatornică, Denisa a învățat, în acești 9 ani, că, oricât de tare tragi și oricând de repede fugi, nu poți să fugi de tine niciodată. E drept, skyrunning-ul te ajută mult la asta, pentru că te ține prezent în moment, clipă de clipă. La fel și muntele: pe munte timpul curge altfel, se lungește nefiresc peste văi, așteptând, răbdător, să te întorci la tine. Din toată lupta asta cu sine și cu muntele, mii și mii de kilometri pe an în căutarea unei noi mari victorii, Denisa a înțeles că „Mai repede, mai înalt, mai puternic” nu e de ajuns. Lipsește „Mai insistent”: acesta e secretul succesului pentru Denisa Dragomir.

*

Mihai Stetcu/Red Bull Content Pool

„Cursa” de 30 de kilometri în mintea unei campioane de skyrunning

Denisa și skyrunning-ul

„Skyrunning-ul îți dă sentimentul de libertate. Ești doar tu cu tine. Plus senzația că depinzi de fiecare pas pe care îl faci în porțiunile foarte tehnice. Ai un sentiment de liniște, de pace. Plus că, pe munte, timpul se măsoară altfel, nu trece atât de repede.”

„Skyrunning-ul e un sport complex, dar, la un moment dat, experiența își spune cuvântul. Nu trebuie să îți fie frică. Dacă îți e frică de o coborâre foarte tehnică, atunci pierzi foarte mult timp. Tu trebuie să îți calculezi mereu următorul pas, nu trebuie să alergi cu capul în pământ, „Aoleu, asta e piatră, ce fac, cum sar?”. Trebuie să vezi la 15 metri în față și să îți calculezi pașii pentru a avea continuitate și constanță. E un sport care nu presupune doar alergare, te solicită psihic, te face să gândești tot timpul și să îți calculezi fiecare mișcare. Te ține prezent în fiecare secundă.”

„Sunt și la skyrunning zone nu foarte tehnice, dar și acolo, dacă te deconcentrezi puțin și zici „Hai să mă relaxez”, te trezești că vine un adversar din spate și apoi trebuie să îl prinzi din nou.”

„Mi s-a întâmplat în curse să alerg pe lângă câte un lac, dar nici nu îl observam, atât de concentrată sunt. Mă mai întreabă lumea dacă m-am bucurat de traseu: dar nu cred că îmi aduc aminte 50% din traseu. Orice pas aiurea într-o zonă tehnică te poate costa.”

Denisa și muntele

„De mică am mers cu părinții pe munte, în zona noastră, pe Năpârteanu, Iezer Păpușa, Lespezi. Dar nu am fost foarte prietenă cu muntele până când, la 18 ani, am început să merg în cantonament în Bucegi, la Piatra Arsă. De când fac skyrunning-ul, am devenit și mai prietenă cu muntele.”

„Muntele nu-l poți cunoaște niciodată. Trebuie să ai grijă cum e vremea. Dacă sunt descărcări electrice, nu merg pe munte, nu risc. Dar trebuie să știi că nu e de joacă cu el și să îi acorzi respectul cuvenit.”

„Mai ales pe munte, apar mulți factori: e altitudinea, intervine lipsa de oxigen, creierul nu se mai oxigenează, oboseala apare mult mai rapid, dacă nu te hidratezi, apar alte probleme. Sunt mulți factori care influențează alergarea pe munte.”

„Muntele îți oferă foarte multe satisfacții, foarte multă liniște, peisaje unice, chiar nu să compară cu nimic. Mai e și adrenalina aceea, mai ales dacă mergi pe trasee foarte tehnice. Ești tot timpul acolo, tu cu tine, dai peste niște porțiuni foarte grele și te gândești: „Oare pot să fac traseul ăsta?”. Plus, e anduranța. Dacă mergi în drumeție pe munte, asta îți ia minimum 5 ore, nu știi dacă corpul tău va rezista până la capăt. E un test de rezistență și pentru corp, și pentru psihicul tău, vezi dacă poți să îți învingi limitele. Așa văd eu muntele.”

Mihai Stetcu/Red Bull Content Pool

Denisa și antrenamentele

„Mă antrenez zilnic, de două ori pe zi. Sezonul competițional începe în luna martie, cupa mondială începe în aprilie. Ține până în octombrie, noiembrie. Anul acesta, skyrunning-ul avea 15 competiții în circuit, dar punctau cele mai bune patru rezultate, iar la final acestea dădeau câștigătoarea. E un sezon lung, trebuie să îți dozezi foarte bine energia, trebuie să rămâi mereu motivat, mai ales că, la final de sezon, intervin oboseala fizică și cea psihică, de la atâtea deplasări. Mai e și monotonia, doar antrenamente, competiții și atât. Trebuie să găsești o soluție să rămâi prins acolo, în circuit.”

„Mare parte din timp mă pregătesc în țară. Iarna e cel mai greu, în perioada de acumulare, când ajung să alerg peste 600 de kilometri lunar. Și antrenamentele nu înseamnă doar alergare.”

Denisa și viitorul

„Cred că am reușit să obțin destul de multe rezultate frumoase, ce îmi lipsește este un titlu mondial. Acesta ar fi obiectivul pe viitor. Aveam anul acesta Mondial de skyrunning plus Cupa Mondială, unde îmi doream să mă clasez în primele 3, overall.”

Denisa și Denisa

„Sunt momente când am probleme și atunci îmi găsesc soluții în timp ce alerg. Când am alergări ușoare, fac lucrul acesta. Îmi simt mintea mult mai limpede când alerg. Când alergi, descarci energia negativă și vezi lucrurile mai clar. Ies să alerg când mă simt neliniștită sau când caut soluția la anumite probleme.”

*

Mihai Stetcu/Red Bull Content Pool

„Visele cele mai îndrăznețe sunt dincolo de momentul în care simțim că nu se mai poate”

– Denisa, skyrunning-ul e un sport care testează limitele corpului nostru. Ce crezi despre aceste limite? Sunt mulți alergători ca tine – „nebuni”, cum îi numim noi – care au realizat că noi atingem rar 30-40% din potențial și avem senzația că mai mult nu există.

Singurul lucru imporant e să ieșim din zona de confort. Cu toții ajungem undeva și zicem: „Gata, eu nu mai pot!”. Dacă treci peste acel „Nu mai pot”, poți ajunge unde nici nu îți imaginezi. Totul depinde de dorința ta de autodepășire, de automotivare. Degeaba vine cineva și îți zice din exterior că se poate, dacă tu nu crezi. Mi s-a întâmplat ca cineva să îmi zică că puteam face niște exerciții la o intensitate mult mai mare. Și a fost nevoie de acea chestie ca a doua zi să merg la antrenament și să încerc, să îmi dau seama că, da, chiar puteam mult mai mult.

Cum faci să-ți păcălești mintea, atunci când vocea din cap îți spune să te oprești? Cum faci să te motivezi atunci când simți că nu mai poți? Ce fel de motivare funcționează la tine? 

Mereu când plec la o competiție îmi pun în cap să o duc până la capăt. Dar uneori mi se întâmplă și mie să îmi pierd motivația. Trag de mine, dar corpul nu răspunde cum mi-aș dori. Îmi zic: „Hai că mai e puțin, e doar un moment dificil acum, trecem peste și va fi mai bine mai târziu”. Încerc să mă păcălesc. Sau prind o adversară din urmă, încerc să îi intru în ritm și apoi, depășind-o, mai prind un „boost”.

Ce crezi că ratăm – în experiența noastră de viață – atunci când nu avem ocazia sau curajul să ne testăm limitele: rezistența mentală, fizică, curajul. Ce câștigă oamenii ca tine, care și-au dovedit că după „nu mai pot” există un potențial imens?

Dacă reușim să ne forțăm limitele, e simplu: reușim să obținem ce ne dorim. Să ne îndeplinim visele cele mai curajoase. Visele cele mai îndrăznețe sunt dincolo de momentul în care simțim că nu se mai poate. Dacă nu treci de bariera aceea, rămâi cu regretele: „Ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă opream?”.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.