Mihai Covaliu: „Viitorul se creează în fiecare zi, cu fiecare oră, cu fiecare tușă, fiecare minge aruncată la coș, fiecare sesiune de antrenament”

Mihai Covaliu, primul campion olimpic la sabie din România și câștigător al medaliei de argint, ca antrenor, cu echipa de scrimă la Jocurile Olimpice de la Londra, a vorbit – la Sports Talks, parte din Sports Festival – despre trecerea de la cariera sportivă la cea managerială. Actualmente președinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, Covaliu își privește rolul de conducere ca fiind cea mai mare provocare și responsabilitate, și a povestit cu transparență despre starea sistemului sportiv din România și viitorul său.

În dialog cu Lorand (Boți) Balint, director general al Publicis Sport and Entertainment Romania, Covaliu a vorbit mai întâi despre evenimentul Sports Festival și despre oamenii care i-au fost alături în cariera de sportiv:

E un eveniment extraordinar, cu un vibe foarte bun. Clujul este capitala sportivă a României, prin tot ceea ce se întâmplă aici, și ori de câte ori sunt evenimente, vin cu mare drag. M-am gândit de multe ori la cine nu ar putea lipsi de la un eveniment ca acesta, vorbeam cu Ana Maria Popescu de retragerea lui Horia, Mutu, dar și de retragerea noastră. Eu mi-am încheiat cariera în 2008, după jocurile Olimpice de la Beijing, unde am reușit să câștig o medalie de bronz la proba individuală. Am rămas în scrimă ca antrenor, poate și de asta nu am simțit nevoia să fac o festivitate de retragere și simt deja o presiune din mai multe locuri ca acest lucru să se întâmple. Sunt o mulțime de sportivi de generație, campioni olimpici, mondiali și antrenori care mi-au stat alături: Vilmos Szabo, Daniel Grigore, Nicu Dinu, Cătălin Pop, Laura Badea. Am avut o generație foarte frumoasă, un antrenor al meu îmi spunea un lucru foarte înțelept: „Fiecare om are ceva bun, uită-te și ia pentru tine ceea ce-i bun de la fiecare”. De-atunci am început conștient să și aplic asta.

Despre drumul său în antrenorat

A venit brusc, în 2008, după ce mi-am încetat activitatea; am vrut să o iau ușor, cu o poziție de antrenor secund. Președintele Federației de Scrimă de la acea vreme mi-a spus că trebuie să fiu direct antrenor principal. A venit cam brusc, pentru că eu sunt obișnuit cu pași mărunți, ori pasul ăsta era unul foarte important, cu o responsabilitate mare, dar în același timp când am văzut încrederea cu care îmi este oferită șansa asta, mi-am dat seama că trebuie să demonstrez ce pot și din această poziție. Am reușit să mă „cuplez” la rigorile meseriei, să nu mai fiu responsabil doar pentru mine, ci să coordonez întreaga echipă, și în mai puțin de nouă luni am reușit să realizăm cel mai important rezultat din sabia românească: medalia de aur și argint la Campionatul Mondial, iar în anul următor două medalii de bronz la Campionatele Mondiale de la Paris. În România, când se câștigă orice altceva în afară de medalii de aur se spune: „A pierdut medalia de aur, a câștigat doar argintul…”. Nu, ai câștigat acea medalie! Medaliile sunt importante pentru ca ele se câștigă, nu se pierd.

Lucrurile după care s-a ghidat după încheierea carierei sportive

Cred că m-a ajutat abordarea 360, cum spunea Antonio Colamonici, antrenorul de la canotaj. Trebuie să ținem cont de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, pot exista detalii care pot face diferența și să schimbe acea traiectorie care începuse nesigur. De exemplu, îmi amintesc de pregătirea de la JO din 2012, ca antrenor al echipei de sabie. Eram foarte bine pregătiți, pentru că ne pregăteam și pentru micile sincope al arbitrajului. În scrimă, sunt momente în care arbitrul poate lua o decizie care poate schimba cursul meciului. Trebuie să îi reamintești sportivului în pregătire că trebuie să treacă peste o astfel de decizie, să se concentreze și să urmeze cursul și strategia, să își mențină dorința de a câștiga. În semifinală, întâlneam o echipă a Rusiei cu jucători foarte buni, mult mai bine cotați ca noi, susținuți de arbitraj – pentru că președintele Federației Internaționale de Scrimă era tot din Rusia. E avantajul gazdei, de care trebuie să fii conștient; ai un handicap de 5% acolo. Așa am reușit să ne menținem concentrați la ceea ce aveam de făcut și să ajungem în finală, unde am luat medalia de argint. În acea perioadă de patru ani de zile de antrenorat cred că am început bine ciclul olimpic și ne-am atins obiectivele.

Despre principiile pe care un antrenor bun trebuie să le aibă

Trebuie să vezi cum poți maximiza fiecare sportiv, cum îl poți aduce la potențialul cel mai mare. Sunt sportivi cu vârste diferite, caractere diferite, care provin din diferite familii și condiții sociale și culturale, trebuie să vezi acolo unde poți apăsa pe accelerație pentru ca el să se ridice la așteptările tale. E important ca fiecare individ să fie tratat special, pentru că sportul de performanță impune anumite rigori, iar dacă ai un sportiv care nu rezistă și accelerezi prea mult pe acel sector, poți să îl pierzi. Dar am reușit să analizez fiecare individ în parte și să îl duc la cel mai bun nivel al lui.

Schimbarea bruscă înspre managementul sportiv și provocările conducerii COR

Am avut o perioadă de training ca președinte al Federației de Scrimă, perioadă în care am avut rezultate foarte bune la Rio, în 2016, cu Ana Maria Brânză, Simona Gherman, Loredana Dinu și Simona Pop: am reușit să câștigăm singura medalie de aur a României. Am reușit în fiecare etapă în care m-am aflat tocmai pe aceste principii și conectând-mă la poziția mea și la faptul că trebuia să găsesc cele mai bine soluții la momentele în care ne regăseam. Cea mai mare provocare este acum, în poziția de președinte al Comitetului Olimpic Român, pentru ca e vorba de o echipă și mai mare. E vorba de sportivii cei mai buni din România, care încep să facă parte din această echipă la 12-14 ani, când intră într-un centru olimpic de juniori și participă la Festivalul Olimpic al Tineretului European, competiție multi-sport total diferită de cele la care participă în fiecare an, cea pe ramura lor de sport – presiunea e mult mai mare.

Despre probleme sistemului sportiv românesc

Trebuie să învățăm de la toată lumea, de la oamenii de sport, din business, cei care fac performanță. Cei de la Sports Festival fac și ei performanță în organizare. E important să analizăm componentele sistemului, unde există disfuncționalitate trebuie să vezi cum poți repara. Sistemul român nu e total stricat, trebuie făcute câteva schimbări. La noi, una din piesele care nu funcționează e cea legată de antrenor, cel care e managerul echipei. Piesa care se poate regla ușor; ori se înlocuiește acea piesă, ori poate dura mai mult timp să trimiți acel antrenor la un curs de specializare de unde să vină cu cunoștințele adecvate domeniului pe care îl gestionează. Trebuie făcută o analiză clară și să aducem ceea ce e nevoie, de preferat cel mai bun manager pentru poziția respectivă.

A doua problema a sistemului e finanțarea. Aici trebuie să învățăm de la sistemul de business, trebuie să respectăm niște reguli pentru a duce la final un proiect. Vorbeam de Simona (Halep) și de faptul că a lucrat cu Darren Cahill, care a dus-o la cel mai înalt nivel, apoi a lucrat cu alți antrenori și acum și-a dat seama că dacă vrea să ajungă din nou unde a fost trebuie să lucreze cu cineva care o poate ajuta să ajungă acolo.

Viitorul pentru Jocurile Olimpice

Viitorul se creează în fiecare zi. Cel mai bun lucru e să îl creezi tu așa cum vrei și ți-l imaginezi în fiecare zi, cu fiecare oră, cu fiecare tușă, fiecare minge aruncată la coș, fiecare sesiune de antrenament. Doar așa poți să ajungi în orice disciplină să îți îndeplinești obiectivul.

Sunt multe discipline pe un drum bun înspre Paris 2024, și altele care au perspectivă pentru 2028. E nevoie de putere de-a lua decizii inspirate, de finanțare și de a fi corect în obiectivele pe care ți le pui. Dacă cineva care nu a fost pe un podium în competiții internaționale își pune obiectiv o medalie olimpică, e greu să crezi într-un astfel de obiectiv. Ne punem nădejdea în canotaj, judo, natație, care a arătat că poate, la fel și scrima. Vorbim de sportivi din sporturi individuale, la cele de echipă e puțin mai complicat; acolo e nevoie de un specialist care a demonstrat prin rezultate că știe să formeze o echipă și să îi aducă la cel mai înalt nivel.

Ce rol a fost mai dificil – cel de jucător, antrenor sau președinte?

Fiecare perioadă vine cu greutățile ei, în asta constă și frumusețea acelei perioade. Dacă îți dorești ceva, nu se poate obține fără a întâmpina greutăți. Cu cât sunt mai multe dificultăți, înseamnă că ești pe drumul cel bun. Dacă drumul e ușor…sincer nu am întâlnit până acum așa ceva.

Care e cea mai specială medalie

Toate medaliile sunt importante și fiecare are particularitatea ei; cea de la Sydney e specială pentru că e maximul din ce poți câștiga ca sportiv în carieră, dar până acolo, cea mai importantă e prima – pentru că îți rămâne în amintire. Și ultima medalie la JO de la Beijing, pentru că venea după ce nu reușisem să ajung în finală. Lumea îmi spunea că românii nu au mentalitate de învingători, pentru că nu își revin după un eșec. Am demonstrat că nu e așa. Se poate câștiga medalia de bronz imediat după ce ai pierdut semifinala.