Politică cu mingea la picior: cum devine fotbalul sport rege în China și cum va schimba asta jocurile din Europa

„Am verificat pe internet oraşul şi zona unde o să mă mut.‟ Erau cuvintele cam ameţite ale mijlocaşului brazilian Alex Teixeira, imediat după ce semnase cu echipa din prima ligă chineză, Jiangsu Suning, pe 5 februarie anul acesta. Până în acel punct, atenţia fobalului mondial fusese deja răpită de posibilitatea ca una dintre principalele ţinte ale cluburilor din Premier League, în special Liverpool, să refuze Hollywood-ul sportului şi să opteze pentru echivalentul unui Bollywood. Ce atâta tam-tam, s-ar putea întreba mulţi. La urma urmei, nu e nimic nou în povestea unui fotbalist (sau antrenor) alergând după confort material în loc de glorie, după cum arată exemplele ligilor americane sau arabe. Până şi în China existau precedente, cum ar fi scurtele vizite ale lui Nicolas Anelka şi Didier Drogba.

Tam-tamul venea din faptul că Teixeira nu e un jucător la finalul carierei care încearcă să-şi asigure o pensie sănătoasă din sacii fără fund pe care chinezii le oferă numelor mari. Brazilianul are 26 de ani şi e, teoretic, în punctul optim al capacităţilor sale fizice. Mai mult, marile cluburi europene îl remarcaseră ca un talent excepţional şi îl curtau. După 22 de goluri în 15 meciuri de campionat pentru Şahtiorul lui Mircea Lucescu, nici nu-i de mirare. Teixeira spunea, în momentul trasnferului, că propunerile din Premier League „nu au conţinut nimic concret‟. Așa că mijlocaşul le-a lăsat baltă şi a oferit fotbalului chinez cea mai mare victorie de până acum.

Cele aproape 49 milioane de euro plătite de Jiangsu pentru Teixeirea depăşeau „vechiul‟ record de 40 milioane, stabilit cu două zile înainte prin transferul atacantului Jackson Martinez de la Atletico Madrid la Guangzhou Evergrande. Asta venea după semnarea lui Ramires de la Chelsea, de către aceeaşi Jiangsu. Şi cine să fie antrenorul care se bucură de cadouri atât de bogate? Chiar Dan Petrescu, ajuns la club în vara anului trecut. Numai că Petrescu a părut mai degrabă şocat de sumele implicate decât recunoscător: „Mi se par sume exagerate, nu ştiu dacă banii aceştia merită.‟

Dacă ar fi vorba strict despre calitatea de pe teren, răspunsul ar fi, probabil, nu. Dar în China nu mai e de mult vorba numai despre a avea câte un jucător de marcă, ici-colo. Pentru proiectul eminamente politic pe care guvernul l-a demarat, banii cu siguranţă merită. Asta pentru că preşedintele Xi Jinping şi-a propus să transforme ţara într-o „superputere sportivă‟ care să găzduiască şi să câştige Cupa Mondială.

E uşor să râzi în fața unor declaraţii pompoase ca asta, nu în ultimul rând pentru că s-au mai auzit asemenea planuri măreţe, fără să fi schimbat prea multe în peisajul fotbalistic. Dar lucrurile se schimbă când obiectivul nu e doar satisfacerea dorinţelor megalomaniace ale vreunui investitor sau politician rupt de realitate. China înţelege foarte bine că, dacă e luat în serios şi utilizat cum trebuie, fotbalul poate fi principala armă diplomatică a unui stat. N-ai cum să nu devii popular dacă eşti bun la cel mai popular joc din lume. Tocmai de aceea, investiţiile puse deoparte de China pentru fotbal în următorul deceniu sună amețitor, dar nu sunt: 850 miliarde de dolari.

O mare parte din suma asta e dedicată nu transferurilor de lux, ci dezvoltării unei infrastructuri sportive care să rivalizeze cu oricare alta din lume. Deja Guangzhou se laudă cu cea mai mare academie de fotbal din lume, deschisă în parteneriat cu Real Madrid. Până anul viitor, 20.000 de şcoli vor avea în curriculum fotbalul săptămânal. Într-o ţară unde campionate străine ca Premier League şi Serie A încă domină atenţia publicului telespectator, descoperirea câtorva eroi crescuţi acasă a devenit un obiectiv principal. Cu peste 1,3 miliarde de locuitori, China nu suferă la capitolul material brut.

Și strategia nu se rezumă la scena domestică. În timp ce cluburile chineze atrag din ce în ce mai multe nume sonore, sectorul de investiţii îşi aruncă privirile către fotbalul european. Manchester City şi Atletico Madrid sunt doar două dintre cluburile unde companii şi investitori privaţi chinezi au devenit acţionari. Sochaux (Franţa) şi Den Haag (Olanda) au fost cumpărate direct. Se vorbeşte deja de un interes crescut pentru Ajax, a cărei bine-cunoscută academie de tineret e probabil cu atât mai interesantă pentru scopurile chinezilor.

În ceea ce priveşte partea asta a planului, inspiraţia e cu siguranţă un modus operandi care aparţine Emiratelor Arabe Unite şi, în special, Qatarului. Când spui investiţii qatare în fotbal, primul lucru care sare în gând e Paris Saint-Germain. Când Qatar Sports Inverstments cumpăra clubul francez, în 2011, era doar primul pas pe drumul care se vrea a duce la dominarea sportului global. Când PSG o elimina, acum câteva săptămâni, pentru al doilea sezon consecutiv pe Chelsea din Champions League, nimeni nu mai râdea de dorinţa preşedintelui Nasser al-Khelaifi de a „deveni unul dintre cele mai bune cluburi din Europa.‟

E important de înţeles că PSG nu e o simplă jucărie a unui miliardar, cum se întâmplă atât de des. Clubul parizian face parte dintr-o viziune la fel de comprehensivă şi extinsă pe termen lung ca şi cea a preşedintelui Chinei. Pe lângă echipe de fotbal, fondul qatar de investiţii în sport deţine un canal de televiziune care ameninţă jucători tradiţionali precum Canal+ în Franţa: BeIn Sports. În ultimii ani, grupul media (controlat bineînţeles de stat) a reuşit să câştige licitaţie după licitaţie pentru dreptul de a televiza nu doar campionatul francez, Ligue I, ci şi meciuri de Champions League în Hexagon. Următorul pas e sfântul graal al fotbalului: Premier League. Dacă BeIn Sports reuşeşte să spargă duopolul Sky Sports – Bt Sports în Regatul Unit, atunci se va putea lăuda că e pe cale să cucerească lumea. La toate astea se adaugă diamantul din coroana Qatarului: controversata Cupa Mondială din 2022.

Ambele exemple, China şi Qatar, ating lucruri complexe şi fundamental politice. Antropologi şi sociologi au început să ciulească urechile la fotbal tocmai pentru relaţiile pe care sportul le împleteşte depăşesc tuşele terenului de joc. Ceea ce ambele state au realizat este că fotbalul e o sursă nesecată de „soft power‟: capacitatea de a convige şi a câştiga pe scena internaţională nu prin forţă brută, ci prin atracţie pozitivă. În loc să ameninţi cu bățul, mai bine ameninţi cu cea mai bună ligă din lume. În loc să-i sperii, mai bine îi seduci. Şi, pentru atâţia oameni, ce poate fi mai seducător decât spectacolul fotbalistic?

Nu e nimic cinic sau complet original în lucrurile acestea. De când există, fotbalul a făcut parte din proiecte politice. Uneori, a fost ciocanul cu care s-a construit identitatea unei naţiuni, ca în cazul Braziliei. Alteori, a fost praful în ochi cu care guverne ilegitime şi-au orbit cetăţenii şi restul lumii în faţa unor crime, cum a fost Cupa Mondială din 1978, în Argentina. Câteodată, relaţiile politice între clase au colorat definitiv felul în care e înţeles jocul, așa cum ne arată fotbalul în Regatul Unit. Privind din punctul ăsta de vedere, institenţele de a „scoate politica din fotbal‟ par naive.

Însă ca dovadă că politica fotbalului nu trebuie să fie mereu politica celui puternic, a statului, a guvernului, China vine cu încă un exemplu relevant. Cultura Partidului Comunist Chinez a fost până de curând complet opusă celei fotbalistice. Adunările sociale mai numeroase de nouă oameni au fost adesea proscrise, deci nu putea fi vorba de miuţe la colţ de stradă. Sporturile individuale, ca gimnastica sau tenisul de masă, au fost mereu preferate celor de echipă. Încurajarea fotbalului e o schimbare ideologică adresată la fel de mult societăţii civile ca aparatului birocratic, unde administrarea proiectului fotbalistic a ieşit de sub controlul strict al partidului şi e acum semi-autonomă.

În viitorul nu prea îndepărtat, s-ar putea să urmărim săptămână de săptămână campionatul chinez, pe un canal din Qatar.