„O medalie la Mondialul de tineret, un vis al generației noastre”. Andreea Popa, centrul echipei naționale de tineret, despre drumul ei în handbal

Andreea Giuclea 5 februarie 2020
Proiect susținut de
× Proiect susținut de

Când crești într-o familie de foști sportivi, când ambii tăi părinți sunt profesori de Educație Fizică și când te antrenează mama ta, poate părea predestinat ca sportul să devină parte din viața ta. Dar Andreea Popa, centrul Naționalei de tineret și coordonatoarea de joc la Minaur Baia Mare, spune că n-a simțit presiune de-a urma calea performanței și că sportul a fost alegerea ei. „Toată lumea spunea că m-a adus mama, că ea vrea performanță. Nu, să nu creadă nimeni chestia asta.”

Sigur că a crescut pe marginea terenului de handbal, încă de la șapte luni. Sigur că a mers cu mama ei, antrenoare la CSS2, în cantonamente, la meciuri, la antrenamente. Dar niciodată n-a simțit că părinții i-au impus handbalul. A început în joacă, printre sportivele antrenate de mama ei, și i-a plăcut. „Cu timpul, părinții și-au dat seama că am un strop de talent, că mă descurc, și au zis ‘Ok, hai să încercăm’, dar niciodată să nu neglijăm școala, asta a fost mereu important.”

Când faci parte dintr-o familie de sportivi și când ești antrenată de mama ta, poate părea că-ți va fi mai ușor. Că vei fi menajat. În realitate, Andreea, în vârstă de 19 ani, spune că e mai greu, pentru că mereu un părinte cere mai mult de la tine. „Eu, din punct de vedere sportiv, mereu aveam o frustrare, pentru că mereu mă certa pe mine cel mai rău. După meci, fetele mergeau acasă, părinții le spuneau ‘Hai c-a fost bine’, la mine continua discuția despre meci.”

N-a simțit însă în niciun moment că e prea greu sau că ar vrea să renunțe. „Cred că mereu am vrut mai mult, și mai mult.” Ce i s-a părut însă greu a fost să câștige încredere că poate reuși și la senioare.

Echipele de senioare m-au maturizat

După primul antrenament cu o echipă de senioare, a plâns. Avea 16 ani, era la Dinamo, în Divizia A, alături de „senioare adevărate”, unele cu 10 ani mai mari, și după primul antrenament i-a spus mamei că nu mai vrea să meargă. Îi era frică, pentru că nu credea că poate ajunge la nivelul lor.

„Trecerea de la junioare la senioare a fost groaznică. M-am speriat atât de tare. Mi-a fost frică, am zis că nu pot să fac chestia asta. Cât am fost mică, dacă țipa cineva la mine, începeam să plâng. Eram foarte sensibilă, puneam orice la suflet, efectiv orice. Orice mi se spunea, eu credeam că mă cearta și după puneam presiune pe mine.”

A învățat să-și controleze emoțiile cu ajutorul mamei. Ea a liniștit-o după primul antrenament, spunându-i că e doar începutul. Ea a sfătuit-o să nu mai pună totul la suflet, și ei a vrut să-i demonstreze că poate să reușească. „Am vrut să-i demonstrez mamei că chiar pot să fac sportul ăsta, chiar sunt implicată. Pentru că sincer, până la 17 ani, ea mi-a spus că nu credea că o să fac sport.”

A învățat să-și controleze emoțiile și trăindu-le. La primul meci pentru Dinamo, era cea mai tânără de pe bancă și se simțea „ca un copil pe care cine să-l bage în seamă?”. Când a auzit-o pe antrenoarea Nicoleta Alexandrescu spunându-i: „Andreea, hai, du-te”, a simțit că-i tremurau și mâinile și picioarele când a intrat în teren. Dar a făcut o depășire bună și a prins încredere. Colegele au încurajat-o de pe bancă, iar asta a ajutat-o să-și canalizeze energia și emoțiile. „Atunci când e armonie în echipă, atunci mă simt la maxim.”

Andreea Popa,Monica Istoc

După ce Dinamo a pierdut barajul de promovare în Liga Națională în fața Rapidului, s-a transferat la Rapid, să vadă „cum e aerul de ligă”. Acolo a simțit că a început handbalul adevărat. A văzut ce înseamnă să joci cu echipe de senioare și a început să creadă că poate ajunge și ea la nivelul lor. Au ajutat-o și colegele de echipă cu experiență, de la care a învățat, precum Ramona Farcău la Dinamo, Cristina Niculae sau Alina Dobrin la Rapid.

Iar acum simte că-și poate oferi singură încredere și nu mai are nevoie de ajutor din afară. „Mi-au oferit destui oameni încredere și cred c-o am în mine acum, nu mai am nevoie să-mi spună cineva ‘hai, că poți’; poate doar în momentele-cheie sau tensionate mai am nevoie de un ‘hai, nu ceda’. Acum simt că m-am maturizat. Echipele de senioare m-au maturizat.” 

O echipă unde să joc, o echipă unde să învăț

Când joci doar la echipe din orașul în care te-ai născut și ai mereu aproape familia, nu iei ușor hotărârea să te muți departe de casă. Dar vara trecută, Andreea a simțit că Minaur Baia Mare e locul potrivit, unde poate crește.

„A fost o decizie destul de grea, pentru că Baia Mare e foarte departe de casă, iar eu sunt mămoasă, oriunde am fost, în cantonamente, la turnee, mergeam cu mama peste tot. Primele două săptămâni au fost groaznice, pentru că nu am stat niciodată singură și nu dormeam cu nopțile, mi-era frică. Mama mă suna: ‘ai mâncat, ți-ai spălat hainele?’. Pentru că acasă ea călca, ea făcea mâncare, eu stăteam și învățam. Dar chiar dacă n-am exersat pentru momentul când voi pleca, am fost mereu atentă la ea, la cum face pastele de exemplu, la cum călca un tricou sau o cămașă, chiar dacă ea probabil nu și-a dat seama.”

În echipă s-a integrat repede. Cunoștea o parte dintre jucătoare de la lotul de tineret al României, ca Anca Polocoșer sau Sonia Seraficeanu, iar antrenorul Costică Buceschi o știa de mică. Îi place că la Minaur se aleargă mult la antrenamente, îi place colectivul de fete și îi place că joacă.

Punctul ei puternic, crede Andreea, e în primul rând forma fizică. „Toată lumea o întreba pe mama la juniorat cât mă pune să lucrez la sala de forță, dar până la 17 ani n-am făcut forță. Picioarele mele sunt native, de la alergări pe munți, pe dealuri. Cred că ăsta ar fi un punct forte al meu, viteza cu care pot face o depășire. Iar în apărare, mă enervez foarte rău dacă trece cineva de mine. Nu suport, a doua oară nu mai trebuie să treacă, trebuie s-o opresc!”

A avut multe modele, atât din handbalul feminin, cât și din cel masculin, dar cel mai mult o apreciază pe Andrea Lekic, coordonatoare de joc la CSM București. „Ea este idolul meu, persoana după care încerc să mă mulez – mai ales ca atitudine în joc. Îmi plăcea atunci când era la Vardar și o vedeam cum își așază pivotul, cum vorbește cu fetele. Atitudinea aia aș vrea cumva s-o copiez.”

O medalie la Mondialul de tineret: un vis al generației

Când crești într-un sport care a avut rezultate importante în ultimii ani, cum a avut handbalul feminin românesc la nivel de junioare, simți așteptările și responsabilitatea de a continua tradiția. Cu atât mai mult cu cât joci acasă, cum vor juca Andreea și colegele ei din naționala de tineret la vară, când Bucureștiul va găzdui Campionatul Mondial de handbal feminin pentru tineret (1-13 iulie).

„Ne dorim clar să luăm o medalie, cea mai strălucitoare”, spune Andreea, care are în palmares o medalie de aur la Jocurile Mediteraneene din 2017 (unde a fost declarată cel mai bun intermediar stânga al turneului) și un argint la FOTE (Festivalul Olimpic al Tineretului), tot în 2017. „Să urcăm pe podium și să facem o impresie bună, atât timp cât suntem în București. E o presiune foarte mare și cred c-o să fie emoții chiar și la meciuri care poate vor fi mai ușoare; să știi că în sală toată lumea te cunoaște, vine să te susțină, să te vadă. Trebuie să facem o impresie bună în primul rând, să arătăm bine ca echipă și să vină și rezultatele.”

Coordonatoarea de joc simte însă că echipa mai are de muncit la comunicarea în teren, la încrederea pe care o au una în alta, și la apărare, pentru că acolo simte că se face diferența între România și alte naționale puternice, cum ar fi Franța sau Norvegia, cu care au pierdut în decembrie într-o serie de meciuri amicale: „Peste tot e problema cu apărarea, pentru că nu avem un stil al nostru. Tot încercăm să copiem stilul spaniol, acum, mai nou, stilul suedez, dar noi nu avem un stil al nostru. Pe atac mai improvizezi, mai joci, mai ai un schelet. În apărare cred că e cea mai mare nevoie. Și acolo e vorba tot de comunicare.”

„O medalie la Mondialul din vară ar fi un vis al generației noastre”, spune Andreea. „De când ne-am unit ca lot, foarte mult am fost împreună, o să avem șase ani de când ne cunoaștem, stăm în cameră, vorbim. Întotdeauna am zis că noi trebuie să facem imposibilul. Mai ales la FOTE, la Gyor, atunci a fost apogeul nostru. Am văzut ce echipe erau, Germania, Franța, și ușor, ușor ne-am ambiționat. Am văzut că am bătut Ungaria, am zis ‘hai, că putem și mai mult’. Am bătut Rusia, am bătut Olanda, am ajuns în finala mare. Și am pierdut, dar am plecat cu o medalie olimpică, putem spune, că este, totuși, o olimpiadă. A fost cel mai frumos moment din cariera acestui lot.”

Să nu te gândești că ești cea mai mică de la turneul ăsta

Jucătoare de bază în echipa națională de tineret, Andreea a făcut deja pasul și la echipa de senioare. A făcut parte din lotul Naționalei B la Trofeul Carpați, a mers cu echipa de senioare la turneul amical Golden League primăvara trecută, iar acum e selectată la stagiul de pregătire pentru turneul preolimpic din Muntenegru, care se va reuni între 9 și 15 februarie la Râmnicu Vâlcea.

„Unde mă așez în vestiar?”, și-a zis emoționată când a ajuns prima oară printre jucătoare ca Denisa Dedu sau Crina Pintea. A ajutat-o să se acomodeze atunci Cristina Laslo, care trecuse și ea prin emoțiile debutului la națională. Treptat, a început să le cunoască și pe celelalte jucătoare, care au încurajat-o la antrenamente cu „Hai, ca poți!” și „Bravo, Andre!” – când îi reușea o pasă.

Încurajări a primit și din partea selecționerului de atunci, Ambros Martin, care a inclus-o în lotul pentru turneul amical. „Nu pot să cred, ăsta e un vis pentru mine”, și-a zis. „Nici măcar nu am nevoie să joc, pot să stau pe bancă, numai să le privesc pe Camilla Herrem, pe Stine Jorgensen”. Dar Martin a introdus-o în teren de la primul meci, cu Franța.

„Văd atitudinea, comportamentul și foamea pe care o au și sunt foarte fericit”, ne spunea atunci Martin despre tinere jucătoare ca Andreea Popa sau Andreea Târșoagă, colegă de generație. „Sunt jucătoare de perspectivă care pot să ofere această forță a tinereții, această dorință de a mânca pământul.”

Andreei i-a plăcut că spaniolul acorda multă atenție pregătirii mentale. „Cred că m-a văzut emoționată înainte, cum mă uitam la Leynaud, la Lacrabere și a venit la mine la încălzire și mi-a spus: ‘Să nu te gândești că ești cea mai mică de la turneul ăsta, să nu ai emoții. Gândește-te că ai 30 de ani, ai experiență la campionate mondiale și europene, și fă ce știi tu mai bine, nu te abate de la drumul tău.’

Deși România a pierdut atunci meciurile de la Golden League, pentru jucătoarele tinere a fost o oportunitate să câștige experiență la nivel înalt, cum povestea și Lorena Ostase. „Ne-a ajutat experiența, pentru că am văzut unde poate ajunge nivelul handbalului mondial. E foarte sus și avem mult de lucrat să ajungem la nivelul lor”, spune Andreea.

Vrea să ajungă acolo, chiar dacă i se pare prea devreme să-și propună o țintă clară. „Mereu vreau să cresc și să ajung cât mai sus. Nu știu în momentul de față unde. Și acum, la 19 ani, aproape 20, cred că sunt prea mică să mă gândesc la o echipă de top. Mie îmi trebuie acum o echipă cum e Baia Mare, o echipă unde să joc, o echipă de unde să învăț, să fiu eu liniștită cu mine.”

Iar ce-a învățat în cei trei ani de când joacă la senioare, de la acel prim antrenament în care a plâns până la încrederea pe care o simte azi, e că se poate autodepăși. „Cred că am învățat că pot să-mi depășesc limitele. Atunci când îmi impun ceva: să am un meci bun, să reușesc o pasă fără să mă uit la pivot, să mă apăr la o jucătoare mai puternică decât mine, îmi pot depăși limitele, asta știu sigur.”

Meciul de handbal feminin dintre Romania B si Rusia din cadrul Trofeului Carpati, disputat la Sala Polivalenta din Bucuresti, vineri, 23 noiembrie 2018. © FOTO: Sabin Malisevschi / Sport Pictures

*

Povestea Andreei Popa face parte din seria Rising Stars, unde scriem despre formarea și încercările sportivelor și sportivilor care vor duce handbalul românesc mai departe.

 

Fotografii: Sabin Malisevschi / Sport Pictures, CS Minaur Baia Mare, FRH

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.