O flacără care se stinge: istoria şi rolul diminuat al fotbalului olimpic

Danny Coposescu 6 august 2016

Trebuia să fie acolo, cel dintâi brazilian aprinzând flacăra în cel dintâi stadion, templul „naţiunii futebol‟. Cine putea fi mai reprezentativ ca Pele, ce loc înseamnă mai mult pentru sportul brazilian ca Maracana din Rio de Janeiro? Mai mult, ce sport e mai adânc înrădăcinat în spiritul colectiv brazilian ca fotbalul?

Până la urmă, Pele s-a dovedit prea afectat de probleme de sănănate pentru a accepta onoarea, şi Vanderlei de Lima, alergător de maraton, l-a înlocuit. Deznodământul nu e lipsit de simbolism. Oricare ar fi motivele, cel mai popular sport din lume continuă să piardă teren în cel mai de amploare festival sportiv din lume (cel puţin dacă ne luăm după numărul total de telespectatori). E greu de crezut azi că relaţia dintre Jocurile Olimpice şi fotbal arăta cu totul altfel cândva.

Primele jocurile olimpice şi ascensiunea fotbalului

Înainte de Cupa Mondială şi de Campionatul European, înainte de luxul din Champions League şi Premier League, au fost Jocurile Olimpice. Aristocratul francez Pierre de Coubertin reaprindea, în 1896, la Atena, o flacără veche de milenii. Animat de idealuri cosmopolite şi pacifiste care persistă, cel puţin în teorie, până în zilele noastre, de Coubertin îşi dorea un eveniment cât mai apropiat de structura şi conţinutul întrecerilor elene antice. Un sport eminamente modern cum e fotbalul, deci, nu prea avea ce să caute în planurile sale.

Dar deja de la a doua ediţie a Jocurilor, în 1900, fotbalul capturase suficient imaginaţia publicului încât să nu mai poată fi ignorat. Peste tot în Europa şi în lume, mingea rotundă ademenea mai multe sute, apoi mii de oameni. Aşa că, la Paris şi la St. Louis în 1904, în program apăreau meciuri demonstrative între echipe amatoare adeseori anexate doar parţial vreunei naţiuni anume.

Totuşi, a fost nevoie de o Olimpiadă organizată tocmai în „căminul‟ fotbalului pentru ca sportul să ajungă nu numai o parte intergrală a spectacolului, ci chiar să devină atracţia principală. Londra 1908 a fost un pas înainte din punct de vedere organizatoric, echipele prezente puteau fi numite naţionale în toată regula şi aurul pentru englezi a făcut multe pentru popularitatea şi-aşa tot mai mare a fotbalului.

Şi asta nu numai în Regatul Unit. Şaisprezece ani mai târziu, din nou la Paris, nicio altă probă nu se putea apropia, ca asistenţă, de meciurile de fotbal. Mai mult, spre deosebire de ediţiile precedente, competiţia devenise cu adevărat internaţională: Egipt, Uruguay şi Statele Unite trimiteau reprezentative serioase, cu ochii pe medalii. Într-o eră fără internet sau televiziune, e dificil de imaginat cât de exotici trebuie să fi părut unui public european jucătorii de pe alte continente, cu stilurile lor idiosincratice. Curiozitatea şi entuziasmul se poate măsura şi în cifre: 60.000 de oameni au asistat la aurul uruguayan din 1924.

Când mica naţiune sud-americană repeta isprava la Amsterdam, după patru ani, finalista învinsă era Argentina. Diversitatea echipelor, isteria din ambele ţări şi epuizarea aproape instantanee a biletelor arată ce însemna în acele timpuri fotbalul olimpic: nici mai mult, nici mai puţin decât o Cupă Mondială împachetată în cadrul unui eveniment care ajunsese aproape centrat pe un singur sport. Acolo, în punctul său culminant, a început şi declinul inexorabil al fotbalului la Jocurile Olimpice.

„Too big for the Olympics: fotbalul îşi croieşte propriul drum

Chiar şi pe vremea când nu îşi câştigase reputaţia machievelică de astăzi, FIFA avea un ochi ager pentru potenţialul exploatabil al fotbalului. În istoria sa exhaustivă a sportului, David Goldblatt îl citează pe secretarul organizaţiei în 1926, Henri Delauney:

„Fotbalul internaţional nu mai poate fi ţinut în limitele Jocurilor Olimpice, şi multe ţări în care profesionalismul este acum recunoscut nu mai pot fi reprezentate de către cei mai buni jucători.‟

Cupa Mondială, aşa cum o cunoaştem noi, s-a născut nu numai din popularitatea de nestăvilit a fotbalului, ci şi din raţiunile de economie politică care au însoţit fiecare pas în evoluţia fenomenului global. Etosul strict amatorist al Olimpiadei nu avea cum să nu intre în conflict cu un sport din ce în ce mai conştient de multele posibilităţi profitabile disponibile.

Ca un făcut, Olimpiada de la Berlin din 1936 a dat lovitura de graţie rolului fotbalului olimpic ca piesă de rezistenţă din calendarul sezonului. Isterica propagandă nazistă a afectat toate probele de atunci, însă poate pe niciuna la fel de evident ca în cazul „main event-ului‟. Un arbitraj cel puţin îndoielnic, în special în meciurile Austriei şi ale aliatei fasciste, Italia, şi totodată zvonul implicării lui Hitler în desfăşurarea evenimentelor au lăsat un gust amar.

Şi fără infamia din Germania, fotbalul olimpic nu avea cum să ţină pasul cu noua Cupă Mondială, care se descotorosea de diversiunea celorlalte sporturi şi punea pe scenă crema talentului mondial, profesionalizat în aproape toate locurile importante. Olimpiada se întorcea practic la jocurile demonstrative de odinioară.

Speranţa unei scântei

Rio_fotbal

Astăzi, nici Jocurile Olimpice nu au mai putut ţine fotbalul în cămaşa de forţă a amatorismului. Restricţiile rămase se referă numai la vârstă (la bărbaţi), unde doar trei jucători din lotul unei echipe pot să depăşească vârsta de 23 de ani.

De la ceva asemenător unui turneu amical, fotbalul olimpic arată acum mai degrabă ca un campionat de tineret. De fapt, majoritatea confederaţiilor îşi selectează jucătorii din respectivele competiţii continentale pentru juniori, cum ar fi Campionatul European under-21.

Dar poate tocmai aici se ascunde şi punctul forte pe care şi-l mai poate asuma fotbalul la Jocurile Olimpice. Da, calendarul fotbalistic e deja supra-încărcat. Da, mizele şi banii se învârt altundeva, ceea ce duce de multe ori la refuzul unor cluburi de a-şi risca tinerele prospecte într-un eveniment pe care nu pun mare preț. Dar o medalie olimpică poate trezi încă multe sentimente puternice. Chiar şi în piepturile celor care au deja lumea la picioare.

Graham Hunter ne povesteşte cum l-a cucerit Pep Guardiola pe Messi. Proaspăt instalat ca manager la Barcelona, în 2008, catalanul a fost omul care a convins clubul să-l elibereze pe Messi pentru Olimpiada de la Beijing din acel an, când o dispută aprigă dintre Barça şi Asociaţia Argentiniană ajunsese chiar la Curtea de Arbitraj Sportiv. La rândul său, Guardiola câştigase aurul cu Spania cu 16 ani în urmă, tocmai la Jocurile Olimpice din capitala Cataluniei. „Ştiu ce simte băiatul pentru Olimpiadă şi eu spun să rămână în China‟, hotăra Guardiola. Victoria lui Messi de la Beijing rămâne singurul său moment de glorie în tricoul Argentinei.

Poveşti ca cea a Nigeriei de la Atlanta 1996, când cei porecliţi „Super Eagles“ învingeau Brazilia şi Argentina în drum spre aur, rămân în memoria colectivă la fel de mult ca finale de Champions League şi Cupe Mondiale. Jucători încă tineri, ca Neymar (care nu a participat la Copa America de anul ăsta tocmai pentru a putea juca la Rio), văd încă prestigiu şi glorie în a juca sub cele patru inele. Pentru mulţi, flacăra arde încă puternic.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.