Corespondență Lead.ro de la Paris
Trebuie să trăiești pe viu frenezia din zilele acestea a Parisului ca să înțelegi că e ceva special cu Jocurile Olimpice. Și nu, nu la nivel ideologic, nu la nivel de filosofie a sportului, ci la nivelul cel mai simplu al percepției comune. Sunt mulți francezi care umplu până la refuz arenele sportive și care își susțin zgomotos favoriții, sunt mulți fanatici ai diferitelor sporturi și ai diferiților sportivi – și-ai putea zice că ei merg oricum peste tot și că își manifestă patima cu egală intensitate. Dar aceste Jocuri au „un quelque chose” care transgresează locul, transgresează momentul și chiar și calitatea spectacolului servit amatorilor de sport. În definitiv, Parisul este o gazdă frecventă a unor evenimente cu ștaif și, chiar dacă Jocurile Olimpice n-au mai ajuns în Franța de pe vremea lui Pierre de Coubertin, e răsfățată cu spectacole de primă mărime.
Și, atunci, de unde vine măreția Jocurilor, vizibilă cu ochiul liber la Paris? Vine, desigur, din istorie. Dar vine, mai ales, din felul în care olimpismul a știut să își conserve identitatea într-o lume tot mai schimbătoare precum cea de azi. Acest conservatorism – care nu exclude deschiderea spre sporturi foarte populare printre tineri, precum baschetul 3×3, skate-ul sau mountain bike-ul – a ajuns să diferențieze tot mai mult Jocurile Olimpice de competițiile globale care au pus de ceva vreme de-acum interesele celor mari înaintea ideii de egalitate, iar profitul înaintea celui mai elementar bun-simț.
Finalele de supercupă la fotbal ale unor țări cât se poate de bogate se joacă în Golf, departe de publicul echipelor respective, banii murdari din surse dubioase schimbă pe zi ce trece competiții cu tradiție de peste 100 de ani, iar formate precum Champions League sau mult-trâmbițata Superligă europeană la fotbal devin cluburi închise, în care trei sferturi de continent nu are nicio șansă să răzbată, în primul caz, sau să fie primit, în al doilea. Olimpismul încă mai hrănește iluzia că nu contează de unde vii ca să ai șansa ta de a participa. E și olimpismul de azi victima colaterală a alterării sportului mondial, este și victima ideologiilor la modă, dar iluzia asta rămâne și se vede foarte ușor, când steaguri din întreaga lume sunt fluturate la evenimente dintre cele mai variate.
Și-apoi, mai e un păcat în care Jocurile n-au căzut: deja faimoasa aglomerare a calendarului prin programarea mai deasă a evenimentelor – avem sporturi în care Mondialele se țin an de an! – sau prin provocarea artificială – de fapt, comercială – a cât mai multor dueluri între cei mai buni dintre cei buni. De câțiva ani, Real Madrid și Barcelona sunt „cumpărate” să joace între ele un „amical” în timpul pregătirilor de vară, și nu oriunde, ci tocmai în Statele Unite ale Americii! Urmează apoi Supercupa, care se joacă în Arabia Saudită, și unde, foarte probabil, cele două echipe se întâlnesc din nou, iarăși pentru mulți bani. După care, evident, se mai întâlnesc de două ori în campionat, poate și prin Cupa Națională… Iar formatul Super League, pe care ambele îl susțin, ar presupune și mai multe meciuri între ele, în competiția europeană!
Aglomerarea tot mai mare a calendarului, de care se plâng extrem de vocal vedetele din fotbal, și nu numai, și recursivitatea deranjantă a confruntărilor dintre cei mai buni îi scot din joc, în primul rând, pe cei mai slabi, care nu pot ține ritmul, din lipsă de resurse, îi uzează pe cei tari – și vedem câte accidentări apar în rândul marilor vedete – și, în final, dezvrăjesc sportul. Olimpiada e o dată la patru ani și de aici farmecul și dramatismul ei. Două-trei săptămâni la 4 ani, lumea se oprește din ritmul ei nebun pentru a se lăsa sedusă de frumusețea primară a sportului. „Mai repede, mai înalt, mai puternic”. Și, poate, mai rar.
