Pesimiștilor Simonei. De ce Simona Halep nu are o problemă cu mentalul, sau de ce va fi rău înainte să fie bine

Simona Halep traversează o perioadă proastă și nu e nimic ieșit din comun în asta. Într-un moment în care panica e tentantă, o discuție despre situația actuală a româncei trebuie să țină cont de detalii ample, să ia în calcul imaginea de ansamblu. De mentalități, nu de mental. Și mai ține inclusiv de modul în care vedem tenisul fiecare dintre noi.

Fix acum un an, Simona câștiga titlul de la Dubai, apoi continua seria de victorii la Indian Wells și la Miami, încheind primul trimestru al lui 2015 cu trei titluri, o semifinală și un sfert la AO.

Ce a urmat? În aprilie, epuizată după turul de forță al primelor trei luni (21 de victorii și trei înfrângeri), Simona îndrăznește să sară peste Fed Cup-ul cu Canada; o idee pentru care este aspru sancționată cu un val de articole critice care transmit, pentru prima oară, ideea că este cool să o ironizezi și să o ataci pe Simona. După aproape 20 de luni incredibile, luna de miere se terminase. Clasic, taberele se formează, iar fanii, cei noi și cei vechi, trec într-una sau în alta, în funcție de afinități. E discutabil în ce măsură acea perioadă a afectat-o pe jucătoare, depinde pe cine întrebi, dar cert e că la revenirea pe teren, Simona răspunde cu o serie de evoluții palide și incerte. Începe o perioadă în care încearcă, parcă, să mulțumească pe toată lumea. Zgura e amestecată: turneu promițător la Stuttgart, pierde în primul tur la Madrid, apoi face un turneu bun la Roma, dar e eliminată rapid la Roland Garros, unde toată România aștepta continuarea visului din anul anterior. Apar îndoielile în jocul ei, iar la Wimbledon e sancționată de Jana Cepelova. Noua dezamăgire stârnește încă un val asiduu de critici, se trece deja la nivelul următor de duritate. Ironizată pentru că alege să nu joace la București, Simona ia o pauză de tenis, pauză făcută posibilă și de calendar, dar revine apoi în forță și face finale consecutive la Toronto și Cincinnati. Cu o foame redescoperită, ajunge în semifinale la US Open, dar plătește prețul pentru eforturile intense depuse în vara americană și rămâne fără baterii exact când avea mai mare nevoie de ele. O schimbare neașteptată de program, mutarea semifinalelor USO cu o zi mai târziu din cauza ploii, îi schimbă rutina și o scoate din ritm, lăsând-o „flat” la meciul cu Pennetta.

După USO, Simona are iar dureri la tendonul lui Achile. Se antrenează sporadic și pierde timpuriu la un Guangzhou inoportun, la Wuhan și la Beijing. Singapore e pus, brief, în pericol, dar se reface și joacă fără prea mult antrenament la Turneul Campionilor, unde pierde iar cu Sharapova. Pierde și calificarea din grupe, într-un tiebreak freak cu Radwanska. Dar sezonul se termină pe locul 2, o premieră în istoria României, așa că speranțele sunt mai mari ca niciodată pentru 2016.

În intersezon însă, Simona se îmbolnăvește. Nu vorbește despre acest lucru, pentru că e normal să nu discuți despre probleme de sănătate pe care le vrei tratate, nu comentate. Cu Darren în țară, se pregătește cum (se mai) poate, cu multe zile de pauză. Iese în oraș, zâmbește când e oprită în mall-uri, face totul cât e posibil de bine, dă interviuri, filmează Garantat 100 la 100, o ediție îndelung comentată și apreciată. Își bifează obligațiile, dar infecția la stomac o obligă să plece la final de lună în Australia încă pe antibiotice. În Australia, pică cu Vika la Brisbane, dar blockbusterul de început de sezon e anulat pentru că Simonei îi reapar durerile la Achile. Alte antrenamente sărite, alte zile de repaus, dublate și de o infecție la ureche. Flow-ul de pregătire e făcut șvaițer. Apucă să joace la Sydney și face semifinale, dar când ajunge la Melbourne e un pachet de probleme de sănătate. Apare și o răceală puternică, vine la conferința de presă pre-turneu cu ochii înlăcrimați, tușind grav între răspunsuri și înarmată cu șervețele.

Cu pregătirea incompletă, Simona dă peste o Shuai Zhang în zi de grație și pierde iar în primul tur al unui Slam. Vine acasă un pic speriată de numărul mare de probleme de sănătate, iar la sfatul medicilor, anunță că trage obloanele peste următoarele trei evenimente (cel puțin), pentru a se reface complet și pentru a trata nou-descoperita deviație de sept. Țintește Indian Wells pentru revenire. Dar se răzgândește când analizele îi ies mai bine, iar decizia operației devine una opțională. Cu gândul la Fed Cup și la șansa unor meciuri în plus, vine la Cluj și face două meciuri intense, pe care le împarte în două. România pierde, iar ea experimentează din nou apăsarea extremă a presiunii de număr 1 al echipei. Se consumă după eșecul cu Pliskova, dar declară experiența cea mai reușită dintre toate prezențele alături de echipă, semn că începe să se acomodeze, într-un final, cu presiunea de a juca în fața propriului public. Încurajată de acest lucru, confirmă și Dubai, și Doha, în speranța unor meciuri în picioare, care s-o relanseze pentru primăvară. Încă o dată, planul nu-i merge; pierde la ambele în primul tur, luată pe sus de două jucătoare de forță, care i-au înțeles slăbiciunile și le-au exploatat perfect. Înapoi în țară. Iar cazanul nemulțumirilor fierbe.

***

Să respirăm adânc. E necesară o astfel de recapitulare, pentru că întotdeauna e ușor de uitat contextul. Pentru mine, se uită prea ușor elementarul în această serie proastă a Simonei din început de sezon. Rezumat cât mai pragmatic, el sună așa: viața în Top 3 e, oricum, incredibil de grea. E grea pentru că fiecare turneu e îngreunat de o serie de detalii greu de controlat. Pentru că toate fetele din spate vor să te bată, așa cum oricine își dorește să câștige contra unui sportiv mai bine clasat.

Or, atunci când nu ești în plenitudinea forțelor ca să te antrenezi, devii vulnerabil la primul meci oficial. Când devii vulnerabil, începi să fii mai puțin încrezător în loviturile tale. Când ești fie și cu o idee mai ezitant, adversarul are deja un atu asupra ta. Unde mai pui că jucătorii profesioniști miros imediat oportunitatea unui upset. Când ești ezitant, ești mai puțin inspirat. Când ești mai puțin inspirat, faci mai multe greșeli. Ești mai puțin predispus la rezistență în fața adversității. Sau la a-ți asuma riscuri. Când faci mai multe greșeli, încrederea se disipează, până când se pierde cu totul. Încrederea e un element prețios: se acumulează greu și se pierde repede. Iar când pierzi încrederea, e doar o chestiune de timp până pierzi și meciuri. Intri într-un cerc vicios din care devine tot mai dificil să mai ieși.

Așa. Merg. Lucrurile. De. Când. Lumea. În. Tenis.

***

Acum. E firesc să se caute cauze. Căderea pare inexplicabilă. Însă lipsa de pregătire este ce a declanșat-o. Când ești bolnav, nu te poți pregăti corespunzător. Simona și-o fi revenit între timp și e sănătoasă acum, conform propriilor declarații, însă acele zile de antrenament pierdute nu sunt ușor de înlocuit. În plus, ea deja a intrat în această spirală a meciurilor slabe, pe care nu e ușor să o oprească. Are pasaje bune, dar continuă să se blocheze atunci când vine vorba să închidă seturi sau meciuri.

Are nevoie de timp, de susținere și de încredere. Timpul nu e niciodată un aliat al sportivilor, pentru că n-are nimeni timp să te aștepte să te aduni. Ești pe cont propriu aici. Încrederea, am explicat mai devreme, tocmai ce s-a făcut nevăzută. Îi mai rămâne susținerea. De unde se uită ea, se vede oare susținerea? Să vedem.

Se spun multe lucruri în această perioadă. Fanii gândesc, prin definiție, pasional, e firesc să se aprindă și să sufere, să vadă lucrurile dintr-o perspectivă emoțională. Cum să piardă atâtea meciuri? De ce nu face ceva, orice? De ce nu schimbă? De ce nu ascultă? Se dau sfaturi și se caută febril soluții. Se pronunță des cuvinte cheie precum cădere, neîncredere, matchup, presiune, încăpățânare, antrenor, schimbare, mental. Mental, mental, mental.

Simona are mentalul praf, găsești peste tot. E o problemă de mental, toată lumea pare să se fi oprit asupra acestui răspuns. Se vorbește despre ea ca despre un om cu probleme grave.

Nu. Simona nu are o problemă cu mentalul.

Despre ce vorbim? Cum poți să ajungi pe locul 2 în lume și la doar opt puncte mari și late distanță de un titlu de Grand Slam dacă ai o problemă cu mentalul? Cum definim mentalul, mai exact?

Într-unul din articolele pe care le-a scris cu mâna ei pentru Treizecizero, Raluca Olaru a venit cu acest pasaj:

“În România (și nu numai) se confundă foarte des merele cu perele. Adică, de multe ori, în lipsa cunoștințelor, se „dă vina” pe mental: „Da, clar, problema asta pleacă de la mental”. Eu sunt de altă părere. Cred că există o diferență clară între Mental și Mentalitate. După părerea mea, multe dintre problemele unui sportiv de performanță pleacă întâi și întâi de la mentalitatea cu care a crescut. Din păcate, ideile pe care ni le formăm de mici se cimentează foarte ușor, iar mai târziu se schimbă foarte greu. Și aici nu vorbesc despre educație. Vorbesc despre modul de abordare a lucrurilor, în cazul nostru legat de tenis. Aici intră mulți posibili factori: cum este văzut sportul în general în țara respectivă, modul de pedagogie al antrenorilor, modul de abordare al părinților și nu în ultimul rând modul general de gândire al oamenilor din jur.

Cel mai relevant exemplu aici este următorul: nu știu dacă ați observat, dar întotdeauna, indiferent de sport și de faza competiției – că e vreo finală sau că e în primul tur – reacția noastră tipică este următoarea: dacă rezultatul este unul pozitiv, atunci ești: „cel mai bun”, „cel mai tare”, „ne mândrim cu tine” și altele. Dacă rezultatul este negativ, atunci ești cel mai prost, normal, “nu ai stofă de învingător”, “n-ai jucat nimic”, “mereu ne bat ăștia”, etc. Nu știu cum vedeți voi lucrurile, însă mie una mentalitatea asta mi se pare cel mai mare obstacol pe care îl putem avea și pe care ni-l punem singuri.”

La Melbourne, într-o discuție cvasi-off-the-record, Horia Tecău ajungea la aceeași concluzie cu Raluca. Amintea despre atmosfera în care cresc sportivii de performanță din România, permanentul mesaj negativ, descurajant, care le este turnat în urechi de la primii pași și până când ajung în lumea vizibilă a sportului. A folosit un termen pe care l-am găsit fascinant: “otrava”. Partea pe care o pot cita este aceasta: “Pare că e o… otravă. Am crescut și eu tot acolo. Și nu numai România, sunt și alte țări care fac lucrul acesta. Am învățat suficient și am trecut prin multe experiențe ca să-mi dau seama ce contează cel mai mult în viață și ce e important pentru mine. Tenisul e important, dar nu e totul. Cu cât aș fi mai mult supărat, cu atât mi-aș face mai rău mie. Fizic, mental, sănătatea mea s-ar deteriora dacă aș ține otrava asta în mine. Și oamenii din jurul meu ar simți asta. Nu văd absolut niciun motiv pentru care aș face-o”.

Cu alte cuvinte, Horia și Raluca se referă la sistemul de valori în care au fost crescuți și pe baza căruia sunt judecați. Un sistem de valori depășit, însă, de realitățile moderne ale tenisului. Un sportiv de performanță ajunge să lupte nu doar cu adversarul, nu doar cu propriile limite fizice și sportive, nu doar cu educația și ideile cu care a fost crescut, ci și cu zgomotul din jurul său. Care e compus, de cele mai multe ori, din judecăți învechite.

Nu, nu ajung la a atribui rezultatele proaste ale Simonei zgomotului de fond (când am scris, vara trecută, după Wimbledon, pe o temă similară, discuția era despre cum alegem să o prezentăm în presă pe Simona și despre mesajul formatorilor de opinie – și rămân la aceeași părere ca atunci, cred că a devenit destul de clară perspectiva mea pe acest subiect). Departe de așa ceva.

Ce vreau să spun este: nu cumva, modul nostru de a gândi lucrurile ne împinge din spate să amplificăm amărăciuni atunci când nu trebuie, să vedem drame acolo unde nu-s, să căutăm vinovați când nu e căderea noastră și să cerem soluții, atunci când trebuie să mai așteptăm? Să cerem explicații, atunci când poate nu orice lucru trebuie musai să aibă una?

Nu cumva irosim o șansă incredibilă, aceea de a folosi și înțelege tenisul ca pe fantastică modalitate de schimbare, de inspirație, chiar de (auto)educare?

De ce ne este așa de greu să acceptăm această situație prin care trece Simona ca pe o parte din jocul de tenis, din lunga caravană a unui an? De ce credem, un pic egoist, că nouă (sau jucătoarelor noastre) nu ni se poate întâmpla? Tenisul e plin de exemple. Doar o privire pe ultimii ani și e suficient. Anul trecut, actualele locuri 2 și 3, Kerber și Radwanska, ieșiseră din Top 10 și erau considerate pe o pantă descendentă teribilă. Între timp, una a câștigat Australian Open, cealaltă, Turneul Campioanelor. Nu mai departe de 2014, Maria Sharapova era la un meci distanță să iasă din Top 10 cu două luni înainte de Roland Garros-ul pe care avea să-l câștige contra Simonei. Iar Victoria Azarenka încă mai bântuie prin afara Top 10, în căutarea unei reveniri care întârzie. Sunt, iată, exemple atât din lumea campioanelor cu experiență, cât și din cea a pretendentelor la marile titluri, precum e Simona.

Nu, Simona n-are o problemă cu mentalul.

Probleme cu mentalul poate avea, eventual, Anastasjia Sevastova, care conducea cu 4-0 în decisiv cu Eugenie Bouchard în primul tur la Doha și a început să plângă, efectiv să plângă, pentru că nu se mai putea urni și concentra să lovească la fel de bine cum o făcuse până în acel punct. Și conducea cu 4-0! A sfârșit prin a pierde meciul în tiebreakul decisivului, după ce a ratat și o minge de meci. Letona are, uneori, lovituri minunate, așa cum au multe jucătoare din Top 100, dar nu va ajunge, foarte probabil, niciodată în Top 3. Asta-i o problemă de mental reală.

Ceea ce are Simona acum e o problemă de încredere. Așa cum i se întâmplă oricărui jucător de tenis, la un moment dat. De la Serena la Federer. De la Nadal la Sharapova. De la Djokovic la Azarenka. De la Murray la Radwanska. Nimeni nu e scutit.

Continuarea articolului este pe Treizecizero