Ne trezim, o dată în plus, blocați în fața imperiului de stâncă păzit de brazi de jur împrejur din Poiana Coștilei. Am mai trecut de zeci de ori pe acolo, e la fel de intimidant, dar decorul se schimbă de fiecare dată. Noi ne holbăm, stânca nu se clintește. Soarele strălucește.
De acolo mai avem de străbătut prin pădure fără poteci, de trecut peste bușteni căzuți, de urcat după instinct, după amintirile unor dintre noi, după descrieri pe care le citisem despre Valea Mălinului, cea spre care ne îndreptam. Zâmbesc și mă gândesc iar la minunea de masiv pe care-l avem lângă casă. Mă trezesc adesea plângându-mă că noi, din București, n-avem multe opțiuni peste weekend în afară de Făgăraș (forțat), Piatra Craiului, Bucegi, mai ales dacă excludem mașina personală. Dar recunosc că sunt o norocoasă pentru că explorez Bucegii. Nu știu să numesc (asta nu înseamnă că n-o exista) un masiv cu mai multe funcții decât Bucegii mei și ai altora, un loc cu mai multe fețe. Fețe pentru începători, fețe pentru iubitori de sălbatic care stau bine cu orientarea, fețe pentru alpiniști fără nicio frică de expunere verticală, colți și muchii pentru pasionații de echilibristică.
Mă mir de fiecare dată cum poate atâta stâncă să stea ascunsă după umeri de pământ și copaci întortocheați în timp ce telecabina e pe val aproape de noi, și cum a existat o întreagă generație care a descoperit și a denumit fiecare fir, fir secundar, vâlcel, hornuri, muchii, pereți, văi, brâuri, amfiteatre – brâul de sus, de mijloc, de jos, șiștoace, colți, creste și multe altele care capătă sens doar pentru cei care le străbat și încep să le învețe ca să se orienteze din ce în ce mai bine. Toate sunt interconectate și pe măsură ce parcurgi mai mult și mai mult, îți formezi un ochi și începi să vezi (sau ar trebui) cărăruțele salvatoare pe smocuri de iarbă, printre jnepeni, combinație de stâncă cu iarbă, înțelegi măcar o parte din panorama de ansamblu.
E o nebunie fascinantă și cred că era de 10 ori mai fascinant pentru cei care explorau minunile Bucegilor în urmă cu un secol. Cu un sfert din echipamentele de care dispunem noi astăzi. Partea interesantă stă tocmai în echipamentul pe care-l avem pe toate drumurile și în explorările pe care nu le mai facem. Sunt oameni dedicați care bat/ reamenajează trasee în pereți și merită tot respectul, dar eu mă refer la partea de aruncat cu capul înainte pe un vâlcel, ca să vedem unde o da. Oare te scoate pe platou? Oare se intersectează cu altă vale de care știm deja? Oare nu mai e nimic nou de descoperit în Bucegi? I-am exploatat toate premierele? Eu cred totuși că ne mai rezervă ceva surprize și nu le poate rezerva decât pentru cei mai curajoși și mai ambițioși dintre noi. Cu un foarte bun instinct de orientare, în caz că nu i-ați sesizat deja importanța.
Valea Mălinului este una dintre cele mai prietenoase și mai explorate văi de abrupt din inima Bucegilor. E iubită deopotrivă de schiori și rideri (a existat între 1998-2014 și Cupa Mălinului pentru ei), de alpiniști care vin iarna cu corzile și colțarii, de iubitorii de cățărări pe stâncă rece vara, într-o zi toridă. După un urcuș pieptiș prin pădure, ajungem în șaua Vâlcelului Pământos, cum l-a denumit generația pionierilor. Abia pe urcarea aia pieptiș eu am avut epifania că am mai fost pe acolo o dată. Aș putea să spun am fost pe atât de multe văi încât am pierdut șirul și e normal să le încurc. Nu e cazul. Am fost pe destule, ce mă determină să uit însă din lucruri este slabul simț al orientării de care dispun, pe care jur că mă străduiesc să-l capăt, să mi-l imprim (citesc traseele înainte să plec, din mai multe surse, vechi sau noi). Simțul orientării stagnează și când mergi cu oameni care cunosc zonele ca-n palmă, care m-au adus mereu acasă, și mă relaxez în preajma lor, îmi văd de pozat, de urcat, de admirat. După ce m-am contrat cu omul meu de bază că nu am mai fost pe traseul ăla, am ajuns în buza Vâlcelului Pământos și mi-am amintit tot.
Eu îi spun toboganul, pentru că efectiv este o gaură lungă și șerpuită în munte pe care trebuie să cobori ca să ajungi în firul Văii Mălinului. Dacă nu te uiți atent, s-ar putea să-l și ratezi, să zici că pur și simplu treci pe lângă un hău care n-are cum să ducă într-un loc plăcut. Dar dacă te gândești mai bine, n-ai avea de ce să treci pe acolo, deloc, doar dacă într-adevăr cauți Vâlcelul în formă de tobogan aquapark. Nici n-aș vrea să vă ridic așteptările imaginației. Oficial e numit Hornul Mare de la Scară, pentru că, ce să vedem, mai există și un Horn Mic pe care se poate coborî, dar denumirea populară este Vâlcelul Pământos – alpiniștilor predecesori le plăceau chestiile clare. Dacă se poate să te și avertizeze de ceva printr-o titulatură, nu pierdeau ocazia. Poți să aluneci dacă nu ești atent cum îți împrăștii ușor, în stânga și-n dreapta, mâinile și picioarele pe stânci, în unele locuri poate ajută și fundul sau lăsatul pe vine. Depinde și de înălțime și cum ne simțim confortabil. Dar pământos e tot timpul (când nu e alb) pentru că soarele nu pătrunde acolo foarte bine, deci și lunecos. Mi-aduceam aminte treptat de coborârea asta de data trecută când aveam în plus decor de ceață și niciun aparat foto. Poate de-asta am uitat, poate de-asta n-ar fi trebuit să uit niciodată, poate pur și simplu mă senilizez timpuriu.
Odată ce am terminat the tobogan rally, atunci am ajuns acasă, s-au deschis porțile, se vedea un aproape format dintr-un morman de stânci cusute cu verde, cu un covor alb la bază, după care urma un mai departe, după care încă ceva și apoi, depaaarte, aproape 1700m mai târziu, platoul. Acolo ne-am pus căștile și am început atacul. Ne-am bucurat tare că imperiul era cu stâncă și ne place stânca, da, da, da. Bucuria nu a ținut mult, venea și zăpada ceva mai sus. O zăpadă gri înghețată pe alocuri, în care dacă încercai să faci o treaptă, îți săreau stropii de gheață în ochi. Mai dădeai un bocanc, mai primeai ceva rece pe cornee. Bună dimineața. Eu probabil mă sforțam mai tare ca băieții să fac urme. În loc să am încredere în bocancii mei 100% și în talpa lor zdravănă și să urc mai repede pe exteriorul/interiorul lor, eu am preferat o bucată bună de drum să-mi sap urme mai adânci cât simțeam că e posibil, pentru că asta-mi aducea mie confort. Pentru că nu sunt cea mai bună prietenă a gheții, sau a oricărei tentative de gheață pe văile de abrupt. Pentru că gheața combinată cu abruptul din componența „vale de abrupt” dau naștere unor filme în creierașul meu. Așa că prefer să sap și să-mi inund ochii cu gheață jeghi, ca să știu eu că pășesc cu bine (aveam colțarii cu mine, dar nu era nici cazul de ei).
Aveam în jurul meu trei băieți curajoși. Doi dintre ei erau mai pe Duracell în fața mea, unul dintre ei în spate. Cu toții la zeci de metri buni distanță uneori. Eu veneam după câteva luni de stat pe bară cu doar câteva plimbări care nu se pun ca ture, așa că am mers în ritmul meu. Eram eu cu mine și cu inima pe care am simțit-o în tâmple până am ajuns în platou. Bum, bum, bum, tare și răspicat. Cred că-mi spunea să nu mai fac greșeala să pun pauză așa mare între vizitele spre creste, pentru că aparent, în oraș uit câteodată că am în piept o inimă care bate. Acum ralia și mai că voia să-mi iasă pe-o ureche și să ajungă pe coama Bucegilor înaintea mea. Eu mă tot opream și încercam s-o calmez. S-o rog să se potolească și să-și intre într-un ritm, să mă lase să-mi intru și eu într-al meu. Dar nu și nu. Oricum, o prefer așa de-o mie de ori mai mult decât leșinată la o coadă la Mega Image. Între timp, nevoia mea de a săpa trepte a dispărut pentru că mai sus, zăpada începea să fie mai adâncă până la gleznă, și autostrada către rai era formată deja de o gașcă de schiori mai matinali ca noi, pe care-i mai zăream din când în când în față, ca niște punctulețe. Parcă, parcă începuseră să se supună și bătăile ritmului pașilor.
Cred că Mălin a fost ocazia perfectă s-o luăm un pic lin. Mai lin, mai fin, de reintrare în joc pentru mine, după o noapte cu nuntă pentru unul, după condus multe ore pe șosea pentru altul. Mălinul e terapie. Mai ales când faci o pauză pe niște pâlcuri de iarbă întrezărite printre limbile de zăpadă și te uiți la stâncile care împung cerul, la norii care încearcă să le oprească fără succes. Ai putea să stai hipnotizat acolo ore în șir. Să te mai enervezi o dată pe caprele negre care țopăie în fața ta fără rușine pe bucățele abrupte la care tu nici măcar nu speri. Dar te bucuri că le-ai întâlnit, după atâta timp, că sunt bine, zburdalnice și speri să nu mai întâlnești niciodată una măcelărită (de urs, pesemne) în toi de vale, cum s-a întâmplat acum câțiva ani. Te bucuri și că ești cu oamenii potriviți și asta-ți dă timp să fii și tu cu tine, să te cerți cu inima ta, departe de claxoane, cum ai obișnuit-o.
E incredibil cum conștientul vieții de adult (cică) te face să fii mereu mai precaut. Să plătești una-alta, să răspunzi la mailuri, să bagi un picior mai adânc în zăpadă pentru siguranță, să porți o cască de protecție pe vale. La 18-20 ani începeam să comit câteva inconștiențe pe munte și uitându-mă înapoi, mă gândesc cum Doamne-iartă-mă, am scăpat din unele situații? Cine m-a urcat pe mine în unele locuri doar cu un pachet de biscuiți în rucsac, fără să mă gândesc la riscuri, nu știu. Pentru că avântul și extazul vârstei poate costa (mult) câteodată. Poate am fost norocoși și faptul că umblam prin unele locuri fără căști sau coardă în rucsac nu ne-a costat nimic mai mult de-o vânătaie și câteva zgârieturi (până acum) a fost un privilegiu. Însă acum intervine și privilegiul vârstei. Nu mai am 18 ani, am 26 și alunec rapid spre 27 și mă simt mai privilegiată ca niciodată. Dacă la început băgam și băgam (și-n rucsac și-n kilometri), acum parcă am din ce în ce mai multe gânduri, mă întreb ce caut eu de fapt acolo sus și de ce îmi este permis de fiecare dată să ajung unde-mi doresc.
Chiar dacă nu am cum să găsesc răspunsuri concrete (cum îmi plac mie), știu că sunt privilegiată și mă bucur că am ajuns în momentul în care sunt echipată și mă gândesc la echipare și cum mai bine car ceva degeaba decât să am nevoie și să plâng, pentru că trăim în epoca în care găsim orice și nu trebuie să fie din cele mai scumpe magazine. Nu mai plec cu capul înainte ca la 20, fricile se tot înmulțesc pe durata vieții de adult (așa mi s-a șoptit și mie), iar gheața rămâne acolo. Rămâne la latitudinea noastră dacă vrem să trecem de ea sau nu, fiecare cum crede de cuviință.
Totul era alb în spatele Vârfului Coștila (2490 metri), unde ne scosese Mălinul. Alb până sub fund pe unele porțiuni. Răcoritor, pufos și amuzant. Ce-am mai zburdat. Ca la 18 ani.
29 mai (sau ultima duminică de primăvară)
echipă frumoasă cu: Andrei Panaiotu, Bogdan Nichifor, Alexandru Popa.
Traseu: urcare pe Valea Mălinului, coborâre pe Valea Priponului.
Pentru detalii despre traseu (dacă e cineva interesat), apelați la cunoscători care au mai parcurs traseul, citiți bloguri, dar nu vă avântați fără să știți unde.
