Miracole în Leicester: cu 14 etape rămase din Premier League, lumea nu se mai întreabă unde se va opri echipa lui Ranieri, ci dacă se va opri

Se spune că cei mai buni sportivi locuiesc în altă lume a percepţiei decât noi, muritorii de rând; că doar ei și alții (aproape) ca ei pot să oprească, brusc și după bunul plac, timpul în loc. În acele momente numai ale lor, adversarii și spectatorii – noi restul – rămânem prizonieri ai momentului, incapabili de mișcare, iar ei  subjugă și timpul, dar și spațiul. Totuși, când e pe cale să se petreacă o magie ca asta, ceva din ea ajunge la noi, ne dă un ghiont, şoptindu-ne discret: acum o să se întâmple ceva special.

***

Mingea refuză să coboare din cerul întunecat al oraşului Leicester, și majoritatea ochilor din teren şi din tribune sunt aţintiţi pe ea. Undeva sub minge, pornit în urmărire, Jamie Vardy, atacantul lui Leicester City, îl lasă în mult în urmă pe Mamadou Sakho, de la Liverpool. Următorul apărător, Dejan Lovren, îl tatonează mai atent, dar Vardy are un singur interes: mingea, care s-a decis în sfârșit să-și înceapă coborârea. Când aterizează, Vardy e deja acolo, frânează puternic și-și potrivește pașii.

În centrul terenului, la 40 de metri de poartă, Shinji Okazaki, celălalt atacant al lui Leicester, galopează de unul singur spre careul advers. Toată lumea vede pasa pe care Vardy pesemne că o vede și el: dacă trimite mingea paralel cu linia careului, printre Sakho şi Lovren, Okazaki va rămâne unu la unu cu portarul lui Liverpool. Dar Vardy vede cu totul altceva. Face al treilea pas, încarcă, iar noi primim un ghiont și o șoaptă: “acum o să se întâmple ceva special”.

Piciorul drept al lui Vardy nimiceşte mingea care cobora, plictisită, spre gazon și exact în același moment, cineva apasă pe butonul de mut: din vacarmul de pe King Power Stadium rămâne doar un murmur. Un stadion întreg priveşte aproape cu evlavie geometria perfectă a unei mingi care a primit un scop clar şi zboară acum spre destinație. Când ajunge acolo, ignorându-l complet pe portarul Mignolet, Jamie Vardy tocmai aterizează pe acelaşi picior drept care a pornit povestea – incredibila poveste a lui Leicester City FC.

***

După victoria cu 2-0 în faţa lui Liverpool de marţi, în care Vardy a adăugat şi un gol mai lumesc pe lângă cel divin, antrenorul lui Leicester, Claudio Ranieri părea aproape bulversat de ce a văzut la atacantului lui. Cu ochii mari şi cu o uimire sinceră în voce spunea: „Incredibil…ce a făcut Vardy. Îl vede pe portar ieşit din poartă, PAC. Incredibil, e uluitor, fantastic. Ca Van Basten.” Sună ca vorbele unui suporter, într-un pub, discutând cu amicii despre o nouă seară de glorie dintr-o serie care pare să nu mai ia sfârşit pentru echipa în albastru.

Tocmai impresia asta modestă îl face Ranieri iubit, şi nu doar între fanii lui Leicester. Cine ar fi crezut asta acum un an şi ceva, când italianul suferea necazul de a pierde acasă contra Insulelor Feroe, ca selecţioner al Greciei? Cu câteva luni în urmă, România învinsese şi ea în deplasare echipa lui Ranieri, dar grozăvia înfrângerii în fața insularilor s-a dovedit a fi ultima picătură – italianul era demis. E lesne de înţeles, deci, că s-au ridicat nişte sprâncene când Ranieri a fost anunţat ca noul manager al lui Leicester City, vara trecută. Mai mulţi jurnalişti britanici au prezis atunci retrogradarea clubului. În schimb, Leicester nu vrea nicicum să cedeze primul loc, iar aceiași jurnaliști se întreabă acum dacă Ranieri și ai săi vor duce imposibilul până la capăt.

Totuşi, lăsând la o parte coşmarul grec, Claudio Ranieri are o reputaţie solidă în Anglia, de pe vremea când antrena Chelsea. Acea perioadă s-a terminat în 2004, cu Ranieri sacrificat de Roman Abramovici în favoarea unui star asortat mai bine cu vedetele de pe teren: Mourinho. Ceea ce a făcut reîntâlnirea din decembrie cu atât mai simbolică. Faptul că Leicester a bătut cu 2-1 şi Mourinho a fost demis trei zile mai târziu e aproape poetic.

Ranieri a ajuns la club după ce mult mai excentricul şi extrovertitul său predecesor, Nigel Pearson, tocmai reuşise un mic miracol: acum un an, Leicester City era pe ultimul loc în campionat, cu şanse minime de supravieţuire; șase victorii în opt meciuri mai târziu şi Leicester era salvată. Ranieri a fost suficient de diplomat încât să ia aminte la ce făcuse Pearson, iar marele lui merit e că a oferit echipei stabilitatea necesară pentru a duce acea formă de top mai departe în sezonul 2015-2016.

În rest, s-a folosit de ce a găsit, după cum o spune chiar el: “M-am uitat în jur la staff, partea de pregătire fizică, recrutare, analiză video – totul era uimitor. De să schimb ceva? Organizarea era perfectă.”

Dar Ranieri probabil exagerează puţin cu modestia, pentru că mâna lui se vede peste tot la club. În primul rând, italianul a înlocuit tensiunea de care se folosea Pearson pentru a-şi motiva jucătorii cu o relaxare jucăuşă. A făcut cinste cu pizza la fiecare meci fără gol primit şi a dat şampania pentru atingerea obiectivului de 40 de puncte. Tactica lui a funcţionat. Cu fiecare săptămână în plus petrecută în vârful clasamentului, tensiunea asupra jucătorilor creşte, dar fotbaliştii lui Leicester nu par afectaţi şi emană mereu o aură de calm. Este, probabil, și influența lui Ranieri.

De fapt, întreg clubul acţionează într-o armonie care poate explica parţial poziţia neverosimilă în care se află. Toată lumea pare să-şi înţeleagă rolul şi scopul. Etapă după etapă, Ranieri a parat întrebările despre câştigarea campionatului cu răspunsul standard: „Întâi să ajungem la 40 de puncte, apoi ne gândim mai departe.‟

***

De ceva vreme, mesajul pe care jucătorii şi antrenorul îl transmit (tot împreună) s-a schimbat. Leicester a ajuns la 50 de puncte. Mijlocaşul cu nume fantastic, Danny Drinkwater, insista după meciul cu Liverpool: „Dacă putem continua aşa, de ce să nu credem că putem să o facem?‟ Adevărul e că majoritatea presei britanice încă nu crede cu adevărat că Leicester poate să câştige Premier League. Într-un fel, e de înţeles.

De când s-a înfiinţat Premier League, în 1992, o singură echipă din afara cvartetului Man Utd, Arsenal, Chelsea, Man City a reuşit să spargă monopolul: Blackburn Rovers, în 1995. Dar Leicester City nu e acel tip de club. Blackburn era un club bogat cu investitor pe atunci, modelul cu care ne-am obişnuit atât de bine azi. În schimb, Leicester era în insolvenţă în 2002. E drept, de atunci au fost cumpăraţi de miliardarul Vichai Srivaddhanaprabha, deţinătorul brandului King Power care dă numele stadionului şi sponsorul de pe tricouri.

Însă stadionul nou a mâncat majoritatea investiţiilor şi Leicester nu e nici pe departe o echipă bogată (în comparaţie cu rivalele din ligă). Clubul e mai degrabă unul de familie decât o corporaţie, după cum se înţelege din cuvintele fostului jucător Alan Birchenall, angajat ca ambasador: „În afara familiei, cel mai important lucru pentru multă lume e echipa lor de fotbal.‟ Ceea ce explică perfect atmosfera de pe King Power Stadium. Până şi comentatorii meciului de marţi remarcau că zgomotul e parcă mai puternic acolo.

La toate acestea se adaugă factorii pur fotbalistici. Leicester City merită să fie pe primul loc pentru că a fost, pur şi simplu, cea mai bună echipă până acum. În Jamie Vardy îl au pe cel mai bun marcator din Premier League, cu 18 goluri. Acelaşi Vardy care în 2012 juca în afara structurii Football League, adică mai jos de liga a 4-a.

Apoi, algerianul Riyad Mahrez e un candidat serios la titlul de cel mai bun jucător al sezonului. Nimeni nu a oferit mai multe assisturi (9) decât el, la care se mai adaugă şi 14 goluri. N’Golo Kante e de departe cel mai bun din ligă la interceptări şi deposedări şi aleargă fără odihnă. Pe scurt, Leicester e cea mai constantă echipă în momentul ăsta, cu o tactică de joc clară, bazată pe atuurile jucătorilor: contraatacul în viteză. Minimul pe care îl merită clubul e să fie luat în serios ca pretendent la titlul Premier League. După 24 de etape în care nu au căzut, în ciuda predicţiilor săptămânale că e inevitabil, şi-au câştigat acest drept.

***

Sâmbătă, Leicester joacă în deplasare la Man City, echipa de pe locul doi. Următorul meci va fi la Arsenal acasă. E foarte posibil ca până la sfârşitul săptămânii viitoare, basmul să se mai fi domolit. Şi totuşi, exact aceleaşi cuvinte s-au spus, iar şi iar, înaintea fiecărui meci greu pe care l-a avut Leicester. Şi iată-ne în februarie, cu 14 meciuri rămase din Premier League, cu echipa lui Ranieri conducând în continuare. E un sezon în care surpriza a devenit regula şi lucrul ăsta place. Ranieri ştie: „Mulţi oameni mă opresc pe stradă şi îmi spun: ‘Sunt fanul unei alte echipe, dar dacă Leicester City câştigă campionatul sunt foarte fericit’‟.

Unul dintre motivele pentru care Leicester face multă lume fericită e povestea pe care o spune, o naraţiune mult mai veche decât clubul. E povestea eroului improbabil, „the underdog‟, cel care pleacă la un drum greu fără ajutor, fără resurse, fără șansă de izbândă. Dacă nu eşti fanul unuia dintre Goliaţii din Anglia, nu prea ai cum să nu simpatizezi măcar cu un David atât de dârz. Mai mult, structura fotbalului modern a furat ceva din imprevizibilitatea atât de bine cunoscută a sportului. Să ai doar cinci campioane diferite în 24 de ani sună aproape a scenariu predeterminat. Asta e ceea ce face dintr-o posibilă victorie a unei echipe atât de mici ceva aproape neverosimil.

Leicester City, care nu a câştigat niciodată campionatul, ne aduce aminte (sau ne arată pentru prima dată) că totul este posibil. Pentru că, până la urmă, dacă Leicester ia trofeul Premier League, atunci ce mai poate fi imposibil?

Poate, poate, acum o să se întâmple ceva special.