Fetele joacă pentru semifinalele Campionatului Mondial. O victorie cu Danemarca le aduce la doar un pas de medalii

Chiar înainte să înceapă Mondialul, spuneam că deplasarea asta e un efort de reconectare la handbal. De reîmprietenire cu sportul ăsta. Și credeam, la început de turneu, că mulți sunt ca mine: despărțiți, din motivele lor, de handbalul românesc și de handbal în general.

Și totuși. Am auzit de oameni care pe finalul meciului cu Brazilia au ieșit să plimbe câinele. Emoții prea mari. Cred că acum, după aproape două săptămâni de experiență daneză, prietenia asta s-a legat bine de tot. Argumentele sunt multe și motivele diferite – fiecare s-a apropiat de handbal în felul lui -, dar pentru noi primează două: primul – a sta lângă echipa României și lângă suporterii ei este o scurtătură grozavă către sportul ăsta; al doilea – Danemarca iubește obsesiv handbalul și transmite sentimentul oricui se păstrează disponibil.

Astăzi, când România va juca la Herning contra Danemarcei, lucrul ăsta va fi evident. În impresionanta sală Jyske Bank Boxen, danezii își vor trimite în tribune peste 12.000 de reprezentanți, adică (mult) mai mult decât numărul total al handbaliștilor legitimați în România la toate grupele de vârstă. Ultimele ediții ale Anuarului Sportului (editate de Ministerul Tineretul și Sportului), ne spun că handbalul adună, la nivel național, circa 7.500 de sportivi. În Danemarca, care are o populație de patru ori mai mică decât a României, peste 120.000 de copii și adulți sunt legitimați la un club de handbal.

Despre echipa Danemarcei se pot spune multe. În primul rând, există aici o presiune (pozitivă) a rezultatului. Lumea își dorește din tot sufletul ca echipa să revină la mai vechile obiceiuri ale marilor victorii. Căci naționala lor era prima echipă (feminină) care reușea să dețină în același timp toate cele trei medalii de aur pe care le oferă sportul ăsta: cele de la Europene, Mondiale și Jocurile Olimpice. Se întâmpla în 1997, iar performanța a fost repetată de Norvegia, în 2011.

Danezele au dominat handbalul vreme de zece ani, între 1994 și 2004, când au câștigat trei medalii de aur consecutive la Jocurile Olimpice (Atlanta 1996, Sydney și Atena), Campionatul Mondial din Germania, în ’97, și trei titluri europene, cel mai recent în 2002, când turneul a fost organizat tot aici.

Apoi, destul de brusc, odată cu retragerea multor jucătoare din generația celebrelor surori Anderson, Anja și Camilla, succesul a dispărut. Locul trei de acum doi ani, când Campionatele Mondiale au fost organizate în Serbia, a adus singura medalie din ultimii 11 ani. Puțin pentru o țară îndrăgostită fără margini de handbal, sport pe care puștii danezi îl încep chiar și la doi ani.

După victoria din optimi, când meciul dintre Danemarca și România era deja hotărât, într-un studio live al Televiziunii Daneze, Camilla Anderson discuta despre meciurile tocmai câștigate de Danemarca și România. În același timp în care fetele treceau de campioana mondială en-titre, Brazilia, gazdele depășeau ușor Suedia, într-un meci în care se remarcau Stine Jorgensen, Anne Mette Hansen sau Kristina Kristiansen, dar mai ales portărița Poulsen, care din primul și până în ultimul minut a avut câteva intervenții inhibante pentru adversare.

Lumea speră că în fața României, Klavs Bruun Jorgensen va găsi din nou balansul ideal dintre atacul furibund și apărarea agresivă pe care Danemarca a scos-o din sertarul de sus acum două zile. Succesul va depinde de aceleași Kristiansen, Hansen (noua stea a handbalului danez), Poulsen sau cele două Jorgensen, Stine și Line, jucătoarea lui CSM București.

Nu doar la Herning, un oraș răsfățat zilele acestea de prezența celor mai bune echipe de handbal din lume, danezii vor spera ca echipa lor să ajungă în semifinale.

Și totuși, Danemarca nu e mereu spumoasă. Gazdele nu au arătat la fel de bine în toate meciurile de la Mondial. În două dintre ele, cu Ungaria (22-29) și Muntenegru (21-23), a arătat chiar prost. Danezele au avut (și ele) minute de rătăcire pe teren, mai ales cu Ungaria, când de la 7-3 au căzut la 7-10, iar Ungaria a ajuns să conducă de câteva ori și la zece goluri diferență.

Dar asta e statistică și este, de prea multe ori, plictisitoare. Și nimeni nu are habar ce fel de echipe vom vedea azi. Dacă fetele noastre se apropie iar de potențialul lor maxim, semifinalele vor fi foarte aproape. Dacă danezele prind și ele ziua lor bună, la fel ca în meciul precedent, atunci se va juca pe muchie. Se vor număra centimetri și sutimi de secundă – așa se va desprinde una dintre echipe în câștigătoare.

Și când scriu rândurile astea, fetele încep ultimul antrenament înaintea marelui meci. Rusia tocmai și-a încheiat pregătirea pentru întâlnirea cu Polonia, iar Trefilov, după ce a urlat la fetele lui, glumește cu câteva dintre fetele noastre.

Dragoș Luscan, un tip care lucrează la fel de mult la tot ce înceamnă spirit de echipă, precum lucrează la pregătirea fizică a fetelor, le-a preluat pe jucătoare în grija lui. Se râde mult la jocurile pe care le-a pregătit, apoi se trece la încălzirea individuală și rutina obișnuită. E o liniște prevestitoare. Când se vor întoarce aici pentru meciul cu Danemarca (21.45), sala va fi roșie, plină și neliniștită. E genul de meci care va enerva pe unii și va ferici pe alții, dar puțini vor rămâne indiferenți, neatinși de handbal.