Parisul a fost orașul împlinirii unui vis într-un bazin maiestuos, al lecțiilor pe marginea unui lac, a fost orașul curajului, al speranței și al bucuriei
Andreea Giuclea 12 august 2024Corespondență Lead.ro din Paris
Faites-nous rêver. Sunt cuvinte scrise de un băiat de vreo 10 ani, în culorile Franței, pe o pancartă albă pe care o poartă în brațe, luptându-se să nu-i scape pe asfalt. E însoțit de tatăl lui și merge spre metrou dinspre una din multele arene din Paris unde au concurat sportivi francezi. În urma lor vin alți și alți suporteri de toate vârstele, în toate culorile, și toți par fericiți, chiar dacă echipele și sportivii lor au pierdut sau au câștigat.
Timp de aproape trei săptămâni, e o imagine care s-a repetat de nenumărate ori, în orice colț al orașului și suburbiilor sale; în metrou, pe străduțele de lângă arene, pe lângă monumente, în cafenele și magazine de suveniruri. Timp de aproape trei săptămâni, toate au fost invadate de steaguri din întreaga lume purtate pe umeri. De pălării cu paiete multicolore, de șiraguri de flori în culorile Franței la gât, de borsete în formă de croissant, de tricouri cu Mbappe, de mascote roșii atârnate de ghiozdane, de tricourilor albe cu chipul lui Marianne și cu logo-ul Paris 2024, de legitimații de presă atârnate la gâtul jurnaliștilor care au alergat din arenă în arenă, să-i scrie și să-i fotografieze poveștile.
A fost orașul voluntarilor în tricouri verzi gata să te ajute dinainte să le ceri sfatul, pentru că te văd că stai câteva minute pe gânduri sau te uiți pe o hartă în telefon. Al polițiștilor și soldaților cu mâinile mereu pe arme, dar cu priviri senine și zâmbete liniștitoare pe chipuri. Al zecilor de kilometri de garduri, al teraselor și cafenelelor cu televizoare în stradă, mai puțin pline decât sperau patronii, al personalului de securitate care a scanat mii de legitimații pe zi și a găsit de fiecare dată timp să zâmbească fiecărui jurnalist în parte și să-l salute cu „Bonjour madame”, „Bonjour monsieur”, uneori chiar cu un „Bună, ce faci?”.
Dar mai ales, a fost al sportivilor. Al eforturilor lor superbe, al recordurilor lor mondiale și olimpice, al săriturilor, luptelor, maratoanelor, victoriilor și înfrângerilor lor. Al durerii și bucuriei lor, al lacrimilor din zona mixtă, al privirilor tandre către medalia din mână, al îmbrățișărilor cu cei dragi – părinți, logodnici, prieteni din copilărie.
A fost orașul împlinirii unui vis într-un bazin maiestuos, dar și al lecțiilor dureroase învățate pe marginea unui lac, într-o dimineață cu vânt puternic, când toată lumea se aștepta să câștigi aurul și nu ai prins finala. Al unei victorii dominante, pe același lac, într-o zi cu soare în care nouă fete au înfruntat presiunea și propriile dorințe și au fost primele, după 20 de ani, dar și al confuziei dintr-o arenă de gimnastică și al medaliilor decise în afara sa, zile mai târziu; al unei evoluții speciale dintr-o sală de haltere, unde o sportivă de 21 de ani a arătat cum se câștigă cu capul într-un sport al mușchilor. A fost orașul în care sportivii români au luptat admirabil, au depășit lipsurile sistemelor în care s-au format și au ajuns printre cei mai buni din lume. Când au reușit, s-au bucurat așa cum doar sportivii care și-au dedicat copilăria antrenamentelor pentru un vis se pot bucura atunci când îl împlinesc. Când nu le-a ieșit, și-au înfruntat cu curaj limitele și au vorbit despre lecțiile pe care le iau cu ei mai departe. După fiecare moment, ne-au arătat momente de înțelepciune în discursurile lor și au înlocuit pesimismul ultimilor ani cu încredere în posibilitățile sportului românesc.
A fost orașul lui Leon Marchand, al cărui nume a fost cântat și aplaudat pe toate arenele și străzile. A fost al lui Simone Biles și al reflectoarelor aduse de ea asupra sănătații mintale, al longevității lui LeBron James și amprentei lăsate de Stephen Curry asupra baschetului; al istoriei scrise de atleta Julien Alfred pentru țara sa de 200.000 de locuitori, al surferului brazilian Gabriel Medina și al fotografului Jerome Brouillet, care a surprins una din imaginile memorabile ale Jocurilor; al pugilistei algeriene Imane Khelif, care a luptat nu doar cu adversarele, ci cu toată greutatea lumii care i s-a opus, și a triumfat; al relaxării lui Yusuf Dikeç, trăgătorul turc devenit memă, al ultimei victorii care-i lipsea lui Novak Djokovic, al retragerii lui Andy Murray. Și, desigur, al omniprezentului Snoop Dogg.
Timp de aproape trei săptămâni, Parisul ne-a făcut să visăm. A fost un oraș al bucuriei, al spectacolului și extravaganței, al iubirii pentru sport, al celor mai frumoase povești și al celor mai bune părți ale umanității. A fost o bulă în care s-a uitat de probleme și care a oferit speranță, curaj, optimism, motive să credem în noi, în cei din jur și în lumea pe care o putem construi dacă încercăm zi de zi să devenim mai buni, așa cum fac sportivii.
De luni a redevenit al parizienilor, bucuroși să dea la o parte gardurile și să-și poată relua străzile, cafenelele și monumentele înapoi. Nu pentru mult timp, căci în două săptămâni încep Jocurile Paralimpice, care au propriile povești pline de inspirație de spus. Iar Parisul e cel mai potrivit loc pentru ele.
View this post on Instagram
View this post on Instagram
