Povești de suporteri: luând-o de la capăt în Australia, sau cum e să susţii o echipă înainte ca ea să existe

Danny Coposescu 23 februarie 2016

În 2014, echipa lui Laurențiu Reghecampf, Al Hilal, pierdea finala Ligii Campionilor Asiei în fața unei echipe înființate cu doar doi ani în urmă. De atunci, minunea lui Western Sydney Wanderers a devenit subiect de carte. Și într-o țară care încă nu are loc pentru fotbal, Western Sydney Wanderers a declanșat un fenomen cultural. L-am cunoscut pe Michael Payer, un tânăr de 21 de ani din Sydney care a participat la nașterea echipei sale. De la el am aflat cum este să iubești o echipă înainte să-i cunoști culorile, înainte chiar să-i cunoști numele.

Se spune că nu putem fi îndrăgostiți de fotbal dacă nu iubim o echipă de fotbal. Iar suporterii – așa ni se spune – au preferințe diferite și iubesc în fel și chip: unii doar verifică din când în când rezultatele echipei preferate, alţii ar fi în stare să lipsească două ore de la propria nuntă pentru a prinde un meci de antrenament al favoriţilor.

Un singur lucru ar fi, de regulă, în comun: faptul că echipa, oricare ar fi ea, își precede suporterii. E deja acolo, are o istorie mai veche decât a fanilor ei. Și totuși, nu toate campionatele din lume îşi măsoară timpul în decenii.

În Australia, prima ligă abia a împlinit 12 ani. Michael Payer, un tânăr roşcovan din Sydney, are 21 de ani şi, în 2012, a asistat şi a contribuit la naşterea unui club de fotbal profesionist, Western Sydney Wanderers FC – echipa lui.

Anul 2003 aducea veşti foarte proaste pentru orice fan al fotbalului din Australia. Campionatul existent, National Soccer League, decăzuse alarmant în anii 1990 şi ajunsese în punctul de a fi nesustenabil financiar, potrivit guvernului australian. În acel moment, nu doar banii erau problema sportului.

„Fotbalul avea o reputaţie foarte proastă în societate. Imediat ce spuneai că joci fotbal, lumea reacţiona ,Ah, deci eşti un fel de paria sau cevaʽ‟, povesteşte Michael. „Majoritatea echipelor din NSL erau formate pe o bază etnică, deci te duceai să susţii Sydney Croatia, dacă erai croat. Începuseră să se formeze și diverse găști în jurul echipelor.”

Sydney

Iar violenţele dintre suporterii rivali, încurajate de rivalităţile naţionale dintre imigranţii europeni, au dus la formarea unei imagini foarte proaste a fotbalului în Australia. Într-o ţară unde rugbyul şi Australian Rules Football sunt sporturi naționale, federaţia de fotbal era preocupată să reinventeze jocul și să schimbe percepţiile.

Iniţial, proiectul A-League, pornit în 2004, plasa câte un club profesionist în fiecare oraş mare din Australia. Michael şi părinţii au devenit interesați de fenomen: „S-a creat o atmosferă foarte bună, toți erau acolo pentru oraşul lor.‟ Astfel apărea Sydney FC, prima echipă a metropolei. Din start, însă, au apărut probleme geografice pentru cei care îşi doreau să susţină noua formaţie, cu atât mai mult pentru cei care locuiau departe de Stadionul Olimpic, în vestul oraşului, cum e şi cazul lui Michael.

„La început, Sydney FC era singura opţiune. Mergeam la meciuri, dar stadionul nu era niciodată plin, era un efort mare să ajungem acolo şi era mai degrabă o după-amiază petrecută cu familia şi prietenii.‟

Aşa că, atunci când federaţia de fotbal a anunţat planul de a crea un nou club în districul de vest din Sydney, întreaga comunitate s-a trezit la viaţă. „Au început consultările: unde vrem să fie bazată echipa asta şi ce ne dorim de la ea? Western Sydney e un amestec de etnii şi naţionalităţi. Deci a fost un risc mare, pentru că nu ştiam ce vrem să reprezinte o astfel de echipă. Cu atât mai mult cu cât zona e asociată cu clasa muncitoare, deci are o reputaţie proastă.‟

Atât de rău famat era vestul oraşului, încât Michael şi ai săi preferau să spună doar că sunt din Sydney, fără a specifica zona. „Era de neconceput că oameni vor merge pe stradă cu embleme şi steaguri pe care scrie ,Suntem din Western Sydneyʽ. Dar formarea clubului a creat o atmosferă comunitară fantastică‟, spune Michael (foto jos, în picioare și cu părul roșu).

480508_10151412194629667_1675363687_n

În timp ce procesul de consultare prindea viteză, începuseră să fie vizibile nişte efecte interesante. Grupuri marginale, oameni izolaţi de comunitate, imigranţi de naţionalităţi diferite care evitau contactul între ei, au început să se stângă sub umbrela roş-neagră a clubului pe cale să se nască. „Înainte de club, nu exista o comunitate aici‟, confirmă Michael.

Părinţii lui s-au implicat cu multă dedicare în perioada de aproximativ 18 luni în care clubul s-a construit de la zero. Totul s-a discutat în foruri publice: de la culorile şi numele echipei, cântecele cu care suporterii aveau să-şi susţină pentru prima oară favoriţii, până la stadionul care urma să devină a doua casă pentru suporterii înfocați.

„Nu am de unde să ştiu sigur, dar îmi imaginez că aşa e să ai un bebeluş‟, spune Michael, zâmbind. „Intri pe stadion şi e ca şi cum vezi un bebeluş pentru prima oară. Nu ştii încă cine e şi ce o să ajungă.‟

Și chiar dacă echipe tinere se găsesc și în campionatul românesc, ceea ce a reușit Western Sydney Wanderers în mai puțin de patru ani de existenţă este cu totul special.

Mai întâi, fostul fundaş australian, Tony Popovic, primea (în 2012) rolul de antrenor al unui club fără jucători. Sezonul începea cu un sigur nume relativ cunoscut pe teren, japonezul Shinji Ono. Şi totuşi, stagiunea avea să se termine cu o finală de play-off pierdută şi, aşadar, cu un loc doi incredibil pentru un club aflat în primul său an de existență.

„A fost incredibil. Raportul dintre jucători şi suporteri era fantastic. Jucătorii veneau în tribune şi vorbeau cu fanii. După meciuri, copiii erau lăsaţi să alerge pe teren. Fanii au făcut clubul.‟

Un an mai târziu, pe 25 octombrie 2014, se petrecea o adevărată minune: Wanderers reuşea, după doi ani de existență, să câştige trofeul Asian Champions League. Lucrurile au făcut ca adversara învinsă din acea seară, Al Hilal, să fie condusă chiar de Laurenţiu Reghecampf.

Deşi Reghe probabil ar prefera să uite de acel meci, pentru Michael a fost un vis frumos. Echipa lui reușise imposibilul. Cine putea să creadă vreodată că Wanderers ar putea câștiga cel mai important trofeu continental la doar al doilea ei sezon?

„Era foarte devreme de dimineaţă [returul finalei s-a jucat în Arabia Saudită], ne-am trezit cu toţii pe la 4 sau 5 să ne uităm la meci. Urlam şi alergam prin casă la 7 dimineaţa. Când s-au întors acasă cu trofeul, aeroportul era plin de oameni.‟

Când te uiţi la un meci din A-League, în special la unul de pe Parramatta Stadium, unde joacă Wanderers, ai impresia că fotbalul şi-a găsit în sfârşit locul în Australia. Cele peste 21.000 de locuri sunt ocupate toate mai mereu şi atmosfera e întreţinută de tobele unei galerii zgomotoase şi foarte partizane, din care face parte şi Michael.

Dar lucrurile nu sunt atât de simple. O bună parte din societatea australiană încă priveşte cu suspiciune sportul şi aderenţii săi, și asta din cauza unei prese ostile. Săptămână de săptămână, pentru a arăta că fotbalul e în continuare un loc pentru huligani, sunt mediatizate toate incidentele și comportamentele mai exuberante ale fanilor.

„Sunt foarte multe interese în joc‟, explică Michael. „Rugbyul şi Australian Rules Football se simt ameninţate în statulul lor de sporturi dominante, în care se învârt foarte mulţi bani. De multe ori, suntem prezentaţi ca nişte golani.‟ Multe din caracterizările pe care le atrag suporterii, printre care şi cei ai lui Wanderers, au tente rasiale: sunt accentuate elementele etnice ale fanilor criticaţi pentru comportamente aşa-zis necivilizate. „Sunt multe iniţiative care luptă împotriva criminalizării fanilor. Dar Liga nu ajută foarte mult din punctul ăsta de vedere, cedează uşor la presiunea presei şi emite interdicţii definitive pentru cele mai mici gesturi, uneori inofensive.‟

Pe de o parte, asta arată că nu toţi iubesc fotbalul, şi unii îl desconsideră profund. Pe de altă parte, povestea lui Michael și a clubului său, la a cărei identitate a lucrat şi el, arată de ce iubim fotbalul atât de mult. Povestea cluburilor britanice formate, acum mai bine de un secol, în cartierele muncitoreşti, de către angajaţi din fabrici, se repetă în zilele noastre, cu același deznodământ: sportul ăsta adună comunitatea dezbinată în spatele unei pasiuni comune.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.