O istorie personală cu fotbalul și câteva gânduri după primul turneu final văzut pe viu

Andreea Giuclea 23 iunie 2016

În școala generală, ascultam meciurile de la Campionatele Mondiale și Europene dintr-un casetofon ascuns sub bancă. Îmi cumpăram ziare de sport în drum spre școală, lipeam abțibilduri cu fotbaliști pe fiecare colț de mobilă din cameră și nu pierdeam niciun meci din Champions League sau din campionatele Angliei, Italiei sau Germaniei.

Am crescut cu fotbalul din alte țări și cam tot ce-mi amintesc despre echipele românești sunt ratările: barajul de calificare la Mondial pierdut cu Slovenia în 2001 și Cosmin Contra tăvălindu-se prin noroi plângând; un România-Danemarca terminat 2-5 din preliminariile Europeanului din 2004 sau meciul Stelei cu Middlesbrough din 2006. Printre picături, a rămas victoria Stelei cu Valencia din 2005, sfertul de finală din Cupa UEFA dintre Steaua și Rapid din 2006 și un Steaua-Chelsea din Europa League (1-0 din primăvara lui 2013, nu 0-4 din Champions League din toamna aceluiași an, deși pe ambele le-am văzut din tribună).

Ultimul meci pe care l-am văzut pe stadion, ca suporter, a fost România-Grecia, în septembrie 2015. Un 0-0 care parcă nu se mai termina, care a amânat calificarea la Europeanul din Franța și de la care am plecat cu sentimentul că fotbalul nostru nu merită energia, pasiunea și iubirea necondiționată pe care i-o oferă atâtea milioane de oameni.

Sunt alte sporturi care nu-ți permit să intri pe teren sperând să nu pierzi sau să nu înscrii 180 minute și totuși să te califici la un turneu final. Sunt alți sportivi care, deși  câștigă mai puțin, se antrenează în condiții mai grele și sunt priviți de mai puțini oameni în tribune sau în fața televizoarelor, reușesc să câștige mai des. Și când nu o fac, se vede că și-au dorit, au încercat până la capăt și  „au dat totul pe teren”, cum spun ei mereu; sunt sportivi care joacă într-un fel care te inspiră – cu curaj, încăpățânare, cu încredere, fără jumătăți de măsură –  pentru că și ăsta e rolul sportului: să ne arate cum e să încerci, chiar dacă nu ai mereu șanse; să nu renunți, să nu păcălești, să crezi în tine, să vrei să depășești adversari mai puternici sau propriile limite.

CloF2LeXEAI3NzH

Știu că sunt și în fotbal exemple din astea – cele mai recente, Leicester, sau Islanda la Campionatul European de unde România deja s-a întors –, dar în fotbalul românesc le-am văzut tot mai rar și, treptat, m-am deconectat de el. M-am deconectat emoțional mai ales de echipa națională, cu care nu simt că mă mai identific. Am cunoscut generația de aur din poveștile lui tata și de la televizorul rulând în fundal în timp ce mă jucam pe covor. În generația lui Mutu și Chivu am vrut să cred din tot sufletul, dar n-am primit înapoi decât ratări la limită și eternul sentiment că se putea mai mult, dar de fapt nu prea. Despre generația de acum, pe care înainte de Euro nu știam dacă s-o numesc a lui Raț și Sânmărtean sau a lui Stanciu și Andone, nu știam mare lucru, și îmi părea că nici ei. Îmi păreau a fi un grup de jucători care își căutau identitatea, așa cum și eu îmi căutam drumul înapoi spre fotbal; speram să ne găsim răspunsurile, și eu, și ei, în Franța.

Am plecat la Euro sperând să-mi amintească de ce m-am îndrăgostit de fotbal și să-mi reînoade legătura emoțională cu echipa națională. De prima parte au avut grijă fanii și pasiunea lor contagioasă. Perucile și costumațiile, dansurile și cântecele, bucuria cu care sărbătoresc fiecare clipă pe care o trăiesc în Franța, indiferent că echipa lor pierde sau câștigă, că are sau nu șanse să se califice, că e favorită sau surpriză, te prind într-un vârtej din care nu-ți dai seama că ieși decât când te trezești înapoi acasă, întrebându-te de ce e așa liniște pe stradă, de ce nu cântă nimeni în metrou, de ce meciurile de la televizor nu au același farme; de ce nu se aud imnurile cântate de suporteri și de ce nu strălucesc luminile la fel de tare?

Plimbându-mă printre ei pe străduțele boeme, uitându-ne la meciuri pe ecrane imense, îngrămădinu-ne în aceleași metrouri și vâzându-i împărțind îmbrățișări cu purtărtorii altor culori, mi-am amintit de verile petrecute în fața televizorului cu tata, imaginându-mi cum e acolo, printre ei. E frumos printre ei, mai ales că nu te simți deloc nelalocul tău. Atâta timp cât ești acolo pentru fotbal, ești unde trebuie.

ClogG4BWEAEnWdc

Și chiar asta, universalitatea fenomenului, sentimentul că ești doar un pește într-un ocean mi-a remodelat percepția asupra echipei noastre. Dacă de acasă pare uneori că prezența României la un turneu final e punctul central de interes și că tot campionatul se învârte în jurul nostru, nu e deloc așa. De fapt, suntem o părticică mult prea mică, pentru cât ne agităm noi. În imensele săli de presă, se vorbește puțin despre România, și dacă nu jucam deschiderea cu Franța, se vorbea și mai puțin. Fanilor altor echipe li se pare amuzant ce nouă ni se pare tragic („Încă două penaltyuri și vă calificați”, mi-a spus un neamț). Iar jurnaliștii străini nu văd eliminarea României ca o tragedie, ci ca pe un lucru normal în fotbal – unele echipe merg mai departe, altele nu. Mai ales că nu ne dădeau din start prea mult șanse și însăși calificarea la Euro, după atâtea absențe, li s-a părut o performanță. Nu ne văd ca pe o super echipă, dar nici ca pe una jalnică. Au vorbit frumos de jocul curajos al românilor după meciul cu Franța și au pus întrebări pertinente și respectuoase la conferințe. Știau de Stanciu și de Sânmărtean, de la care se așteptau să-l vadă intrând în ultimele 10 minute și să dea gol, și au fost uimiți că 70% din populația României a urmărit meciul de deschidere.

Faptul că am interacționat mai mult cu jurnaliști străini, că am vrut să experimentez turneul ca întreg și nu am urmărit fiecare mișcare a echipei naționale poate n-a ajutat la reconectarea pe care o speram. Dar nici jocul României n-a ajutat. Mi-aș fi dorit să regăsesc mândria națională pe care o simțeam când mă plimbam printr-un bazar din Istanbul, în vacanță cu ai mei, și auzeam Hagi la tot pasul și mi se părea cea mai tare chestie; sau când vorbeam cu italieni despre Chivu, cu jurnaliști străini despre Simona Halep sau cu fani ai handbalului din Europa despre Cristina Neagu. Dar, în afara meciului cu Franța, de la care am plecat cu ceva speranță că poate acesta e turneul care va schimba ceva nu doar în relația mea cu naționala, ci și a altor români, nu s-a întâmplat asta.

Dar văzând lucrurile de acolo, parcă nu e la fel de tragic cum era când trăiam eșecurile României de acasă. Deși m-am întors și eu odată cu naționala, copilul care asculta meciuri sub bancă și cumpăra gumă de mestecat cu fotbaliști e extrem de fericit că a avut șansa să trăiască pe viu un campionat european, chiar dacă n-a prins și emoțiile și tensiunea meciurilor eliminatorii. Adolescenta care și-ar fi dorit să cunoască o echipă națională cum a fost cea din poveștile celor din jur încă mai așteaptă; dar știe și că e posibil ca momentul ăla să nu vină niciodată, pentru că nu există certitudini că o să fim din nou buni. Așa că iubitorul de sport de acum se bucură că, în alte sporturi, încă avem șanse. Și că fotbalul european continuă.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.