Regele a murit, trăiască regele! Real Madrid abdică coroana europeană în fața unui Ajax răvășitor, care ne-a oferit un fotbal din altă lume

Danny Coposescu 6 martie 2019

Declinul unui imperiu e mai mereu prefațat de decadență, într-o formă sau alta. Un exemplu tocit e cel al Romei, care-i primea pe invadatorii vizigoți într-o stare deplorabilă, îngrășată de opulență sordidă și „superstiție puerilă‟, în cuvintele istoricului Edward Gibbon. E o imagine care se tot repetă de-a lungul epocilor, același contur cu alte detalii. Iar în tablou apare întotdeauna și silueta unui pretendent, catalizatorul căderii finale, care lasă în urmă ruine și recriminări.

Palatul lui Florentino Perez se află de ceva vreme în paragină. Generalii săi s-au furișat dintre ziduri înainte de colapsul pe care l-au prevăzut cu mai multă claritate decât oricine. Întâi Zinedine Zidane, apoi Cristiano Ronaldo, ambii au mirosit slăbiciunile structurale, au văzut crăpăturile din edificiu și s-au retras în plină glorie. Viața departe de Real Madrid nu e neapărat un paradis – unul e într-o vacanță prelungită, celălalt e cu un picior în afara sferturilor Champions League – dar privind din exterior pustiul din înfrângerea cu 1-4 contra lui Ajax, ambii trebuie să se fi felicitat pentru decizie.

Amurgul idolilor e în plină desfășurare de cel puțin un an. Inamicii au prădat din nou și din nou capitala. Cu mic, cu mare, barbari sau mari civilizații au făcut pe rând ravagii în fortăreața de pe Santiago Bernabeu: Levante, Leganes, Valencia, Girona, CSKA Moscova, Barcelona…și acum Ajax. Ca un făcut, tocmai miticul Ajax a dat lovitura de grație imperiului într-o seară care te duce cu gândul atât la figura descrisă de Homer, cât și la resurgența unui gigant care a scris istorie în sportul ăsta.

În primul rând, pentru că abordarea olandezilor e demnă de preamărire. Să-i vezi năvălind din primul minut peste adversari, cu jumătate de echipă campată într-un presing brutal, aproape de poarta opusă, e ca o perfuzie de inspirație. Dacă Erik ten Hag are curajul să-și urce fundașii laterali, Tagliafico și Mazraoui, atât de sus pe terenul deținătoarei trofeului din ultimele trei sezoane, oare nu e totul posibil? Dacă Donny van den Beek, pe fișă un mijlocaș central, ajunge să semene teroare ca vârf de atac, ce te ține în loc să-ți atingi visele? Dacă Dusan Tadic, care se zbătea de curând împotriva retrogradării alături de Southampton, își înalță steagul cu un gol, câteva driblinguri ireale și două pase decisive de toată isprava, atunci nu-i niciodată prea târziu. 

Dincolo de toate, dacă Matthijs de Ligt și Frenkie de Jong – la 19, respectiv 21 de ani – zburdă fără frică pe o asemenea scenă, de ce să nu îi iei ca exemplu? Căpitanul adolescent al lui Ajax și-a tratat propriul careu ca pe un fief, în care el și doar el a avut voie să atingă mingea; coordonatorul ei l-a lăsat nu o dată în fund un câștigător al Balonului de Aur, Luka Modric, într-un duel simbolic din care mai lipsea doar predarea în sens literal a ștafetei.

Chiar și tehnologia de pe Bernabeu s-a plecat în fața cotropitorilor. La 3-0, VAR și centralul Felix Brych au rumegat un posibil aut într-o fază premergătoare și, după peste trei minute în care tribunele nici nu mai știau pe cine să fluiere, Tadic s-a bucurat pentru a doua oară. Și aici, ca și la răspunsul nemilos al lui Lasse Schöne, după ce Real a răbufnit o ultimă oară prin Asensio, e ceva simbolic. Toată rigiditatea regulilor și a jocului arătat de gazde s-a topit în focul tânăr adus de Ajax.

Așa se termină domnia madrilenă. În declinul acestor patru înfrângeri consecutive acasă, în trei competiții diferite, cu 1-8 la general. Nimic n-o întruchipează mai bine decât Sergio Ramos, atât de intoxicat de hybris încât s-a auto-suspendat pentru retur – cu un galben luat intenționat la Amsterdam – și s-a urcat în loja VIP, unde își filma propriul documentar. În așteptarea sferturilor de finală… Produsul final are acum șansa să devină o sursă istorică de primă mână pentru căderea unui imperiu de 1.000 de zile.

Tottenham scapă de obiceiurile proaste la Dortmund

Că adăpostul unui 3-0 nu i-au păzit pe Spurs de anxietate înainte de returul pe Westfalenstadion spune destule despre experiențele traumatice din trecut. Nu-i vorba doar de veșnicia care-a trecut de la ultimul (de fapt, singurul) sfert de finală atins în Champions League, în 2011. Conceptul de „Spursiness‟ se insinuează de fiecare dată când Tottenham se bucură de un avantaj aparent insurmontabil pentru oponent.

Timp de o repriză petrecută sub bombardament, subiectul a rămas deschis. Doar Hugo Lloris a stat între Reus, Götze sau Sancho și un gol care ar fi incendiat atmosfera deja înfierbântată de Zidul Galben. Intrați teferi la vestire însă, oamenii lui Pochettino au lăsat acolo și ultimele vestigii ale obiceiurilor proaste. La nici trei minute după pauză, Harry Kane a spart balonul lui Dortmund cu o reușită care a încheiat instantaneu dubla. Restul meciului s-a jucat la pas, între o echipă sigură de progres și una distrasă de un declin alarmant care îi pune în pericol întreaga campanie.

 

 

 

 

 

 

 

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.