Petrică, baschetul și ardelenii. Povestea lui Patrick Richard, băiatul din Louisiana care a cucerit România cu talentul și cu umorul său

Ciprian Rus 21 decembrie 2021

Dezinvolt în „iegării” negri purtați pe sub șortul alb și într-un tricou roșu, banal, cu călcătura relaxată cu care intră în arenă marii sportivi, Patrick Richard apare dinspre vestiar în ușa sălii vechi „Horia Demian”. E luat imediat „în primire” de echipa de social media de la U-BT Cluj-Napoca.

– ‘Ai noroc, Petrică!

– Doamne-ajută!, răspunde Pat, întărind salutul neaoș, exprimat în cel mai pur grai ardelenesc, cu un „like” din degetul mare.

Petrică a intrat la perfecție în rolul de novice într-ale traiului în Ardeal. Degustă țuica și strâmbă că „Asta nu-i prună!”. Întreabă dacă-i „mălai bun” în mămăliga pe care o comandă la restaurant și cere, peste, niscaiva „groșcior”. În prag de Crăciun, intră la afumătoare să verifice cârnațul și caltaboșul.

Altădată, de Sărbători, alături de colegii străini din echipă, bate pe la ușile clubului, întrebând dacă-i „slobod cu colinda”. Prin vestiar, i se plânge maseurului că „îl dor șelele”, semn că „se schimbă vremea”, îl întreabă pe noul coleg, mult mai tânăr, „de-al cui îi” ori suspină, în fața telefonului, de dorul după „copii și muiere”.

În zi de meci, face ponturi pe muzică populară, chemând lumea „la joc”, și, invariabil, dă binețe celor din jur cu deja tradiționalul „Doamne-ajută!”.

*

Născut în sudul Statelor Unite, în Louisiana, într-o mică comunitate din care rareori iese careva prin lumea largă, Patrick Richard se simțea deja ca acasă la Cluj-Napoca la doar câteva luni după ce a semnase cu echipa de baschet U-BT. Vedetă pe Facebook, unde a prins, ca-ntr-un „alley-oop”, inițiativa haioasă a celor de la club, Petrică a dovedit la Cluj nu doar calitățile actoricești, ci și talentul sportiv. După o lungă carieră internațională în care a schimbat, an de an, echipa – jucând din Noua Zeelandă și Australia până în Olanda și din Israel până în Spania sau Germania – Patrick Richard a descoperit, la rându-i că, dincolo de regia amuzantă a sketch-urilor de social media, Ardealul chiar i se potrivește.

Campion cu U-BT la capătul unui sezon spectaculos, Patrick Richard a ales vara trecută să rămână pentru încă un an la echipa al cărei căpitan și superstar a devenit. Un an care se anunță deja impresionant. 21 de victorii în 22 de meciuri și un traseu remarcabil la prima participare în grupele Basketball Champions League, unde Clujul e la o victorie distanță (miercuri seara, în deplasare cu Darüssafaka, de la 19:00) de o calificare istorică, direct în ultimele 16 echipe.

Mai mult, Pat a primit oferta de a juca pentru Naționala României, pentru care a debutat deja, la scurt timp după ce a primit cetățenia. Dacă sănătatea nu-l va mai chinui, Patrick Richard poate ajuta România să facă un pas înainte, în felul în care a făcut-o deja, cu el inspirator, în teren și în afara lui, U-BT Cluj-Napoca. Doamne-ajută!, cum ar zice Petrică.

*

„When it fits, it just fits!”, îmi spune, cu zâmbetul său larg, Patrick Richard, care mă întâmpină la Cluj, în fața noii „BT Arena” de pe malul Someșului, cu salutul care l-a făcut celebru. „Uneori, lucrurile pur și simplu se potrivesc!”, crede Pat despre povestea frumoasă pe care o trăiește în Ardeal. Cu doar o seară înainte, lucrurile se potriviseră iarăși de minune pentru Patrick și pentru U-BT, care obținuse o nouă victorie mare în Champions League, cu peste 100 de puncte marcate în fața italienilor de la Brindisi. A fost chiar meciul 100 al lui Pat în culorile Clujului. 

„Uneori trebuie să fii la locul potrivit în momentul potrivit, iar la mine nu a ieșit mereu așa”, mi se destăinuie băiatul din Louisiana. Își amintește cum, pe la 9-10 ani, la o mare aniversare de familie, îi spusese bunicii, care îl filma în joacă, să țină minte: „În 15 ani o să mă vezi în NBA!”.

Recunoaște că nu știa prea bine pe atunci ce înseamnă NBA, dar, de pe la 15 ani, a tras tare pentru visul oricărui copil din America, liga profesionistă de baschet. A suferit groaznic când, în liceu, băieții mai mari, în anul terminal, de la fotbal american au încheiat sezonul și s-au întors să joace la echipa de baschet. „Antrenorul a zis că trebuie să plece unii ca să le poată face loc și m-am trezit afară din echipă. Mi s-a rupt inima, man! Ăla a fost un moment în care puteam foarte bine să mă las de tot de sport. În schimb, episodul ăsta m-a motivat, m-a făcut să trag mai tare de mine, să continui să cresc. Și am crescut și la propriu, și la figurat. Cu înălțimea, am prins și mai multă încredere. A fost o lecție pentru mine”.

*

Imediat după liceu, Patrick Richard a avut o perioadă excelentă la McNeese State Cowboys, cu cifre personale impresionante. „Cum ziceam, uneori trebuie să fii la locul potrivit în momentul potrivit. Am avut niște oportunități, am făcut niște stagii de pregătire cu echipe din NBA, dar, până la urmă, nu am fost selectat. Pur și simplu, nu a fost să fie”. „Dar nu regret nimic, man! Am luat tot ce a fost mai bun din acele stagii de pregătire, am încercat să înțeleg care e nivelul în NBA… Îți spun sincer, n-aș schimba nimic din cariera mea”, îmi spune Pat. Băiatul din Lafayette, Louisiana, atât de atașat de numeroasa lui familie, zeci de veri și de mătuși de pe urma celor opt frați ai mamei și cei 11 ai tatălui, a trebuit să părăsească America și pornească în lumea largă.

Patrick a ajuns, în 2013, tocmai în Australia. De acolo, anul următor, în Olanda, din Olanda, după un an, în Germania. Din Germania s-a mutat, la capătul unui sezon, în Franța. Anul și mutarea, din nou: Israel, Spania, Noua Zeelandă, Italia.

„Dacă întrebi 10 oameni de acasă dacă au fost într-o altă țară, nouă îți vor zice că nu. Eu am văzut lumea dintr-o parte în cealaltă a globului, iar asta e, într-adevăr, ceva fantastic. Faptul că pot să le arăt lumea copiilor mei, faptul că ei cresc în diverse culturi, e minunat. Dar sunt și minusuri într-o viață ca asta. Eu întotdeauna mi-am dorit să-mi găsesc locul, să-mi găsesc o casă a mea. Iar de când am plecat din State, n-am stat nicăieri mai mult de un an. În fiecare an schimbam echipa: la început de carieră, asta e cumva normal, dar, cu timpul, având și copii, e tot mai greu. Mergi dintr-un loc în altul și trebuie să dovedești cine ești. În sfârșit, sunt la Cluj de doi ani și simt că mi-am găsit locul, iar asta e o binecuvântare. Pur și simplu mă potrivesc aici!”. Patrick pune un zâmbet pe fiecare frază: „Chiar nu regret nimic, man!”.

*

Sătul să dovească, an de an, ce poate, Patrick a găsit la Cluj exact casa pe care o căuta de atâta vreme. „Când am venit aici, Silvă (Mihai Silvășan, antrenorul echipei – n.r.) mi-a spus că vrea să fiu eu însumi. Cred că a fost primul antrenor care mi-a spus că vrea să fiu eu. Am găsit aici situația perfectă, m-am îndrăgostit de oraș, familia mea la fel. A fost surprinzător de ușoară adaptarea, pentru că nu auzisem niciodată de Cluj. Știam doar despre Oradea, pentru că jucasem împotriva lor, și atât. Nu știam nimic despre România și despre baschetul de aici. Am zis că vin, dar veneam în necunoscut”, recunoaște Patrick.

 

 

„Îmi place orașul: <<not too big, not too small>>. Stăm într-o zonă liniștită, iar asta îmi priește. Vin dintr-un oraș mic, I’m not a big city guy. La București, cel mai probabil, nu m-aș fi adaptat. E prea mare, prea agitat. Aici totul e mai lent, dar nu foarte lent. Copiii au o școală bună, nu trebuie să mă preocup decât de jocul meu”.

– Ai devenit cunoscut în țară ca „Petrică din Ardeal”. Te-a ajutat acest joc de social media să înțelegi mai bine locul, oamenii?

– Definitely! M-am conectat bine cu lumea peste tot pe unde am fost, dar aici mi-a fost mult mai ușor. Oamenii mă simțeau de-al lor datorită glumelor noastre de pe Facebook. Peste tot pe unde mergeam să joc, lumea mă știa. „Te iubim, omule!”. Nu o să uit niciodată prima expresie pe care am învățat-o: „Doamne-ajută!”. Habar nu aveam ce cuvinte magice învățasem! De atunci încolo, peste tot pe unde mergeam, le ziceam oamenilor: „Doamne-ajută!”. Iar toată lumea zâmbea când mă auzea spunând asta”.

*

Privită din afară, evoluția în Europa a unor jucători americani care au cochetat cu NBA-ul poate părea joacă de copii. Patrick Richard mă asigură că nu e deloc așa. „E greu să joci în Europa. Aici, jucătorii se schimbă mereu, de la un sezon la altul. La Cluj, din fericire, am rămas mai mulți jucători de sezonul trecut, iar asta simte și îmi place”, vine Pat cu una dintre explicațiile pentru sezonul excelent făcut de U-BT în Basketball Champions League. Presiunea e mare peste tot pe jucătorii străini și nu ai timp să te bucuri prea mult de succese. Dacă Pat a învățat o lecție în toții anii ăștia de profesionist e că totul îți poate aluneca printre degete în orice moment. „În orice moment! Uite, azi totul pare roz la Cluj, dar puțină lume știe că era cât pe ce să nu ajung niciodată aici. De fapt, era cât pe ce să mă retrag. Aveam spatele praf, eram aproape de o operație și mă gândeam să mă las. Soția m-a motivat să nu mă las, să încerc la Cluj, iar dacă merge bine, dacă nu, nu. Am ajuns aici, iar lucrurile s-au legat”.

La 31 de ani, Patrick Richard are în spate peste 25 de ani de practică. A început să arunce la coșul improvizat de tatăl său pe frigider încă de la 4 ani. Până la 12 ani, chiar acesta i-a fost antrenor. Dacă nu era tatăl, care a renunțat la sport de tânăr, când a rămas orfan și a trebuit să muncească pentru a se întreține, cel mai probabil Patrick ar fi făcut baseball. Sau, cine știe, s-ar fi ținut de școală și ar fi devenit criminalist, cum visa în copilărie. Uneori, lucrurile pur și simplu se potrivesc, așa cum se potrivește mingea trimisă, de mult dincolo de linia de 3 puncte, cu disperare și încredere, când timpul stă să expire și totul se joacă pe o singură carte. Pentru Patrick – poate – ultima mare carte în baschetul profesionist s-a dovedit a fi Clujul.

*

Mihai Silvășan a avut dreptate să parieze pe versatilul jucător de 1,93. Clujul a transferat de la Reggio Emilia nu doar un excelent jucător de vestiar, nu doar un magnetic actor de social media, ci și un profesionist desăvârșit, lângă care tinerii excelentei școli de baschet din centrul Ardealului chiar au ce învăța. „Străini poți să aduci oricând la echipă. Dar valoarea unui campionat e dată de tinerii locali. Suntem aici, la echipă, câțiva care am jucat prin lumea largă, iar cei mai tineri pot învăța de la noi. Tinerii trebuie să crească pentru ca baschetul românesc să crească”.

În spatele zâmbetului fotogenic al lui Patrick stă un fanatic al antrenamentelor. „It’s crazy, man! Trebuie să te gândești că de fiecare dată când tu nu ești în sala de antrenament, cineva probabil e. Dacă nu la tine în oraș, dacă nu la tine în ligă, undeva în lume sigur cineva muncește ca un nebun ca să fie mai bun ca tine. Ai 17 ani? Îți spun un lucru: cineva, tot la 17 ani ca tine, trage, undeva în lume, de două ori mai tare ca să devină mai bun ca tine!”.

*

Undeva, pe un raft al bibliotecii din sufrageriei casei din Lafayette, Louisiana, doamna Richard încă mai ține caseta veche cu înregistrarea în care băiatul ei îi promitea bunicii că în 15 ani va juca în NBA. Bunica, cea care ținea strânsă în jurul ei întreaga familie, nu mai trăiește azi. De când s-a dus ea, parcă nici familia nu mai e chiar așa unită. A luat-o fiecare din nepoți pe drumul lui. La fel a făcut și Patrick: a plecat din orășelul de sud din care puțini reușesc să iasă în lume, acum are o familie frumoasă, a devenit cineva. E respectat de colegi și de adversari, este iubit de toată lumea și a tocmai a fost chemat să joace pentru România. O țară întreagă cântă imnul alături de băiatul din Lafayette, iar de asta sunt mândri toți verii din Louisiana. De acolo de unde e, bunica poate fi mândră de nepotul Pat.

***

Patrick Richard: „Să joc pentru România e ca și cum aș juca pentru familia mea”

– Pat, ai fost convocat recent la echipa Națională a României. Ce înseamnă asta pentru cariera ta, ce înseamnă pentru tine? 

– E o onoare să joc pentru România. Nu m-am gândit niciodată la asta când am venit la Cluj. E o mare mândrie să fiu cetățean român și să joc pentru Națională. Să joc pentru România e ca și cum aș juca pentru familia mea. România e acum familia mea, așa că o să dau tot ce am pentru familia mea. Sper să mai fiu convocat și să ajut cât pot de mult.

– Cum a fost cu primirea cetățeniei? A fost un moment special?

– A fost foarte ciudat, man! Eram atât de stresat în ziua de dinainte! Doamna de acolo era atât de serioasă, man! M-a pus să spun niște cuvinte în română și, la final, mi-a spus în engleză: „It was pretty good!”. În sfârșit, mi-a revenit zâmbetul pe față. A fost o experiență pe care n-o voi uita niciodată. 

– Cunoști acum nivelul baschetului românesc și la nivel de club, și la nivel de Națională? Cum ți se pare?

– M-a surprins, sincer să fiu. Am jucat în câteva ligi puternice, iar liga românească mi s-a părut foarte bună. Sunt echipe tari! Eu zic așa: cât de buni sunt băieții români, atât de bună e liga, de fapt. Tot timpul vei aduce jucători de afară, dar valoarea ligii o dau jucătorii locali. Aici, la Cluj, avem câțiva tineri foarte buni, unii sunt deja în rotația echipei, dar toți fac pași în față. Sunt căpitan și încerc să îi motivez, să îi fac să înțeleagă că sunt parte din echipă și că ne bazăm pe ei. Îi văd făcând progrese bune.

– Sezonul european al lui U-BT a surprins pe toată lumea. Unde aveți de gând să ajungeți în Champions League?

– Sezonul european e foarte bun, dar avem încă de muncă. Avem o echipă bună și vrem mai mult. Pe asta ne concentrăm. Sper ca și Naționala să se inspire din meciurile bune ale lui U-BT. Dacă băieții cresc individual, și echipa va crește. Cred că trebuie să începem de la creșterea fiecăruia în parte. Să fim mai buni fiecare dintre noi, iar apoi în mod cert vom fi mai buni și la nivel de echipă.

 

 

 

Fotografii

Champions League Basketball, U-BT Cluj-Napoca

Flaviu Buboi / SPORT PICTURES

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.