„Oamenii pot face performanță și pot fi exemple pentru alții chiar dacă se mișcă într-un scaun rulant”. Sau cum îți depășești barierele prin sport

Andrei Năstase 9 septembrie 2021

Odată cu încheierea Jocurilor Paralimpice de la Tokyo, ne putem uita cu mai mare atenție la ce înseamnă și ce rol are sportul pentru persoanele cu dizabilități. De ce e importantă mișcarea sportivă paralimpică pentru o societate românească în care trăiesc aproape 900.000 de persoane cu diferite dizabilități?

Încercăm să răspundem cu ajutorul lui Ionuț Stancu Filișan, cunoscut jucător român de wheelchair tennis – tenis în scaun rulant. Ionuț ne-a vorbit despre încercările prin care trec el și puținii lui colegi, despre lucrurile care merg bine și despre cele care, cu eforturile potrivite, pot fi îmbunătățite. Atât în tenis, dar și în celelalte sporturi prin care persoanele cu dizabilități caută ba performanța sportivă, ba inspirația să rămână active.

 


La Jocurile Paralimpice de la Tokyo, delegația României a câștigat două medalii: argint la ciclism, prin Eduard Novak, respectiv bronz la judo, prin Alex Bologa.
Alături de ei, România a avut alți cinci sportivi în Japonia: Bobi Simion – tenis de masă, Eduard Moescu – ciclism rutier și de pistă, Octavian Tucaliuc – aruncarea suliței, Tabita Vulturar – atletism, Eugen Patru – tir cu arcul.


 

Pe Ionuț Filișan l-am întâlnit în prima parte a lunii august, în ziua finalelor BRD BUCHAREST OPEN WHEELCHAIR TENNIS, turneu la care a fost învins devreme de neamțul Antony Dittmar (favorit 8). În calendarul ITF, România a avut vara asta două competiții de tenis în scaun rulant: BRD ARGEȘ OPEN WHEELCHAIR-TENNIS (ediția a patra) și BRD BUCHAREST OPEN WHEELCHAIR TENNIS (ediția a șasea). Am avut trei jucători și o jucătoare pe tablourile principale ale acestor turnee la care au participat mulți sportivi bine clasați – trei dintre ei au reușit să se califice la Jocurile Paralimpice.

„Cele două turnee care există azi în România sunt foarte bune pentru noi, e mare lucru că le avem, pentru că ne ajută la promovarea sportului. Însă pentru dezvoltarea tenisului în scaun rulant e nevoie de ceva în plus“, ne-a spus Ionuț Filișan (32 de ani), fost campion național și unul dintre oamenii interesați de evoluția wheelchair tennis-ului în România.

Ionuț crede că „avem nevoie de un sistem, de un plan bun și de oameni care să-l execute“. Și de infrastructură. Pentru că fără ea e greu să aduci tinerii la joc. „Cum e în Anglia, unde toate cluburile de tenis sunt obligate să aibă cel puțin un scaun rulant pentru tenis. Și dacă cineva vrea să vină și să încerce să joace, are cum să se antreneze. La noi, în România, nu există niciun scaun disponibil pentru asta.“ E una din explicațiile pentru care astăzi avem doar trei jucători care participă în circuitul ITF masculin, la categoria open, o jucătoare în circuitul feminin, și un alt băiat care joacă la divizia quad, unde atleții au limitări și la brațe.

Ionuț Filișan și colegii lui au căutat sponsori și au încercat – încearcă în continuare – să strângă bani pentru a putea aduce mai multe scaune în țară. „Însă (scaunele) sunt foarte scumpe, mai ales cele de performanță: între 3.000 și 10.000 de euro. Cine poate să investească banii aceștia doar pentru a încerca un sport? Federația și cluburile de tenis sunt cele care pot găsi soluțiile pentru aducerea câtorva scaune rulante pe care să le pună la dispoziția celor care ar vrea să se apuce de tenis. Și astfel lucrurile ar crește mai rapid.“

Ionuț nu visează încă la nivelul Franței, Angliei sau Olandei, dar crede că Germania, Spania și alte țări care sunt acum la un nivel mediu, nu la vârf, pot fi prinse din urmă. El estimează că ar trebui să avem zeci de sportivi și sportive pe fiecare sport paralimpic, nu doar la tenis, din moment ce în România există aproape 860.000 de persoane cu dizabilități (și aproape 30% sunt mai tineri de 50 de ani). „Din păcate, terenurile (și infrastructura cluburilor) din România nu sunt pregătite pentru persoanele cu dizabilități.“

„Mi-ar plăcea foarte tare să devenim un model pentru ceilalți, să reușim să-i ajutăm și pe ei (să se apuce de sport). Pentru că nu mi se pare normal ca într-o țară europeană să avem doar patru-cinci sportivi care joacă acest sport“

În societățile mai bine așezate, integrarea sau reintegrarea socială a persoanelor cu dizabilități se face prin sport. „Primul lucru din procesul de reintegrare e să îi ducă pe terenurile de sport: tenis, baschet ș.a. Ca să le arate că viața lor nu s-a încheiat, că nu trebuie să fie persoane inactive. Din contră, le arată că pot fi la fel de activi ca oricine altcineva“, explică Ionuț. Și continuă: „În România, când ajungi într-un spital, auzi că nu mai ai ce să faci și trebuie să stai într-un scaun toată viața. E o diferență de mentalitate: trebuie să acceptăm că oamenii pot face performanță și că pot fi exemple pentru alții chiar dacă se mișcă într-un scaun rulant, chiar dacă nu văd sau nu aud, indiferent de situația lor.“

„M-a încurajat foarte tare să văd alte persoane că fac niște lucruri pe care eu nu-mi imaginam că pot să le fac”

Acum câțiva ani, Cristiana Marin ne spunea lucruri similare: „Trebuie să-ți susții copilul, să-i dezvolți abilitatea. Dacă într-adevăr vezi că nu poate, te oprești. Dar trebuie tot timpul să descoperi la el, nu să întrebi de ce nu face ca celălalt – sunt diferiți, chiar dacă seamănă, ca și noi. Nu ajungem toți doctori sau sportivi. Ei au nevoie doar de încurajare mai mare.“

Când Cristiana ne-a spus povestea fetei ei, Mădălina, diagnosticată cu sindromul Down, nu s-a ferit să ne arate că Mădălina a fost cea cu adevărat curajoasă. Cea care a tras-o și pe mama ei înainte să creadă. Iar când Cristiana a reușit să depășească din propriile frici legate de fiica ei, Mădălina a ajuns sportivă Special Olympics, a câștigat peste 100 de medalii la natație.

În toată Europa de Vest, interesul pentru wheelchair tennis e în creștere. Meciurile au început să fie transmise în direct, spune Ionuț Filișan, și oferă exemplul Franței, unde în timpul Roland Garros se transmit și meciurile de tenis în scaun rulant. Francezii au mulți jucători, mulți tineri. La fel și Anglia, Olanda. La noi nu se întâmplă la fel, dar Ionuț crede că lucrurile se pot schimba în bine: „Am vorbit cu câțiva prieteni care sunt și ei în scaun rulant și am dori să facem o tabără de pregătire pentru tineri. Cu scaunele noastre, cu scaune aduse de la alți prieteni, cu scaune de la diferite sporturi, astfel încât copiii să poată învăța, în câteva zile, nu doar ce înseamnă tenisul în scaun rulant, dar și baschetul, tirul cu arcul sau alte sporturi.”

Proiectul e în fază de descriere și înscriere: urmează să vadă câți copii pot avea la o primă acțiune care, dacă lucrurile merg bine, ar putea avea loc în octombrie. Vor căuta să ia și Federația de Tenis și alte federații sportive lângă ei – pentru un impact mai puternic -, însă proiectul este deocamdată independent. Reușita lui ține de Ionuț, de prietenii și colegii lui, de partenerii pe care îi vor putea atrage.

Iar dacă tabăra lor va prinde contur, ea poate schimba viețile multor persoane cu diferite dizabilități.

„Cel mai greu e să te lupți cu prejudecățile oamenilor și să-i faci să înțeleagă că și tu ești o persoană normală, cu toate că te deplasezi într-un fotoliu rulant. Asta încercăm să arătăm prin sport”, ne-a spus, nu demult, Flavian Crăciun, și el jucător de tenis în scaun rulant. În seria Neînvinșii, el ne-a povestit că „sportul m-a ajutat să-mi depășesc barierele psihologice și să nu mă mai închid în casă.”

După operația de scolioză care l-a lăsat în scaunul rulant, Flavian n-a ieșit din casă doi ani de zile. Locuia într-un sat foarte mic, toată lumea îl știa pe picioare și îi era rușine să iasă. „Stăteam în pat toată ziua. Eram în depresie. Eram rupt de realitate, de lume, de absolut orice. Nu știam ce să fac cu viața mea. Nu mai vedeam nimic.” Apoi l-au sunat cei de la Fundația Motivation. L-au chemat la București, el i-a refuzat de câteva ori, dar au insistat până l-au convins. Mama lui Flavian și-a făcut bagajele și ea, a zis că stă o săptămână cu el. Însă când a ajuns, cei de la fundație i-au zis: „Tu, mămică, du-te acasă și te sunăm noi când să vii să-l iei”.

Două săptămâni a stat Flavian acolo. „Mi-au dat un scaun pe măsură și am învățat repede. Îi vedeam pe ceilalți cum se descurcă – toți de acolo erau în scaun rulant –, și mi-am zis: <Băi, dar eu sunt atât de prost încât să nu pot să fac ce fac ei?>. Și cumva, ca să nu mă fac de râs, a trebuit să țin pasul cu ei”.

Și l-a ținut. După o săptămână, l-au luat la Oradea la un turneu de baschet. Apoi a mers într-o tabără de tenis. Și după două săptămâni, când s-a dus acasă și și-a făcut cafeaua de dimineață, mama lui a început să plângă: „Nu vezi că sunt aici, nu vrei să ți-o aduc eu?”. I-a zis că poate singur.

„M-a încurajat foarte tare să văd alte persoane că fac niște lucruri pe care eu nu-mi imaginam că pot să le fac. Ei conduceau, aveau mașini, făceau sport. <Dar chiar atât de prost sunt>, mi-am zis, „am pierdut doi ani de zile din viață stând în pat, când ăștia ia uite ce fac.”

„Nu vin ca să fie aplaudați că vai!, ce campioni sunt în viață doar pentru că fac un sport. Ei vor să facă performanță”

Ionuț Filișan a ajuns în scaunul rulant mult mai devreme decât Flavian, la vârsta de trei ani, după un accident în urma căruia a rămas fără ambele picioare. Cu toate astea, a fost activ de mic, dar activ în curtea școlii, ca orice copil. „Din păcate, am aflat de sportul de performanță foarte târziu. Eu având dizabilitatea de la trei ani, poate aș fi putut începe sportul de performanță mult mai devreme. Așa, eu am văzut prima dată sport adaptat în 2009, la un meci demonstrativ de wheelchair tennis de la turneul BRD BUCHAREST OPEN, la care a participat atunci și domnul Ilie Năstase.” A mai durat doi ani și ceva până când el și Mihai Gaiță – un prieten și un partener cu care joacă și se antrenează și azi – au putut juca într-un cadru organizat. De acolo a început drumul lor în tenis.

Și este un drum care le-a adus rezultate frumoase și, mai departe de asta, i-a învățat că pot ajuta și pe alții să se redescopere prin sport. Mai ales prin sportul de performanță. 

Ionuț, care de ceva vreme a devenit și tată, își împarte acum timpul între circuitul profesionist, familie și antrenamentele pe care le ține la Dinamo, unde deocamdată lucrează cu persoane fără dizabilități. E în continuare foarte motivat de performanțele de pe teren, chiar dacă nici el, nici colegii din România nu au reușit să prindă Jocurile Paralimpice de la Tokyo. Pentru ei, pandemia de Covid a complicat foarte mult o încercare și așa dificilă: doar primii 50 de sportivi din lume au prins competiția olimpică. O țintă aproape imposibilă pentru Ionuț și colegii români, pentru că odată cu pandemia s-a redus numărul de turnee, deplasările s-au îngreunat și ele, așa că Ionuț și ceilalți jucători din România nu au jucat prea mult în afara țării din 2020 încoace.

„Am participat la o singură competiție internațională în ultimul an și jumătate, în afară de concursurile din România. Am ocupat locul cinci cu echipa României, în grupa a doua valorică mondială: locul 5 din 20 de echipe. O performanță foarte bună. Înainte de pandemie, noi participam undeva la 12 turnee anual“, explică el, înainte să puncteze din nou că cele două turnee de la Pitești și București sunt foarte importante, pentru că promovează și ajută la vizibilitatea sportului de performanță.

„În general, când se vorbește despre sportul persoanelor cu dizabilități în România, se vorbește mai ales în termeni sociali: săracii oameni cu dizabilități, uite cum se bucură că fac sport. Dar nu e vorba despre asta. Și vedem asta la turnee: oamenii vin să se lupte pentru trofee, vin să facă performanță, să adune puncte. Nu vin ca să fie aplaudați că vai!, ce campioni sunt în viață doar pentru că fac un sport. Ei vor să facă performanță”.

Nu trebuie să ne scape din vedere, spune Ionuț, că unii jucători care au participat la BRD ARGEȘ OPEN și BRD BUCHAREST OPEN WHEELCHAIR TENNIS au venit să adune puncte pentru participarea la Jocurile Paralimpice de la Tokyo. Trei dintre ei au și reușit asta – o dovadă că nivelul celor două competiții a fost foarte ridicat.

„Sigur că sportul paralimpic are și o componentă socială: ne spune poveștile unor oameni care au avut de depășit multe obstacole – iar asta poate fi inspirațional. Însă se pune prea mult accent pe latura socială, prea puțin pe cea de performanță.”

Așa că pentru Ionuț Filișan și colegii săi nu e ușor să răspundă mereu la întrebări despre cât de greu le este să se descurce, cum rezistă. Mai ales că înainte de pandemie ei se aflau la nivelul topului 100, un nivel despre care Ionuț crede că poate fi recuperat. „Nu cred că putem ajunge chiar în top 10-20, pentru că ei (jucătorii din țări cu mai mare deschidere spre wheelchair tennis) au început foarte devreme, de la patru-cinci ani. Și vin din alte culturi, cei mai mulți sunt din Japonia și Franța.”

„E nevoie să vină tineri din spate, trebuie să avem o bază solidă de selecție pentru echipa națională. Să nu rămânem aceiași trei-patru; că dacă ne accidentăm sau ne retragem, România rămâne fără acest sport“

În perioada asta, Ionuț se antrenează de trei ori pe săptămână. Poate avea și șapte antrenamente pe săptămână, dacă este în perioadă competițională, la care se adaugă cel puțin două ore de pregătire fizică. „La noi durează foarte mult deplasarea cu scaunul. Și nu avem încă un antrenor specializat pe wheelchair tennis – probabil că eu aș fi acela care ar avea cea mai mare experiență. Însă cineva care să fi învățat asta înainte nu există. Noi (împreună cu Mihai Gaiță) ne antrenăm de obicei cu cineva de la Centrul Național de Tenis, cu Alex Berbec și cu colegul lui, Ștefan Enciu. În plus, eu și Mihai ne antrenăm de obicei împreună, avem avantajul că suntem amândoi din București.”

Ionuț și Mihai sunt legitimați la clubul CSM București; în perioada pandemiei au făcut o pauză, recent au semnat un nou contract. Însă antrenamentele le-au continuat, la fel ca toți sportivii. Ionuț lucrează individual la mișcarea în scaun, acolo simte că are lucruri de îmbunătățit, tocmai pentru că în țară lipsește un specialist; ei au învățat mișcarea pe YouTube, au observat și jucătorii la alte turnee și au furat cunoștințe. Nu a fost nimeni să-i învețe. În alte părți există antrenori specializați, pentru că mișcarea în scaunul rulant e foarte complexă, sunt multe lucruri de finețe care trebuie lucrate ore în șir la antrenamente.

Și ei au încercat un parteneriat cu un antrenor olandez – unul dintre cei mai buni antrenori pe mișcare din tenisul în scaun rulant -, dar lucrurile nu s-au putut lega, căci costurile au fost și sunt foarte mari. Mai ales pentru un grup de doar trei-patru jucători.

E un cerc vicios: pentru că lipsește infrastructura, nu sunt prea mulți sportivi; invers, pentru că nu sunt prea mulți sportivi, infrastructura lipsește. Inclusiv antrenorii specializați, scaunele rulante și taberele prin care tinerii cu diverse dizabilități să fie atrași – din ce în ce mai devreme – către un sport sau altul.

E unul dintre motivele pentru care Ionuț ia în calcul – și chiar simte nevoia – să se specializeze el în antrenorat, după încheie cariera de jucător. „Aș dori să am la un moment dat posibilitatea să merg în afară să învăt, apoi să aduc informația înapoi.” Nu știe încă când va face pasul către antrenorat, însă știe că va putea să-i ajute pe altii din poziția asta. „Și asta mă motivează și mai mult.”

***

La finalul lui 2020, în România trăiau aproape 857.638 de persoane cu dizabilități, potrivit datelor Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii (ANDPDCA). Dintre acestea, 98,03% (840.727 persoane) se află în îngrijirea familiilor şi/sau trăiesc independent (neinstituţionalizate), iar 1,97% (16.911 persoane) se află în instituţiile publice rezidenţiale de asistenţă socială pentru persoanele adulte cu dizabilităţi (instituţionalizate) coordonate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale prin ANDPDCA.

Conform Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare. Aceeași lege împarte dizabilitățile în patru grade: grav, accentuat, mediu şi uşor. În România, numărul persoanelor cu handicap grav reprezintă 40,09% din total, cele cu handicap accentuat 48,21%, iar cele cu handicap mediu şi uşor 11,70%.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.