Poate U-BT Cluj-Napoca să facă baschetul popular în România?

Echipa care încearcă să-ți arate baschetul ca pe o experiență de viață pe care nu vrei să o pierzi tocmai ce și-a oferit sieși o experiență de neuitat. U-BT Cluj-Napoca a încheiat probabil cel mai frumos sezon din istoria sa, un an aproape perfect, în care a câștigat mult, a jucat un baschet splendid, a stabilit premiere europene și și-a consolidat o identitate cunoscută acum în toată Europa. Este echipa care nu cedează niciodată și care lovește mereu mai sus de categoria sa. Dar, mai important, este echipa care spune o poveste, care vrea să ducă baschetul românesc în direcții implauzibile. Este echipa care creează o cultură a baschetului în România. Și, făcând asta, este echipa care ne face pe tot mai mulți să ne pese. Cea mai frumoasă poveste a Clujului tinde să devină cea mai îndrăzneață poveste a tot sportului românesc.

U a câștigat titlul în România pentru al patrulea an la rând, după ce câștigase și Cupa. Niciunul dintre aceste trofee n-a fost, în mod real, sub semnul întrebării. Clujenii au pierdut un singur meci din 42 jucate pe plan intern în sezonul 2023-2024, iar o invincibilitate cap-coadă chiar a fost pe masă până aproape de final, când U a cedat meciul trei al finalei câștigate, în sistemul cel mai bun din 7 meciuri, 4-1 cu Oradea. Mai important, U a făcut un sezon splendid în EuroCup, a doua competiție europeană din baschet, devenind prima echipă din România care iese din grupe și ajunge până în sferturile de finală. A făcut asta învingând campioana și finalista de anul trecut, învingând echipe din țări cu baschet adevărat și pe bani grei, precum Spania, Germania, Italia sau Turcia. A revenit din multiple situații foarte dificile, întorcând diferențe de 13, 15 sau 18 puncte cu un firesc devenit, de la un punct încolo, greu de explicat fără să te repeți. A învins în overtime, a învins în ultima secundă, a supraviețuit unor momente dificile, a învins la 38 de puncte diferență în Italia. I-a ținut pe iubitorii baschetului cu sufletul la gură, dându-le senzația că se întâmplă ceva semnificativ și că sunt martorii a ceva special. Și chiar e.

Poveste de final de sezon (episodul al III-lea).

Fotografii: U-BT Cluj-Napoca

*

Succesul e cool. Dar uite un motiv chiar mai bun decât sezonul absolut minunat din EuroCup pentru care ar trebui să îți pese, de fapt, de U-BT Cluj-Napoca.

În martie anul trecut, într-un derby dintre Cluj și Oradea jucat în sala orădenilor, un episod neobișnuit a atras neplăcut atenția. Un clinci ca oricare altul dintre Karel Guzman, jucătorul lui U, și un adversar, s-a transformat într-o busculadă între cubanez și propriii coechipieri, scenele, cumva tulburătoare, escaladând repede. Nimeni n-a reușit să-l liniștească pe Guzman, care i-a împins și a țipat la toți cei care au încercat să-l calmeze. Eliminat și scos cu greu din sală, Guzman s-a învârtit câteva minute în jurul sălii și a dat să reintre cu un obiect găsit prin zonă. Furia cubanezului începuse să se mai stingă, dar Andrija Stipanovic, colegul său, era oricum la post, la intrarea în sală, pentru a-l opri, ceea ce a și reușit.

Un astfel de episod – pe lângă revolta și toată gama de critici și reacții pe care le-a generat, îndreptățite, de tristețe, sau oportuniste – deschidea, însă, niște întrebări. Și cea mai importantă și cea mai interesantă era asta: cum avea să acționeze echipa lui Guzman în ce-l privește, în condițiile în care în joc era însăși imaginea clubului la care s-a muncit cu greu atâția ani? Care era mesajul pe care U urma să-l dea și ce avea să arate această decizie despre organizația în sine?

În alte locuri sau sporturi, presiunea opobriului public ar fi echivalat, probabil, cu desfacerea contractului cu efect imediat sau măcar cu o suspendare de lungă durată. Criticat până și de o parte din propriii suporteri, Guzman – o figură altminteri foarte populară, genul de om care îți dă mereu senzația că vrea doar să se bucure de viață – părea victimă sigură, a sitting duck. Sigur urma și trebuia să-și piardă jobul, nu? Însă nu e musai să fii vreun terapeut cu experiență ca să vezi în ieșirea lui nimic altceva decât expresia unui posibil moment complicat personal, a unei rătăciri izolate, explicabilă prin atât de multe posibile motive coerente pe care nu e nevoie să le și știm – și atât. Singur între niște străini a căror limbă n-o vorbește, poate într-un moment în care s-a simțit neînțeles, la mii de kilometri de casă, de cultura sa și de familia pe care, poate, o întreține prin baschetul jucat în România, poți să-l judeci, oare, că a avut o cădere? Cei mai mulți dintre noi am avut măcar o dată un moment de rătăcire ca exprimare a unei dureri interioare netratate, acel blackout în care nu mai judeci și te lași pradă furiei de moment. Cu siguranță toți am făcut greșeli, i-am făcut pe cei dragi să sufere, și am regretat apoi; ne-am fi dorit o șansă să ne îndreptăm și să reparăm stricăciunile. Pe care nu întotdeauna am primit-o. Ceea ce e păcat, pentru că redemptionul poate să funcționeze.

 

U-BT a ales, din fericire, să creadă în puterea compasiunii. A ales să nu-l abandoneze. Mesajul a fost limpede: Noi nu suntem așa. Nu te lăsăm singur. Clubul a adoptat imediat pașii normali – amendă, o suspendare rezonabilă, asumarea criticilor și a responsabilității, delimitarea de orice act huliganic printr-o comunicare fermă. În același timp, în interior, a făcut scut în jurul lui Karel, încercând să-l ajute pe plan personal, înainte de orice altceva. Să-i fie alături. Renunțarea la el n-a fost o opțiune reală niciun moment. U a ales să meargă pe propriile informații, pe convingerea că îl cunoaște mult mai bine pe Karel decât îl cunoaște opinia publică, pe înțelegerea că a fost un accident. Făcând asta, s-a expus poate criticilor în primă fază – unele, inclusiv din partea propriilor fani. Nu mulți au înțeles exact ce vrea să facă clubul.

Însă, pe termen lung, acea decizie luată în plină criză de imagine va rămâne posibil una dintre cele mai relevante pe care le-a luat U în acești ani de creștere; poate la fel de importantă ca un transfer bun, ca un parteneriat comercial grozav, ca aducerea – sau păstrarea – unui om cheie în club. E importantă pentru că vorbește despre U ca un club care nu-și abandonează oamenii la greu, asumându-și și riscuri pentru asta. Un club care vede în greșeala lui Guz o oportunitate de a-l ajuta să devină un om mai bun, în proces însăși U devenind un club mai bun. Un club care e o familie cu adevărat, în toată puterea cuvântului, nu doar într-un tagline. Și ce fel mai bun de a demonstra că e o familie decât strângând rândurile într-o criză.

Poate că norocul lui Guzman a fost că acel posibil moment de răscruce în viața lui l-a găsit legitimat la Cluj. E simplu să-ți imaginezi un scenariu alternativ: clubul s-ar fi putut delimita de el, l-ar fi putut da afară – pierderi financiare, cu o pată neagră pe CV care l-ar fi făcut indezirabil pentru vreo altă echipă europeană serioasă, obligat, poate, să se întoarcă acasă, cu o carieră și o viață care să o ia brusc la vale de acolo. Astfel de lucruri se întâmplă mai des decât ai crede.

Cert e nici nu a fost nevoie să treacă nici măcar un an pentru ca acea decizie luată de U să se dovedească inspirată și justificată. Primind timpul pentru a se regrupa, Karel n-a mai avut nici măcar un alt episod minor de indisciplină. A fost reconfirmat pentru sezonul 23/24. S-a reintegrat ușor într-o echipă în care continuă să fie un om esențial, a redevenit popular printre fanii care-l percep drept clujean de-al lor. Fast-forward câteva luni mai târziu, într-un sezon foarte bun făcut de el până la (o primă) accidentare, era desemnat MVP-ul unei etape de EuroCup, după prestația monstruoasă de la Trento, devenind astfel primul jucător legitimat la o echipă românească ce obține o astfel de recunoaștere. O carieră repusă în normal de o decizie într-un moment cheie.

 

Înainte de a fi o echipă bună de baschet, U-BT Cluj arată că știe cum să își joace rolul în viețile fanilor săi și ale oamenilor din organizația sa

Ideea pe care o luăm de aici e că succesul e important, însă e foarte important și cum e el obținut. E important ce transmiți, e important să folosești sportul ca să crești și să-i ajuți pe ceilalți să crească. Probabil că doar așa poate fi, de fapt, relevantă o echipă. Altfel, e doar un grup de oameni care joacă baschet. Doar având niște valori poți conta pe sprijinul publicului, de exemplu, atunci când, inevitabil în sport, apar și perioadele dificile. Doar așa poți rezista ca organizație testului timpului, cel mai greu adversar dintre toți.

Dincolo că e, de fapt, o joacă – cel mai natural și mai frumos comportament uman – ne uităm la sport aproape exclusiv pentru inspirație și ca să ne găsim modele, chiar dacă nu ne dăm seama de asta. Indiferent de sportul iubit, ne uităm la acești atleți ca la niște superoameni care pot împinge la extrem limitele corpului și minții umane, care pot privi frica direct în ochi, care-și pot înfrunta temerile, complexele, convingerile, care pot depăși înfrângeri copleșitoare sau momente personale de slăbiciune și de greșeală, și care o pot lua a doua zi de la capăt după o înfrângere, căutând să-și atingă obiectivele și, așa, să-și împlinească potențialul. Și privindu-i făcând asta, ne convingem că și noi putem să ne depășim propriile limite, propriile frici, propriile obstacole. E felul în care sportul ne salvează, de fapt, de noi înșine. 

**

Poate deveni U-BT Cluj-Napoca o organizație care să-i inspire și pe alții din sportul românesc? Am răspuns la asta și dățile trecute, de acum ar trebui să fie evident pentru oricine privește cu atenție. Dar uite o provocare chiar mai mare de atât. Poate U-BT Cluj-Napoca să transforme baschetul într-un sport popular în România? Poate să înceapă de la Cluj un soi de schimbare care să aducă baschetul – acum abia pe la coada topului în ce privește sporturile preferate ale românilor – sus de tot în acest clasament? Atât de sus încât România – evident, o generație sau două mai târziu – să devină chiar relevantă în acest sport?

Nu știu dacă oamenii din spatele lui U țintesc până într-acolo și nici nu e drept, nici intenția, să punem atât de multă greutate pe ei. Dar s-ar putea să nici nu conteze atât de mult dacă și-au propus (și asta). Când pașii sunt cei care trebuie, ajungi la destinație oricum.

Sigur, multe dintre detaliile necesare unui astfel de scenariu nu țin de ei. Spre exemplu, infrastructură modernă în multe orașe mari (care, din fericire, începe să se întâmple – exceptând, nu cumva!, Bucureștiul). Sau o federație care să aibă o misiune similară. O presă de sport mainstream preocupată chiar și de sport (ce concept inovator), nu doar să apară la meciurile cu 10.000 de fani în tribune. Mai mulți sponsori mari implicați. Pași importanți în grassroots. Un plan coerent în primă fază, și, de la un punct încolo, un plan mai sofisticat. Peste toate, resurse financiare.

Multe dintre aceste lucruri par SF acum. În lumea reală, multe dintre cluburile din campionatul național de baschet abia fac primii pași spre a se promova așa cum trebuie (asta pentru a menționa poate doar cel mai inocent lucru negativ actual). Suntem într-o țară care nu s-a dat tocmai peste cap să capitalizeze succesul la nivel global pe care l-a avut în tenis. Cu alte cuvinte, nu prea știm să aducem în mod organizat lumea lângă un sport nici măcar când campionii sunt chiar în fața noastră, de ce am crede că vom putea să ducem oamenii alături de un sport în care nu am avut performanțe? Însă multe lucruri par așa, SF, la început. Totul e imposibil până când se face. Iar când valul vine, cine nu ține pasul e, finalmente, înlocuit de oameni care vin să facă.

Spre deosebire de fotbal, handbal sau tenis, baschetul n-a avut niciodată nici o cultură reală în toată țara, ci doar într-o mână de orașe. N-am fost în mod particular buni, sau competitivi, în epoca modernă. Nu e de mirare că, într-un sondaj recent, baschetul e abia al nouălea în ordinea preferințelor românilor, ales sportul preferat de doar 1,5 la sută dintre respondenți. Ca să devenim un nume respectabil în baschetul viitorului, asta ar presupune un efort comun ce pare aproape inimaginabil acum. Însă primul pas, și cel mai important, este creșterea profilului acestui sport absolut grozav. Nu poți deveni o țară competitivă la ceva dacă nimănui nu-i pasă. Și asta face U-BT Cluj-Napoca în acești ani. Ne face să ne pese. Și devine o reprezentantă pentru întregul sport din România, cu potențialul de a juca un rol pe care l-au jucat, în ultimii ani, nume ca Simona Halep, Cristina Neagu sau David Popovici. Acel nume către care te uiți pentru un rezultat bun, sau ca să-ți dea o stare de bine.

Dacă baschetul românesc se va urca vreodată pe un val de interes național, atunci cel mai probabil el va fi pornit de la această echipă, odată cu pașii corecți făcuți, ani la rândul, de la cele mai mici detalii și repetate apoi, din nou și din nou, până când a devenit imposibil să o mai ignori.

Rezultatele nu-s doar cele de pe teren, ci și felul în care U își asumă rolul de a educa și de a crește nivelul acestui sport. Sau relația specială cu cei care o urmăresc și o susțin pe U. Decizii precum cele din povestea lui Karel. Curajul de a-și asuma obiective tot mai îndrăznețe. Și, mai apoi, răbdarea de a crește organic, de a nu forța pașii de dragul unui succes artificial, de plastic, care să dispară peste noapte, cum am mai avut în România. Toate astea la un loc înseamnă deschidere de drumuri, înseamnă modele. Deschis apetitul altora. Inspirație. Capitole la care sportul românesc e, încă, deficitar. Și de asta povestea lor trebuie spusă, apoi spusă din nou. Pentru că sunt tot mai mulți celor cărora le pasă. Iar familia lui U devine, parcă, tot mai mare.

 

***

Un semn că ești o organizație coerentă e când știi exact cine vrei să fii și, mai ales, cum vrei să joci. Care este identitatea ta pe teren. Nu poți să fii ofensiv într-un an și defensiv în altul, trebuie să fii consistent. Apoi, în funcție de asta, aduci piesele necesare și completezi spațiile albe, sperând să fi fost cât mai inspirat în recrutare. Succesul nu prea poate să apară altfel, sau dacă o face, are picioare scurte. De aceea, bugetele contează, dar până la un punct. În baschet, logica asta se aplică și mai bine, pentru că specificul acestui sport e că jucătorii stau foarte puțin în același loc. Și atunci, identitatea și cultura unei echipe trebuie păstrate, chiar și în condițiile în care jucătorii vin și pleacă.

U știe cine vrea să fie; știe cine e, de fapt. Și cu cine vrea să construiască. Întâi, recrutează un anume tip de personalitate: sportivi serioși, caractere puternice, luptători, în general cu multă experiență, jucători care să aleagă echipa în detrimentul statisticilor personale ce le-ar putea aduce mai apoi un contract mai bun. Oameni care pot influența grupul în bine. Apoi, împinsă de diferențele de buget față de cluburile mari din Europa, dar mai degrabă de reputația (inexistentă, la început; în formare acum) campionatului nostru, care îngreunează aducerea de jucători valoroși – U trebuie să-și mai asume și pariuri, în ideea că va descoperi un jucător cumva ieftin, dar care să livreze mult peste cota lui.

Sigur, ai nevoie de multe lucruri ca strategia de recrutare să funcționeze; ai nevoie și de ceva noroc. Grupul Clujului din sezonul trecut nu a avut chimia ideală. A câștigat, chiar și așa, făcând tripla pe plan intern, pentru că exista suficientă calitate individuală, dar pe alocuri a fost evident că echipa scârțâie. După eliminarea de anul trecut din EuroCup, U s-a dus către titlu, întorcând de la 0-2 la 4-2 în finala cu Oradea. A avut nevoie de efort pentru asta, pentru că startul – cele două meciuri jucate în Oradea Arena – n-a arătat bine. Dar finala a fost întoarsă de ajustările tactice, mândria grupului și încrederea căpătată odată cu prima victorie din serie.

După acel titlu, odată cu confirmarea prezenței în EuroCup pentru al doilea an la rând, era inevitabilă o schimbare de linie. U s-a despărțit de Leo Meindl – poate cel mai valoros străin trecut la acel moment prin România -, de veteranul Stefan Bircevic, de guarzii Nemanja Gordic și Kasey Shepherd. A plecat și Nandor Kuti, unul dintre românii cu vechime la echipă. Coloana vertebrală a rămas, și s-a dovedit repede o decizie importantă: Patrick Richard, căpitanul, și Andrija Stipanovic și-au continuat amândoi șederea în România, una lungă pentru standardele din baschet. A rămas, pentru al doilea an, Emi Cățe. A rămas Karel Guzman. Oamenii aduși au intrigat imediat. PG-ul, Bryce Jones, venit din Franța, de la Limoges. Un clip cu el driblând spectaculos pe lângă Victor Wembanyama a aprins imaginația multora atunci când transferul a fost anunțat. Din Turcia a venit Jarell Eddie, un shooter de meserie, adus să rezolve problemele de la linia de trei puncte. Din Germania, de la Bayern Munchen, a venit DJ Seeley, un shooting guard cu multă experiență la echipe de calitate, un jucător capabil să ia meciuri pe cont propriu în situații critice. Din Israel a venit letonul Mareks Mejeris, un excelent apărător, capabil să joace pe mai multe poziții. Iar de la Venezia a venit francezul Adam Mokoka, un shooting guard în stare să-și facă loc prin forță către panou. Nu în ultimul rând, unul dintre jucătorii promițători din campionatul intern, Mihai Măciucă, a venit de la Piteși pentru a întări rândurile jucătorilor români din lot.

Chimia între noile piese, acest element fundamental în sporturile de echipă, s-a legat instant și a devenit repede clar oricui s-a uitat atent că echipa funcționează. Când senzația pe care o ai, ca privitor, că totul pare ușor, înseamnă că munca din spate e de calitate.

Câteva săptămâni de la startul sezonului, ora primului meci din EuroCup i-a găsit pe clujeni în formă și pe fani într-un optimism prudent, ușor timid. Nimeni nu știa exact la ce să spere într-o grupă teoretic mai grea decât cea de anul trecut, cea în care U-BT terminase pe locul 9 din 10. Printre adversarele de acum erau Gran Canaria și Turk Telekom, câștigătoarea, respectiv, finalista de anul trecut, plus echipe ca Bourg, Ulm și Lietkabelis, la care U pierduse 6 meciuri din 6 anul trecut. Pe lângă asta, diferența de buget, mereu un capitol la care ardelenii sunt departe de majoritatea echipelor din EuroCup. Condițiile calificării se înăspriseră: urmau să iasă din grupe doar primele șase clasate. Într-un caz ideal, socoteau suporterii alb-negri, poate, doar poate, U ar fi putut să se amestece în lupta pentru locul 6. Și să devină, astfel, prima echipă românească ce trece în faza eliminatorie în această competiție.

Startul a fost însă electrizant. U a bătut-o la Cluj pe Turk Telekom destul de clar, mai clar decât o spune scorul, 80-71. Într-o primă repriză absolut superbă, diferența maximă a fost la un moment dat de 27 de puncte; turcii s-au apropiat periculos în sfertul al treilea, dar U i-a ținut la o distanță respectabilă în tot sfertul patru.

Privind retrospectiv, calitatea acelui prim meci, în special nivelul atins în prima repriză, unul foarte ridicat pentru un moment timpuriu al sezonului, a avut multiple conotații. A dat tonul, a adus încredere, a setat intern un nivel de așteptări, le-a dat tuturor o idee despre cât de buni pot fi. Tot în acel prim meci aveam să vedem un detaliu relevant. Când adversarul a început să vină tare din urmă, Clujul nu s-a speriat, ci a rămas tare pe poziții, respingând asaltul și știind cum să gestioneze momentele de reflux ale meciului. O desfășurare pe care aveam apoi să o observăm în multe alte ocazii, o diferență fundamentală față de cum reacționa echipa în sezonul precedent.

Dar dacă prima etapă a setat tonul, a doua avea să se dovedească una teribil de importantă. Clujul a mers la Slask Wroclaw, una dintre codașele de anul trecut, în teorie o echipă abordabilă. Poate și asta a făcut ca echipa să joace stresată în Polonia, într-un meci de luptă, cu puncte puține. Polonezii au condus aproape tot meciul, avansul maxim fiind de 15 puncte. DJ Seeley – cel care descria ulterior evoluția echipei drept “foarte proastă, dar am găsit o cale” – a adus-o înapoi pe U în meci, cu 6 din 10 de la linia de trei, pentru un total de 24 de puncte. Alt nou venit, Jarell Eddie, avea să înscrie coșul victoriei. Până în acel ultim minut, U nu condusese decât o dată, la început, când marcase primul coș.

Succesul acesta de la Slask (70-67) le-a dat jucătorilor încredere și a fost, ulterior, citat de mai multe ori drept momentul în care ceva a făcut click. Echipa își regăsea identitatea, aceea de a lupta indiferent de scor și de a reveni din nou și din nou. Apoi, astfel de meciuri strânse, cu diferențe de sub cinci puncte, fuseseră pierdute constant în primul an de EuroCup, când Andrija Stipanovic spunea că “trebuie să învățăm cum să câștigăm astfel de meciuri în EuroCup”. Acum începeau să fie câștigate. Tot Stipe avea să tragă, peste câteva luni, concluzia: “Cred că victoria aceea din Wroclaw, unde poate ar fi trebuit să pierdem, ne-a dat un impuls”.

Impulsul s-a transformat în elan, elanul avea să se transforme curând, în victorii legate și în convingere. Dar mai întâi, obligatoria înfrângere strânsă (92-88) cu Bourg, o echipă cu care U încă n-a reușit să câștige, chiar dacă în Franța a tăiat un -19 la doar două puncte în secundele de final. O desfășurare aproape la fel cu cea din același meci de anul trecut.

Dar ăsta-i un alt an, cu alte realități. Etapa a patra a adus un alt succes dominant la Cluj, 89-74 cu Buducnost. A fost o seară vintage din partea lui Andrija Stipanovic și Patrick Richard, cei doi veterani însărcinați să dicteze cultura vestiarului la U. Și o ocazie în care cele câteva voci care sugeraseră, în vară, că echipei i-ar fi mai bine fără ei să-și înghită cuvintele. La 36 de ani, Stipanovic a adunat 18 puncte și a decis câteva faze importante, influențând direcția meciului cu energia lui. Căpitanul Richard a adăugat 15 puncte, incluzând 4 coșuri de 3 puncte, toate cu timing important. Era o primă ocazie în care Patrick arăta că începe să revină la nivelul lui standard, după un sezon precedent în care a părut constant că nu e în elementul lui.

Turul clujenilor prin Europa a continuat cu o victorie muncită în sala lui Aris Salonic, un loc unde se câștigă greu. Genul ăsta de rezultat (61-59) e cu siguranță ceva ce un antrenor adoră să vadă. Mihai Silvășan, care a fost inspirat cu câteva ajustări tactice din mers, a catalogat-o drept “o victorie grozavă”,  “furată” de echipa „mai tare mental”. Din nou, U ar fi pierdut meciul acesta anul trecut. Dar lecțiile fuseseră învățate.

Clujul a primit-o apoi într-o atmosferă superbă în BT Arena pe Ulm, campioana Germaniei, echipa cu care pierduse atât de frustrant anul trecut acasă, cu un coș în secundele de final. Energia a fost atât de diferită de data asta. Meciul a semănat cumva cu cel din prima etapă, cu Turk Telekom. O primă repriză senzațională, cu U conducând cu 27 de puncte la pauză și sufocându-i în defensivă pe nemți; o revenire pe final a lui Ulm, dar pe care echipa lui Silvășan a știut s-o gestioneze, încasând cei mai buni pumni ai germanilor și lovind apoi decisiv. Cu 1:29 rămase, DJ Seeley s-a înălțat și a înscris de trei în ultima secundă a atacului, un dagger direct în inima adversarului, lămurind lucrurile într-o victorie cu 86-75. Simbolic, aruncarea lui Seeley a fost peste mâna întinsă cu disperare de tânărul spaniol Juan Nunez, același care înscria coșul decisiv anul trecut în aceeași sală. Lucrurile se schimbă atât de repede în sport. Iar U, în doar șase meciuri, își egalase deja totalul victoriilor din sezonul anterior în EuroCup.

Ce a urmat a fost greu de crezut. În deplasarea din runda următoare, U-BT stabilea un nou record european al clubului, unul care probabil va rezista ceva vreme: victoria la cea mai mare diferență de scor, un succes la 38 de puncte, 90-68 în sala lui Trento. A fost un meci tranșat a la Golden State Warriors, cu un iureș în sfertul al treilea (26-8). DJ Seeley a înscris 21 de puncte, Bryce Jones a adăugat 14, iar Karel Guzman a reușit un double-double spectaculos, 14 puncte și 12 recuperări, lângă care a mai pus 5 assists și 3 steals, fiind votat apoi MVP-ul rundei. Cifre mari oriunde te uitai.

După șapte etape, U era pe locul 2 în grupă și o primea acasă pe Gran Canaria, campioana en-titre, neînvinsă la acel moment, în derby-ul primelor două clasate. Meciul n-a fost, însă, la fel de strâns pe cum o arăta clasamentul. Spaniolii au câștigat clar, 92-70, în fața unei săli plină ochi la Cluj, mai temperând din elanul lui U, dar, în același timp, tăind un pic și din presiunea așteptărilor. A fost o înfrângere utilă, la care echipa a reacționat bine, răspunzând pozitiv o săptămână mai târziu, într-unul dintre cele mai spectaculoase meciuri din tot sezonul. În etapa a 9-a, ultima a turului, U o primea în BT Arena pe Lietkabelis, și, o vreme, a părut că clujenii plutesc spre o victorie fără emoții. Dar un avans de 17 puncte s-a topit dintr-o dată, iar finalul a fost absolut senzațional și epuizant pentru suporteri, cu ambele echipe administrându-și, pe rând, lovitură după lovitură, în căutarea celei decisive. A fost un shoot-out clasic, câștigat după o repriză de prelungiri de clujeni cu 120-111. Un rezultat care a dat un sentiment foarte bun grupului, a curățat orice sentiment prost lăsat de meciul cu Gran Canaria, și le-a reamintit jucătorilor de ce sunt în stare.

*

Cu 7-2 la jumătatea întrecerii, U era în cărți pentru calificare și avea o idee destul de clară despre cine este ca echipă și ce potențial are în această competiție. Rivalii din competiție deveniseră și ei conștienți de asta. Într-un sondaj făcut printre managerii generali din EuroCup la jumătatea sezonului, la întrebarea care-i cel mai inconfortabil adversar, U a fost votată a treia, cu 20 la sută, după Paris Basketball și Gran Canaria. La întrebarea care-i cea mai surprinzătoare echipă din competiție, U a fost câștigătoare clară, cu 35 la sută din voturi.

U se definea astfel drept o echipă care sfidează așteptările, greu de bătut, o grup care nu cedează niciodată, format din jucători tough, care au încredere unul în celălalt și trag unul pentru altul, conduși de un antrenor pasionat. Un underdog care își vinde scump pielea și care-ți poate face viața un coșmar.

Însă, pe măsură ce competiția avansa, provocarea părea că se schimbă. Nu mai era doar despre „hai să facem o figură frumoasă”. Iar întrebarea devenea acum în ce măsură va putea U să continue la fel de bine când adversarii erau deja în gardă. Lucrurile se simt altfel când începi să ai ceva de pierdut; e infinit mai ușor să joci din perspectiva celui cu șansa a doua, și poate deveni mult mai greu când începi să începi meciurile ca favorită.

Exceptând meciul din runda a 10-a, pierdut la Turk Telekom (95-84), poate singurul în care echipa n-a putut aduce intensitatea necesară, Clujul a gestionat foarte bine această tranziție. O altă victorie strânsă cu Slask Wroclaw acasă (80-76) a avut, similar ca în tur, rolul de a calma lucrurile. Apoi un nou eșec cu Bourg (89-98), în care francezii au venit croiți în BT Arena, deschizând meciul cu un prim sfert în care au înscris 37 de puncte, un record al clubului și al treilea sfert ca număr de puncte reușit de vreo echipă în toată istoria EuroCup. Poți argumenta că și asta e o formă de respect pentru U, când echipele de top sunt atente să-și aducă cel mai bun joc în fața ardelenilor. Isiah Mike, canadianul lui Bourg, îi descria așa după meci pe clujeni: “Asta e identitatea lor, că nu renunță niciodată, orice ar fi. Știam asta și eram pregătiți să încasăm ce-au ei cel mai bun”. Și, într-adevăr, U a revenit, la fel ca în tur, la fel ca întotdeauna, apropiindu-se la cinci puncte, insuficient însă.

Șirul rezultatelor bune avea însă să fie reluat. În stil, cu un 79-77 crucial în deplasare la Buducnost, de Crăciun. Obținut, ghici cum?, cu o revenire de la -15 puncte. De nicăieri, U pur și simplu a izbucnit în sfertul patru, alimentată de o defensivă absolut feroce, și, moral, unul din coșurile memorabile ale anului, reușit de DJ Seeley de la centrul terenului, când mai erau două minute și jumătate. “E un meci în care jucătorii mei și-au arătat caracterul. Asta-i personalitatea pe care trebuie să o aibă echipa asta”, a spus Mihai Silvășan.

Apoi un 90-74 clar, care s-a simțit de rutină, cu Aris Salonic la Cluj, meciul care a adus victoria cu numărul 300 pe banca lui U pentru Mihai Silvășan. Și ce semn mai bun când astfel de victorii dominante par, dintr-o dată, cel mai firesc lucru din lume. Mai frumos de atât era că rezultatul ăsta asigura deja, cu 4 runde înainte de final, calificarea matematică în faza eliminatorie, o premieră în istoria baschetului românesc, obținută la doar a doua participare. Mai impresionant de atât e că nimeni n-a făcut vreo petrecere din asta la Cluj, semn că jucătorii și întreaga organizație aveau deja obiective mai mari de atât. Echipa înțelegea că misiunea e departe de a fi încheiată. Iar miza devenea acum ceea ce la începutul competiției părea o țintă implauzibilă: unul din primele două locuri din grupă. Un detaliu important, pentru că locurile 1 și 2 însemnau calificarea directă în sferturi, în vreme ce locurile 3-6 duceau în optimi.

Dovadă că U nu s-a mulțumit doar cu atât a fost felul în care a răspuns echipa după obținerea calificării. Cu un 85-81 splendid în Germania, la Ulm, un Chef’s Kiss, reușit – n-o să ghicești niciodată! – cu încă un comeback, de data asta de la o diferență de 18 puncte în sfertul trei. Jocul n-a mers o vreme, apoi DJ Seeley a fost eliminat, iar eșecul părea (iar) inevitabil. Asta până când Mihai Silvășan a găsit, după varii încercări, o rotație care a funcționat. Una mai rar folosită în Europa, dar atât de inspirată: Cățe, Măciucă, Mejeris și Jones, cu toții trași după el de un Patrick Richard în zi splendidă, au dat startul comeback-ului. Richard a încheiat cu 27 de puncte și cu multiple coșuri cruciale, iar U transmitea un mesaj clar câștigând pe terenul uneia din echipele tari din grupă.

După o victorie acasă cu Trento (88-83) obținută într-un alt final de meci gestionat bine, urma penultima etapă, în deplasare cu Gran Canaria. Iar dacă avea cineva impresia că trăise deja toate emoțiile posibile în timpul diverselor reveniri improbabile de până atunci, sau a finalurilor de meci pe muchie, meciul acesta le-a bătut pe toate.

Clujul a scris istorie câștigând pe terenul campioanei EuroCup, și-s multiple argumente să considerăm acest succes în sala unei echipe spaniole drept cea mai notabilă reușită de o echipă din România în cupele europene din baschet. Calitatea adversarului, campionatul din care vine, felul cumva dezarmant în care Gran Canaria câștigase la Cluj, diferența mare de buget și de așteptări, miza mare pe masă (un loc direct în sferturi). Plus faptul că U era lipsită de doi oameni cheie, cel mai bun apărător (Karel Guzman) și cel mai bun marcator (DJ Seeley).

Peste toate, felul în care a fost obținută. Pentru că, încă o dată, clujenii s-au impus dramatic, la capătul unui comeback de poveste. Spaniolii au condus cu un maximum de 19 puncte și, la cum au dominat meciul în start, lăsau impresia că mai pot pune încă pe atât în diferența de pe tabelă. Dar U a răspuns pe măsură. A echilibrat treptat meciul, s-a tot apropiat, a tot crescut în încredere, a început să fie echipa care agresează, iar spaniolii din tribune au devenit tot mai nesiguri. Într-un duel splendid, echipa lui Silvășan merita probabil să câștige din timpul regulamentar, chiar a avut victoria în mână în ultimele secunde, când Bryce Jones a avut un open shot. Că U a câștigat chiar și în prelungiri, păstrându-și cumpătul pentru o victorie epică într-un meci de un nivel foarte ridicat, face această poveste și mai frumoasă. Un 113-111 obținut de tip-in-ul lui Emi Cățe, care a încheiat seara fără să fi ratat un coș din acțiune: 9/9, pentru un total de 23 de puncte, lângă care a pus 10 recuperări. ”N-am venit aici să renunțăm, am venit să dăm tot ce avem. Sunt foarte mândru de colegii mei, am luptat până la ultima picătură de energie. Dar e doar un pas, n-am câștigat nimic, trebuie să rămânem concentrați”, a spus Emi, votat apoi MVP al etapei, primul jucător român ce obține o asemenea distincție în EuroCup. Jarrell Eddie a adăugat 24 de puncte, Patrick Richard a avut 23, Bryce Jones, 21 – cu toții au fost grozavi și decisivi într-un moment sau altul. A fost, pur și simplu, meciul care a demonstrat, și a validat, forța grupului. Forța acestui grup.

Victoria – una dintre cele mai impresionante, ca relevanță și manieră, reușită de vreo echipă românească din orice sport în ultimii ani – a făcut turul lumii baschetului și i-a pus pe clujeni în pole-position pentru mult-doritul acces direct în sferturi. Pentru locul 2 aveau nevoie de o victorie în ultima etapă, ceea ce nu s-a întâmplat, sau de un eșec al Gran Canaria, lucru care s-a întâmplat, astfel că U mergea direct între ultimele opt echipe din EuroCup și cu avantajul terenului propriu într-un meci pentru semifinale.

Formatul EuroCup are multe avantaje, dar are și câteva elemente cumva frustrante. După o competiție de tip campionat, cu 18 etape foarte solicitante, în care o calificare se obține cu mult efort, dinamica se schimbă brusc, pentru că în optimi și sferturi totul se decide într-un singur meci eliminatoriu. Avantajul terenului propriu e important, firește. Însă ideea aici e că un duel eliminatoriu este un alt tip de experiență, un alt tip de presiune, presupune un alt tip de a aborda un meci în care forma bună din timpul sezonului poate să nu mai însemne mare lucru.

Dacă în grupă U-BT a avut experiența de anul trecut pe care să se bazeze, în formatul eliminatoriu de one and done echipa era, totuși, debutantă. Iar asta s-a simțit cumva în marele meci din sferturi, din martie, cu London Lions. Un eveniment pentru care orașul s-a pregătit cum trebuie, un moment în sala a fost, încă o dată, plină până la refuz și frumoasă foc. Toată această energie, toată anticipația și tot entuziasmul momentului s-au transformat, însă, într-o greutate pe care echipa – care a avut de așteptat mai bine de o lună de la ultimul meci din grupe până la cel din sferturi, lucru care a părut că a deconectat-o un pic – nu a știut cum să o gestioneze foarte bine.

Încărcătura emoțională se putea simți de la sute de kilometri distanță, iar în contextul ăsta, jucătorii nu au găsit în vreun moment acea competitivitate, acel nivel înalt, acea convingere că pot bate orice echipă din competiție pe care, în mod evident, le avuseseră în cele 18 meciuri din grupă. Efortul a fost acolo, dorința a fost acolo, dar U nu și-a putut împinge limitele. London Lions a executat bine planul de joc, a jucat cu multă motivație și cu multă claritate, a gestionat perfect ostilitatea sălii, iar victoria lor, 91-79, nu e contestabilă – în ciuda încercărilor de a reveni, clujenii nu s-au putut apropia la mai mult de opt puncte. Senzația rămâne, însă, că dacă meciul ar fi fost în grupe, sau dacă sferturile de finală s-ar fi jucat în formatul cel mai bun din trei meciuri, decizia finală ar fi fost alta.

Nu-s regrete, evident. Finalul acestui parcurs n-avea cum să schimbe cu nimic imaginea pe care a lăsat-o echipa de-a lungul întregului an. Obiectiv vorbind, sezonul de EuroCup 2023-2024 al lui U-BT e o mică perlă. E o metaforă splendidă despre cum să nu renunți absolut niciodată, despre cum o echipă devine o familie în care fiecare luptă pentru celălalt și toți pentru cei din tribune. Factual, e unul dintre cele mai bune reușite în competițiile europene de echipele românești din orice sport, în ultimii ani. Și o altă treaptă urcată de club într-o ascensiune tot mai spectaculoasă.

***

E discutabil, dar probabil că formula 23-24 a Clujului o depășește pe cea din 21-22, despre care Mihai Silvășan spunea că e cea mai bună echipă pe care a văzut-o vreodată în România. Rezultatele sunt comparabile, chimia e cam la fel; versiunea aceasta e, însă, o idee mai versatilă, cu o bancă mai lungă și mai experimentată. Ce au în comun cele două versiuni este tripleta Richard – Stipanovic – Guzman. Patrick Richard și-a regăsit mojo-ul și cadența din primii lui ani la Cluj și a reușit câteva evoluții absolut grozave. La Patrick iese adesea mai ușor în relief caracterul lui admirabil și leadership-ul, uneori atât de mult încât aproape uiți că e un jucător de baschet foarte, foarte bun. Ne-a reamintit de asta, după un 22/23 mai dificil. Iar conexiunea lui cu comunitatea e absolut impresionantă. Pur și simplu simți că e parte din patrimoniul local. Un U fără Patrick e foarte greu de imaginat în clipa asta.

În special în prima parte a sezonului, Andrija Stipanovic a dat timpul înapoi cu câteva meciuri în care a postat cifre solide. Impactul lui în echipă e diferit acum, Stipe nu a avut o problemă în a-i ceda prim-planul pe post lui Emi Cățe, însă continuă să joace un rol important în felul în care e construită și, mai ales, cum respiră această echipă. Dacă prezența lui din finala cu Oradea a fost ultima a carierei, U va avea o misiune dificilă să umple golul pe care-l va lăsa prezența sa în vestiar și în sală.

 

U a fost mereu, în epoca Silvășan, o echipă construită pe forța grupului, nu pe personaje, o echipă în care ego-urile și interesul pentru statisticile personale trebuie lăsate la ușă. De aceea, e greu să vorbești prea mult despre momente individuale, deși ele au existat. Toți oamenii din rotația de bază au avut momentele lor de strălucire, preluând, pe rând, responsabilitatea de a salva un moment sau altul. Felul în care au făcut-o, însă, e tot despre echipă și grup.

Cei trei americani aduși vara trecută s-au pliat perfect pe această filosofie, fiecare adăugând un element personal în mixul echipei. DJ Seeley e un jucător cu foarte multă calitate, care își ridică nivelul când meciul o cere, capabil să scoată echipa dintr-un moment greu cu un coș esențial, sau să-și asume responsabilitatea unei aruncări în secundele de final. Repetatele lui momente clutch din EuroCup sunt ceea ce a lipsit echipei anul trecut. Dar Seeley nu e un individualist, nu e un jucător care cere și trăiește ca să rezolve toate acțiunile. Se poate pune în slujba echipei. Și nu e ca și cum s-a rezervat sau a fost motivat doar pentru meciurile din Europa. Parafrazând o expresie faimoasă din fotbal, acel „but can he do it on a cold Tuesday evening against Stoke City” rezervat lui Leo Messi, Seeley a arătat că poate să joace la înălțime și într-o seară rece de joi cu Voluntariul. Adică atunci când a luat pe cont propriu finalul unui sfert de finală de Cupa României absolut spectaculos, aducând-o pe U înapoi în control cu un run de 13-0, într-un moment în care Voluntari părea gata să facă o surpriză de proporții la Cluj, conducând cu opt puncte când mai erau sub trei minute.

 

Similar, prezența lui Bryce Jones la point guard a adus mai mult calm, mai mult dinamism și mai multă imaginație față de sezonul anterior. Bryce, care pare că joacă cu o bucurie pe care nu și-o ascunde, a început să aibă un impact tot mai mare pe măsură ce sezonul a avansat, câștigând și titlul de MVP al finalei campionatului. Iar Jarell Eddie a săltat instant abilitatea echipei de a fi competentă de la linia de trei puncte, un capitol mai slab anul trecut. Ajută să știi că te poți baza cu ochii închiși, meci de meci, pe câteva triple garantate de Eddie; reușitele lui au relansat câteva meciuri intrate într-un punct mort. Rolurile jucate de Adam Mokoka și Mareks Mejeris au fost și ele foarte importante, fiecare având contribuția lui majoră de pe bancă. Iar Mihai Măciucă a făcut un sezon solid la debutul lui la Cluj, beneficiind adesea de spațiile libere primite de la apărările adverse, preocupate să-i închidă pe ceilalți oameni ai Clujului. În ce-l privește pe Emanuel Cățe, evoluția monstruoasă din meciul cu Gran Canaria spune cam totul despre nivelul actual al celui mai valoros baschetbalist român. După doi ani cu trofee la Cluj, Emi arată că aparține printre sportivii români de top ai momentului.

Cât despre Mihai Silvășan, omul care ține toată această construcție de pe parchet la un loc? Silvă is on fire – e una dintre scandările preferate ale publicului din BT Arena, un joc în care DJ-ul e mereu complice. Și chiar este. Silvășan crește odată cu organizația de la an la an și pare că e în largul lui exact atunci când situația e mai complexă, având câteva intervenții și ajustări cheie pe parcursul meciurilor importante din EuroCup. Mihai Silvășan mereu mi-a amintit de o altă expresie care face, din când în când, turul Twitter-ului: „Losers become losers by never being willing to lose”, o expresie care se explică singură. Mi se pare că asta-l separă față de alți antrenori români, pe lângă motivația și abilitatea superioare de a absorbi informație și de a învăța meserie. Știe cum să respecte linia subțire dintre victorie și înfrângere, nu se dă înapoi de la a se testa, nici nu-și impune limite artificiale. Iar aici intră și faptul că a acceptat să devină, în paralel, și selecționerul naționalei României, deși asta poate fi considerat un posibil risc pentru cariera lui. E realist, e asumat, are niște idei clare despre ce fel de echipă vrea să pună pe parchet. E ancorat în prezent, dar, în același timp, nu se teme să-și propună mereu mai mult. Este, fără îndoială, unul dintre cei care setează cultura de câștigători a clubului. Nu e infailibil, firește – face și greșeli, dar are în continuare mult potențial să crească ca antrenor. Și din perspectiva plafonului de progres, nu sunt multe alte exemple ca el în sportul românesc de echipă.

 

Mihai Silvășan e, de asemenea, genul de antrenor în cazul căruia o parte a publicului nu poate să vadă pădurea de copaci. La el atrag prea mult atenția ocazionalele ieșiri nervoase din timpul meciului; ce-i drept, unele colorate de-a binelea. Dar, frustrant, se consumă prea multă energie pe acest subiect facil, iar criticii lui nu observă și câtă încredere au jucătorii în el. Dacă ești atent la dinamica dintre jucători și antrenor, n-ai cum să nu vezi asta. Nu observă cum toți au doar cuvinte bune despre metodele, capacitatea și abordarea lui, sau că colegii lui de breaslă din EuroCup îl respectă și apreciază felul în care este pregătită echipa clujeană. Acele ieșiri nervoase pot fi interpretate și în sensul că așteptările sunt foarte ridicate, iar orice livrare sub standarde nu este tolerată; și tot ele și-au arătat și efectul pozitiv, energizând în câteva ocazii echipa. Altă idee vehiculată ocazional e că oricine ar câștiga în România cu un lot și cu un buget ca al Clujului, dar ăsta e, probabil, cel mai simplu de demontat argument. Lotul respectiv e, în mare parte, ales chiar de el; nu, nu orice antrenor poate pregăti cu succes o echipă ca asta; nu, banii nu câștigă mereu trofee. Iar amprenta și influența lui se văd mult mai clar în EuroCup, în special dacă compari anul 1 cu anul 2. Iar U e genul de echipă care nu renunță niciodată și care e capabilă să revină mereu și pentru că antrenorul ei îi dictează și îi imprimă acest spirit.

**

Această mentalitate de a-și propune, treptat, obiective tot mai mari e parte, de altfel, din mindsetul întregului club. În doar patru-cinci ani, U-BT a evoluat de la o echipă care încerca să câștige titlul în România și juca în FIBA Europe Cup (a patra competiție valorică europeană) la statutul de cvadruplă campioană a României și gazdă a unui meci pentru calificarea în semifinalele EuroCup. Un salt enorm, relativ rapid, dar deloc grăbit. Fiecare pas a fost organic. E o traiectorie spectaculoasă, care presupune un volum masiv de muncă și o consistență ce nu e mereu simplu de găsit.

Intențiile rămân similare. Oficialii clujeni nu și-au ascuns intenția de a continua să facă alți pași înainte. O potențială direcție ar fi ca U-BT să intre, la un moment dat, în ABA League, o competiție rezervată până acum cluburilor de tradiție din spațiul ex-iugoslav, incluzând aici și cele două superputeri din Belgrad, Steaua Roșie și Partizan. Asta ar fi posibil, la un moment dat, pentru că ABA se pregătește de o extindere a formatului, urmând să primească la start și un club nou înființat din Dubai. Participarea în ABA League, care presupune, practic, un al doilea format de tip campionat pe lângă EuroCup, ar însemna, în mod remarcabil, ieșirea – cel puțin pentru sezonul regulat – din campionatul României, o situație nu fără precedent în baschet. Ar deschide și ușile către un alt tip de lot, ar cere și un alt tip de buget și ar însemna un program plin, cu adversari unul și unul la Cluj. Și n-ai cum să nu te gândești că ar putea însemna și un pas către o eventuală ascensiune, la un moment dat în viitor, către Euroleague, punctul maxim al baschetului european, o perspectivă aproape inimaginabilă pentru un club din România. Doar închipuie-ți ce ar însemna să avem o reprezentantă în acest show grozav, ce ar însemna pentru publicul de baschet din România meciuri săptămânale cu puteri precum Real Madrid, Barcelona și toate celelalte nume istorice din Grecia, Turcia, Serbia și așa mai departe.

Clujul în mod cert pare pregătit pentru o astfel de traiectorie. Nu e vorba doar de faptul că are la dispoziție BT Arena, un spațiu modern, în continuare cea mai încăpătoare sală din România, capabilă să primească 10.000 de oameni la un meci de baschet. E vorba și de cum știe să o folosească. Evoluțiile de pe teren sunt replicate la nivel organizatoric, acolo unde calitatea e deja demnă de Euroleague, și oricine a fost prezent la măcar un meci important de acasă al lui U știe asta. De la acel atât de important matchday experience, esențial în relația dintre cluburi și suporteri, până la producția în sine a meciului, pleci cu senzația că ai luat parte la un show sportiv modern, ancorat în epoca în care trăim. Așa cum ar trebui să fie. Organizarea din februarie a Final 8, turneul final al Cupei României, pe care U-BT a găzduit-o și a câștigat-o într-o finală cu Rapid, e un exemplu în sensul ăsta. O competiție cu o imagine prăfuită a fost luată și prefăcută într-un eveniment de top, organizată în paralel în două săli (cu Horia Demian preluând ziua sferturilor de finală), cu o promovare și o producție inteligente, cu un set-up coerent pe toate planurile, cu grijă pentru o sumedenie de detalii ce poate trec neobservate spectatorilor, dar care formează senzația cu care ei rămân când pleacă acasă.

 

Fanii lui U-BT se bucură de DJ, de un sistem de lumini ultramodern, de activări sau de courtside experience. Sau, mai nou, de un Fan Zone digital, în care fanii își pot administra achizițiile de bilete și de merch, abonații pot repune în circulație locurile lor, în cazul în care nu mai pot ajunge la meci, iar cu toții pot beneficia de idei de gamification precum „+1 kilometru”, un clasament pe tot sezonul al fanilor cu cei mai mulți kilometri parcurși pentru a susține în deplasare echipa, cu primii cinci clasați beneficiind de o cină exclusivă cu jucătorii.

Meciurile mari au mereu parte de o atenție aparte; imaginile de la duelul cu London Lions, cu o sală întreagă purtând măștile alb-negru ca parte dintr-o coregrafie emoționantă, vor rămâne pentru mult timp în memoria celor 10.000 prezenți în sală. A rămas în memoria unui adversar; Jordan Taylor, jucătorul trecut câteva luni pe la Cluj și acum parte din echipa londoneză, spunea, după meci, că atmosfera de la Cluj e „poate una din cele mai subestimate din lume”. Momente ca acelea sunt genul care formează și întăresc o conexiune emoțională ce va rămâne profundă pentru ani.

Relația dintre U-BT și suporteri chiar este specială; clubul se dă peste cap pentru a le arăta fanilor cât de prețuiți sunt, iar fanii se dau peste cap pentru a răspunde cu aceeași monedă, însoțind echipa peste tot în lume, indiferent de destinație, încurajând-o constant, sprijinind-o necondiționat. O dovadă concretă: pentru al doilea an la rând, Clujul e lider de audiență în EuroCup, având cea mai mare medie de spectatori la meciurile de acasă.

Legătura aceasta este consolidată de idei precum cele menționate mai sus, de inițiative care dau înapoi către comunitate, de accesul pe care echipa îl oferă fanilor ei. Și, mai ales, de o comunicare grozavă, susținută de o prezență modernă în social media și în online. E meritul clubului că a înțeles din timp cât de important e acest lucru în zilele noastre și l-a prioritizat. U arată constant că înțelege mediul în care comunică. Vocea clubului e proaspătă, în pas cu toate trendurile, are umor, valorifică și îmbrățișează cultura și istoria clubului, îi implică mult pe jucători, îi celebrează pe fani, știe să nu se ia prea în serios, înțelege când să puncteze și când să lase lucrurile să respire, face referințe pe care să le înțeleagă acea audiență ce petrece foarte mult timp în online, alternează, își asumă riscuri, nu plictisește. Atinge toate notele.

Calitatea conținutului e ceea ce sare în ochi. Într-o lume în care feed-ul fiecăruia e supraîncărcat, concurența e imensă și fiecare echipă din orice sport postează acum măcar un visual cu Match Day, e foarte important să poți să ieși în evidență. De la fotografii la video-urile postate în real time sau la edit-urile migăloase, contentul bifează o varietate de stiluri și formate, atingând până și note de jurnalism propriu-zis, vezi câteva dintre materialele făcute cu jucători. Tot acest storytelling transpiră multă pasiune și presupune mult efort și mult timp; departamentul de marketing face, fără îndoială, mult heavy-lifting ca lucrurile astea să fie posibile, dar eforturile merită; e o ofertă de conținut care, raportat la resurse și la context, n-are cu nimic mai prejos din ceea ce oferă cele mai importante echipe din fotbal sau din baschetul mondial.

Făcând toate astea, U câștigă constant noi fani, punctează la imagine și consolidează legătura cu audiența sa actuală și viitoare. E un cerc virtuos constant întreținut: eforturile de business, logistice și de comunicare sunt susținute de performanța de pe teren, iar performanța de pe teren primește o promovare pe măsură.

*

 

*

U nu e un club perfect, fără îndoială. Iar succesul viitor nu e niciodată garantat, mai ales când înțelegi că singura constantă în viață este schimbarea. Și, în general, în sport ești cel mai vulnerabil exact atunci când ești în vârf. Clujul va trebui să-și găsească tot din interior motivația pentru a continua la fel, în special pe plan extern, pentru că vreun rival de o putere comparabilă în România, care s-o țină pe vârfuri, nu se întrevede prea curând.

Dar ce-i mai important e că, făcând un zoom pe ultimii ani, U-BT Cluj-Napoca e cel mai apropiat club sportiv pe care-l avem în România de ceea ce înseamnă acel winning culture de la vârf la bază, despre care ne place să ne plângem că nu-l găsim în sportul din țara noastră. E cel mai conectat la viața comunității, e cel mai preocupat de o organizare de top și de o relație sănătoasă cu oamenii pe care îi reprezintă. Și ce confirmare mai bună decât aplauzele cu care au fost primiți jucătorii de către fanii adverși, în varii săli din România, la meciurile din campionat de după încheierea parcursului în EuroCup. Oamenii din Pitești sau de aiurea au simțit nevoia să aprecieze felul în care, și ei, au fost reprezentați în Europa. Și dacă s-ar încheia azi totul, va fi meritat fiecare secundă.

Pentru că, dacă ar fi să reduci totul la un singur lucru esențial, despre asta e vorba în călătoria aceasta pe care U-BT Cluj-Napoca a început-o de ceva timp. E despre această continuă îmbrățișare între echipă și fanii ei, acest schimb de energie și de putere. Cu asta rămâi privind, ca neutru, meciurile de acasă ale Clujului. Cu sentimentul că asiști la ceva care contează la ceva, care face o diferență. E o formă de alimentare emoțională reciprocă. E ceva pe care nu pui preț. U își spune povestea pe teren, și făcând asta, e ca și cum îi invită pe fani într-un fel de dialog fără cuvinte. Ambele părți își exprimă o formă de iubire. Cea mai sănătoasă, în care te simți văzut, apreciat și înțeles. Genul care rămâne statornică, indiferent de distanță, de context sau de dificultăți, indiferent de povești care încep și se termină, indiferent de timing și de șanse luate sau nu.

Și ce șansă grozavă e să trăiești o poveste de sport, care-i, de fapt, despre umanitate, despre sens și despre conexiune!