Moneyball: transferuri, agenţi şi marea întrebarea – unde se duc sutele de milioane ale cluburilor importante?

Când se anunța, săptămâna trecută, mutarea argentinianului Gonzalo Higuain de la Napoli la campioana Juventus, pentru aproape 90 de milioane de euro, reacţia generală a fost una de surprindere moderată, urmată de o ridicare din umeri. Faptul că Higuain, la 28 de ani şi cu un palmares solid, dar nu grozav, a ajuns al treilea cel mai scump transfer din istoria jocului a căzut în umbra telenovelei principale a verii ăsteia: Paul Pogba vine la Manchester United. Ba nu vine. Ba uite că vine, totuși.

August 2030

Paul Pogba still on holiday as #MUFC look to seal a £471m move for the 37 year-old. pic.twitter.com/UtL10jkCBY

— Manchester United (@MUFC_today) August 1, 2016

Când te uiţi la suma pe care o citează toată lumea în saga Pogba – 130 de milioane de euro – nu mai e niciun mister că bietul Higuain a trecut aproape neobservat. Nu e o greşeală de tipar. După „130‟ chiar mai urmează şase zerouri. Am mai făcut glume despre cum costul unor jucători depăşeşte PIB-ul unor ţări. Dar banii pe care United se pregăteşte să-i dea pe un tânăr eliberat de la club acum doar patru ani sunt exact bugetul Ministerului Mediului pentru reducerea deşeurilor cu 50% până în 2050 în România. Un singur fotbalist ar putea să valoreze cât un vast proiect naţional pentru întâlnirea unuia dintre principalele obiective ecologice.

Ecuaţia poate suna puţin înşelătoare, sau trasă de păr, dar cifrele chiar sunt aceleaşi. Economia fotbalului, care funcţionează de mult printr-o logică proprie, se autodepăşeşte constant. Însă inflaţia sumelor de transfer îşi are rădăcinile în mai multe cauze, care contribuie împreună la o bulă pe care mulţi o văd ca nesustenabilă şi mereu în prag de explozie. Fie că e aşa sau nu, 130 de milioane de euro pentru Paul Pogba ar fi un act simbolic care include şi afectează fiecare faţetă a fotbalului.

Arsene Wenger has called Paul Pogba's potential record transfer to Manchester United as 'complete madness'. pic.twitter.com/GWsHeQn5e5

— SuperSport (@SuperSportTV) July 31, 2016

Oamenii din umbră: agenţi şi oficiali de legătură

În cuferele cui ajung asemenea bogăţii, te poţi întreba. Dacă, astăzi, Juventus şi Pogba dau undă verde mutării, campioana italiană chiar se va vedea cu fiecare cent în visterie? Cine câştigă cel mai mult de pe urma schimbului?

Deja atingem primul punct nevralgic pentru toţi cei care văd ceva profund disfuncţional în felul în care funcţionează astăzi piaţa de transferuri. Adevărul tulburător e că nimeni din afara cercului restrâns de personaje implicate direct în tranzacţie nu ştie exact cine, cum şi cât primeşte. De fapt, noua practică favorită a celor mai puternice echipe, în special cele din Premier League, e să anunţe cumpărarea sau vânzarea unui jucător pentru „an undisclosed fee‟ – o sumă nedivulgată. E dreptul oricărui club care nu e o societate pe acţiuni şi, prin urmare, nu e obligat să-şi informeze toţi acţionarii din piaţă.

Motivaţia pentru a fi zgârcit cu numerele şi detaliile nu e greu de dibuit şi mai degrabă alimentează înclinările conspiraţioniste pe care mulţi fani le nutresc faţă de conducătorii echipelor favorite. Un mijlocaş de legendă ar putea fi dat pe o sumă insultător de mică, pentru a face un profit rapid, sau un altul mediocru ar putea fi cumpărat la un preţ hilar de umflat. Trebuie doar să-i întrebi pe Ed Woodward şi David Moyes de jenantul transfer al lui Marouane Fellaini, pentru care United a plătit peste clauza de reziliere a contractului (negociată chiar de Moyes, când era la Everton), ca să înţelegi de ce se preferă tot mai mult discreţia.

Problema cu strategia asta e că ea deschide uşile pentru fel de fel de abuzuri, spre avantajul constant al personajului pe care unii îl văd ca adevăratul centru al puterii în fotbal: agentul. Urât de aproape toată lumea din jur, de la antrenori, la suporteri, agentul şi-a câştigat porecla de „rechin”, din cauza influenţei enorme pe care o are în orice segment care vine în legătură cu banii din sportul ăsta. Şi, în zilele noastre, totul are legătură cu banii.

În cazul presupusului transfer al lui Pogba, agentul său, Mino Raiola, şi-ar vedea conturile completate cu aproape 30 din acele 130 de milioane vehiculate. Pentru nimic mai mult şi nimic mai puţin decât „facilitarea‟ tranzacţiei şi negocierea specificităţiilor. N-ar trebui să fie surprinzător că Raiola, care-i mai are în portofoliu pe Zlatan Ibrahimovic şi Henrikh Mkhitaryan, a strâns deja peste un sfert de miliard de euro din toate „facilitările‟ astea.

Who is Mino Raiola? Meet the former pizza chef who is holding up the Paul Pogba deal https://t.co/cacU2J4tLl pic.twitter.com/v0oVI4Gy88

— MailOnline Sport (@MailSport) July 27, 2016

Ca şi în cazul resurselor în general, tot mai mulţi fotbalişti de top sunt concentraţi în mâinile a tot mai puţini reprezentanţi. Alţi doi „super-agenţi‟, Jorge Mendes şi Jonathan Barnett (îi reprezintă, printre alţii, pe Jose Mourinho, Gareth Bale şi Cristiano Ronaldo) lucrează cu 26 dintre fotbaliştii de top ai lumii. De asta publicaţii ca The Telegraph au început deja să lucreze la clasamente destinate exclusiv personajelor ăstora.

Nu e nimic inocent în combinaţia dintre agenţii ultra-influenţi şi lipsa de transparenţă din ce în ce mai pronunţată a cluburilor. Vezi episodul Carlos Tevez la West Ham United pentru a te convinge, un scandal care a dezvăluit faptul că drepturile de joc ale argentinianului aparţineau unei agenţii, nu vreunei echipe la care juca. FIFA, într-un rar moment de luciditate, s-a ocupat, cât de cât, de problema aşa numitului „third party ownership‟, dar asta nu înseamnă că agenţii câştigă mai puţin. Dimpotrivă, cu cât sumele de transfer cresc, poţi să pariezi că şi comisioanele lor ţin pasul. Iar când un singur comision valorează cât un jucător pe care nu multe echipe şi-l pot permite, iar salariile celor mai căutaţi agenţi le depăşesc pe cele ale oamenilor pe care îi reprezintă, trebuie să te întrebi dacă lucrurile nu s-au întors puţin pe dos.

Transparenţă, priorităţi şi jocuri cu sumă nulă

Fanilor nu le place să nu ştie ce se întâmplă cu banii pe care îi pompează în echipele lor. Şi negreşit, fie că e vorba de bilete la meci sau abonamente la Sky Sports sau BT Sports, fanii plătesc mereu. Dar nu e vorba numai de a fi ţinuti pe întuneric în legătură cu transferurile, ca şi cum nu ar fi treaba suporterilor. O cultură corporatistă în care informaţia e păzită până şi de mulţi dintre angajaţi se poate termina rău.

În Scoţia, Rangers ar fi trebuit să fie un exemplu negativ răsunător pentru întreaga industrie, o fabulă despre cum să nu conduci un club. Timp de aproape două decenii, Rangers a cheltuit bani pe care nu avea cum să-i aibă, jucând într-o ligă ca cea scoţiană, strângând datorii şi ajungând chiar la evaziune fiscală prin trusturi „off-shore‟. Rezultatul a fost insolvenţa şi lichidarea unui club vechi de 140 de ani.

Cum s-a putut ajunge acolo? Sumele de transfer, salariile plătite şi bonusurile pentru terţe persoane au stat ascunse tocmai de cei care au avut cel mai mult de suferit de pe urma deznodământului: suporterii. Sigur, vigilenţa a lipsit cu desăvârşire şi nu mulţi s-au întrebat cum reuşeşte Rangers să atragă jucători ca Frank de Boer sau Brian Laudrup. Dar îndeosebi presa a uitat de adjectivul „investigativ‟ când a venit vorba de jurnalism, iar Rangers a fost lăsată să se îngroape treptat-treaptat, nederanjată de nimeni.

Barcelona, în ciuda reputaţiei pe care se căznește atât de mult să o păstreze impecabilă, s-a pătat serios cu transferul lui Neymar, a cărui cost l-a ascuns de toată lumea, inclusiv de instituţiile fiscale ale statului. Cu cât cresc mai mult sumele, cu atât apare mai mult loc pentru ilegalitate şi comportament suspect.

Asta pentru că un joc ca ăsta nu are cum să fie altfel decât cu sumă nulă. Transferuri precum cele din ultimii ani, de la Ronaldo la Bale și la (probabil) Pogba au ajuns un scop în sine, o cursă nesănătoasă după recorduri nu pe teren, ci la bancă. E o bătălie care confirmă schimbarea priorităţilor: prestigiul pare că se măsoară din ce în ce mai mult în termeni economici, nu sportivi. Oricum ai întoarce moneda, e greu de justificat că Paul Pogba (sau oricine, de fapt) merită un efort financiar pe care cei mai mulţi îl descriu cu un cuvânt tocit: obscen.

De ce obscen? Nu în ultimul rând, pentru că în timp ce recordul pentru o sumă de transfer nu rezistă mai mult de un an sau doi fără să fie depăşit, preţurile biletelor cresc, suporteri dedicaţi să văd lăsaţi pe dinafară sau chiar desconsideraţi explicit, iar sportul la nivel de „grassroots‟, mai ales în UK, e în ruine. 130 de milioane pentru Paul Pogba înseamnă că toate dimensiunile astea ale unui sport iubit aproape universal devin irelevante în faţa super-jucătorului şi a super-agentului său.