Rebelul și cauza: Roberto Mancini și Italia „care urcă peste adversari”

Ciprian Rus 11 iulie 2021

„Îmi plac victoriile cu 1-0. Când nu iei gol și ai în atac jucători de calitate, câștigi în 90% din cazuri. Prefer să fim plictisitori în două sau trei meciuri și să câștigăm cu 1-0. Dacă te uiți la echipele care câștigă titluri, primesc foarte puține goluri”. Nu, citatul nu îi aparține selecționerului Angliei la acest European, Gareth Southgate, ci selecționerului Italiei, Roberto Mancini, pe vremea când lupta, în Anglia, pentru primul titlul al lui Man City din epoca mondernă.

Italia lui Roberto Mancini a ajuns, pe meritul ei, în finala de pe „Wembley”. Puțini specialiști mizau pe asta, dar Mancini a reușit să strângă în jurul său nu doar un grup fantastic de jucători, cât, mai important, o emoție planetară. Italia a avut mereu fanii ei fideli la marile competiții, dar parcă niciodată Italia n-a sedus ca azi publicul neutru, iubitor de spectacol.

Italia lui Mancini a fost cea mai avântată și mai entuziastă echipă de la Euro 2020. Într-o lume avidă de spectacol, după un an și mai bine de pandemie – cu toate restricțiiile ei -, Italia lui Mancini a fost pansament pe rană. Dar mai spectaculoasă decât însăși evoluția Italiei la acest Euro e transformarea ei și – implicit – a selecționerului ei. Cum a ajuns Italia, obișnuită, istoric, cu fotbalul minimal, parcimonios, să facă spectacol? Și, mai ales, cum a ajuns să facă asta sub Roberto Mancini?

*

Cine l-a prins pe Roberto Mancini ca jucător – învingător în semifinala de Cupa Cupelor cu marele Dinamo București al lui Mircea Lucescu din 1989, în parcursul până în finala de Cupa Campionilor pierdută în 1992 în fața Barcelonei lui Johann Cruyff și Ronald Koeman, mai apoi în trupa nebună a lui Lazio Roma din 2000 – știe că Italia de azi joacă întocmai cum jucau echipele al căror decar era selecționerul de azi al Italiei.

Mancini n-a evoluat, în fotbalul mare, decât pentru Sampdoria Genova și la Lazio Roma – și, desigur, nedrept de puțin, doar 35 de meciuri pentru Italia. Dar echipele la care a jucat au fost memorabile, întocmai genul de echipe care te seduc pe loc și te fac să ții necondiționat cu ele, cum se întâmplă azi cu Italia de la Euro 2020. Dacă ar fi jucat pentru zece echipe, iubitorii fotbalului din acele vremuri l-ar fi urmat, necondiționat, pe Mancini, cu fotbalul său generos, cu tușe renascentinste, la toate acele echipe. „Meno male” c-au fost doar două: „Doria” lui Mancini, Vialli, Carboni și Vierchowod, echipa-cult a sfârșitului anilor ’80, și acel Lazio, cu Nesta, Mihajlovic, Nedvad, Simeone, Stankovic, Veron, Boksic și Salas lângă Mancini, una dintre ultimele echipe romantice din fotbalul mondial.

Coincidență și nu prea, nici Samp, nici Lazio nu erau, la fel ca Italia de azi, favorite la câștigarea unor trofee, ci formații care veneau din spate ca să detroneze ierarhii prestabilite și preconcepții indestructibile.

*

Ca jucător, Roberto Mancini a câștigat mai mult decât se putea câștiga în anii de glorie ai Serie A nejucând nici un meci la „granzii” Juventus, AC Milan sau Internazionale. Are două ligi, una cu Sampdoria, cealaltă cu Lazio, și un număr record de Coppa Italia, șase! Lor li se adaugă trei trofee europene, acea Cupa Cupelor suflată lui Dinamo de Sampdoria, apoi Cupa UEFA și Supercupa Europei, ambele cu Lazio.

Din ’87 până în ’97, la concurență cu cele mai mari nume ale fotbalului mondial, care jucau, în majoritate, în Italia, a câștigat de mai multe ori trofeul de cel mai bun jucător, ba chiar și de cel mai bun sportiv italian al sezonului. Cu toate astea, apariția sa în „Squadra Azzura” e mai degrabă „telegrafică” pentru o carieră de 20 de ani la cel mai înalt nivel: doar 35 de meciuri și 4 goluri. E o întreagă istorie în spatele acestor cifre sărace și reci, iar istoria aceasta explică, în bună măsură, povestea de azi a Naționalei Italiei condusă de Roberto Mancini. Pentru că, bine mascat în spatele alurii senioriale, de „italiano vero”, a selecționerului de azi e trecutul teribil al unui rebel fără cauză.

*

Era în 1984 când Roberto Mancini a fost chemat pentru prima oară, la numai 19 ani, să joace alături de campionii mondiali ai Italiei peste Ocean, la Toronto și New York. Enzo Bearzot, antrenorul de atunci, știa că are pe mână unul dintre numele de mare viitor ale fotbalului italian. Dar o escapadă prelungită în faimosul Studio 54 din Midtown Manhattan, cel mai în vogă club al epocii, avea să-l scoată prematur pe tânărul Roberto din anturajul Naționalei.

Livid, aflat el însuși după o noapte nedormită în „orașul care nu doarme niciodată”, stresat de dispariția din cantonament a elevului său, Signor Enzo l-a anunțat, sec, pe culoarul hotelului, între doi nori de fum de trabuc, pe noul star al fotbalului italian că nu-l va mai chema niciodată la Națională. „N-o să te mai sun nici dacă marchezi 40 de goluri pe sezon!”. Așa a pierdut Roberto Mancini Mondialul din ’86.

Însă noul selecționer, Azeglio Vicini, îl cheamă imediat ce ajunge la post. Îl vrea parte din proiectul Italia Novanta. Roberto Mancini înscrie pentru Italia la Euro ’88, unde ajunge până în semifinale. Totul părea că revenise pe drumul cel bun, când, de fapt, Euro ’88 avea să rămână, la numai 23 de ani, primul și ultimul turneu final la care avea să joace. Pentru că la Italia ’90, Mancini e selecționat, dar nu joacă nici un minut. La Euro ’92, Italia nu se califică, iar la Mondialul American Mancini refuză să meargă, enervat că Arrigo Sacchi nu și-a respectat promisiunea de a-i acorda 90 de minute într-un meci amical. La capătul unui deceniu zbuciumat, ușa naționalei se închide tot în America.

În repetate rânduri din ’94 încoace, Roberto Mancini a admis că regretă episoadele tensionate din cadrul echipei Naționale. A aflat, între timp, că tot ce trebuia să facă pentru a reveni în Naționala lui Enzo Bearzot era să pună mâna pe telefon și să-și ceară scuze pentru faimosul episod Studio 54. Admite și faptul că Arrigo Sacchi i-ar fi dat suficiente șanse să joace în America, un turneu final marcat de accidentări și de oboseala jocului pe o căldură infernală. Ca jucător, nu mai putea repara nimic. Singura șansă de a închide rana deschisă înainte de SUA ’94 era o carieră la vârf ca selecționer.

*

Șansa de a repara lucrurile i s-a ivit lui Roberto Mancini în urmă cu trei ani, după ce Italia tocmai ratase, dramatic, calificarea la Mondialul din Rusia în fața Suediei. După meci, oficialii Federației italiene l-au invitat pe Roberto Mancini la o „reluare” a meciului cu Suedia. „Vrem o echipă care să urce peste adversari în jumătatea lor”, i-au spus. „Atunci ați venit la omul potrivit”, a venit răspunsul lui Roberto Mancini.

Nu știm detaliile care au urmat acestui răspuns. Ce știm sigur e că echipele lui Roberto Mancini n-au jucat niciodată așa cum joacă azi Italia. Chiar și în anii buni ai carierei sale de antrenor, când a luat titluri cu Inter Milano (trei titluri consecutive între 2005 și 2008) sau Manchester City (2012), și când a avut atacanți de top pe mână, Mancini a preferat să-și blindeze defensiva și apoi să aștepte dacă nu greșeala adversarului, atunci cu siguranță o sclipire de talent în față. Presa engleză mai ales l-a criticat îndelung, chiar și în sezonul istoric al titlului câștigat cu City, pentru lipsa de spectacol a fotbalului său.

Alegerea lui Mancini pentru banca Italiei mai suporta un risc, pe lângă cel al stilului de joc. Ultimul titlu major câștigat de el fusese pe vremea când Pep Guardiola antrena încă pe Barcelona, iar experiențele ulterioare, la Galatasaray sau Zenit Sankt Petersburg, păreau mai degrabă o anticameră spre petrodolarii din Golf decât o trambulină pentru revenirea în fotbalul mare.

Acum e limpede, Roberto Mancini a revenit în fotbalul mare ca să stea. Are o serie istorică în fruntea Italiei, cu care nu a mai pierdut de peste 30 de meciuri și pe care a dus-o în finala Campionatului European practicând un joc frumos, asumat, dezinhibat, cu totul diferit decât cel cu care ne obișnuiseră „Azzurri”. Fără să aibă jucători de listă scurtă pentru „Balonul de Aur”, Mancini a construit o echipă adevărată, un grup unit, așa cum n-a avut, pe vremea lui – uneori și din vina sa – la Națională. I-a învățat pe Giorgio Chiellini, pe Federico Chiesa și pe ceilalți să creadă că se poate. „Omul e nebun!”, și-au spus jucătorii când Mancini le-a sugerat că ținta lor trebuie să fie finala de pe „Wembley”.

Deschis, gata să acorde oricui a doua șansă – cu excepția celui de-al treilea portrar a rulat întreg lotul la Euro – el însuși dezinhibat, montând echipa pentru un joc optimist, Roberto Mancini s-a dovedit a fi, într-adevăr, omul de care avea nevoie Italia. Nu doar pentru a juca mai mult în terenul advers, cum îi ceruse Alessandro Costacurta, la „vizionarea” de la Federația Italiană de Fotbal, ci pentru a seduce, din nou, o lume întreagă.

Într-un fel, riscând totul pe o carte – și, mai ales, pe cartea atacului – după un deceniu mai degrabă gri al carierei de antrenor, Roberto Mancini, selecționerul cu plete grizonante în vânt, ne amintește, în ciuda costumului său de „gentiluomo”, că rămâne un rebel. Rebel cu o cauză, de data asta: și-a schimbat stilul de joc ca să ne ofere o Italie mai curajoasă decât cele din ’90 sau ’94, o Italie unică, precum echipele în care a jucat în cariera sa, o Italie pe care să nu o uiți și de care să te îndrăgostești iremediabil.

*

Trecutul zbuciumat la Națională al lui Roberto Mancini explică, desigur, doar în parte schimbarea sa dramatică de viziune ai cărei martori am fost la acest Euro. Calificarea în finala de pe „Wembley” e deja o mare performanță: puțini mari antrenori au reușit să se reinventeze schimbându-și atât de radical stilul. Încă și mai puțini au reușit să o facă având succes și înainte, și după. Cu un CV greu, plin de reușite și de recorduri, relativizate doar de performanțele celor ce i-au călcat pe urme – Mourinho la Inter, cu tripla sa, respectiv Guardiola la City, cu trei titluri în patru sezoane – Roberto Mancini e aici să ne spună că, uneori, avem memoria prea scurtă și, fatalmente, nedrept de selectivă.

Dar, mai important decât această mică revanșă personală, e aici să ne spună să nu rămânem prizonierii trecutului și-al fricilor noastre. Ca să ajungă aici, în finala de duminică, pe care și-a dorit-o atât de mult ca jucător, Mancini și-a asumat fără să clipească pariul propus de Costacurta: „O echipă care să urce peste adversari în jumătatea lor”. Sublimă rebeliune din partea unui antrenor care, acum mai bine de un deceniu, propovăduia „apărarea înaintea atacului”.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.