S-a întâmplat să fie aur. Povestea neromanțată a sabrerului Tiberiu Dolniceanu

Ciprian Rus 19 iunie 2018

În toate biografiile romanțate ale marilor sportivi – și mai toate sunt romanțate – apare ceva, în primele 10-15 pagini, care anunță destinul fabulos de mai târziu. E, acolo, un episod din copilărie sau o întâlnire care capătă sens abia mai târziu, detaliile unui univers din care puștiul captiv va face, mai apoi, totul ca să evadeze, dacă nu o ambiție care îl orbește la fiecare gest și pe care marile competiții o vor răsplăti, după pagina 100, cu medalii încă mai orbitoare în strălucirea lor.

Sunt, desigur, și (auto)biografii mai puțin mesianice, în care lucrurile se întâmplă cu o naturalețe debordantă, dar și acolo e un fir roșu care țese lungul drum spre performanță: vezi cum lucrează sistemul, simți ordinea lucrurilor, iar ordinea aceasta a unor țări orientate spre sportul de masă și, de acolo, spre filtrarea lui spre topurile mondiale anunță ea însăși destinul spectaculos al campionului de peste ani, care vine cu dramul acela de nebunie și de emoție fără care nu sunt posibile nici medaliile, nici poveștile.

Povestea lui Tiberiu Dolniceanu nu are nimic din toate astea. Pur și simplu, nimic nu anunță nimic în copilăria sa. Ajunge să facă sport din întâmplare – nu avea nici o ambiție specială, nu era înnebunit după sport -, nu trece prin nici o selecție ca să ajungă la scrimă – o rudă era antrenor la CSM Iași, iar părinții și-au zis să-i trimită copilul să facă o activitate, doar așa, să-i mai consume din energie -, și, de fapt, habar nu avea unde merge: nici nu știa ce e aia scrimă când a intrat prima oară în sală.

„Am început pe la 7 ani și jumătate, cred. Ai mei erau rude cu antrenorul de scrimă la CSM Iași și, cum eram mic și plin de energie, au zis să mă trimită la el, să mai consum din energie. Când eram mic mă mai uitam la fotbal, la școală mai jucam un tenis de masă la orele de sport, dar nu mă vedeam practicând sportul. Nici nu știam ce e scrima până nu am ajuns la sală și am văzut săbiile! Acum e mai cunoscută scrima, dar pe vremea aceea chiar nu se știau prea multe despre sportul ăsta. În fine, mi-a plăcut la sală, eram mulți copii, ne jucam…”, își amintește Tibi.

În sala răcoroasă din spatele bazinului Floreasca, cățărat pe o gradenă veche din lemn, Tibi Dolniceanu privește spre capătul halei de antrenament ca și cum ar fi spectator la propria-i copilărie. Povestește molcom, cu glas jos, să nu-i deranjeze pe copiii care se pregătesc de antrenamente, despre primii săi ani în „sportul de performanță”. Ai putea umple ușor, cu mirările și stângăciile acelor ani, vreo 10-15 pagini, dar, dacă ar fi să rămâi onest cu realitatea lui Tibi și cu scriitura ta, nimic n-ar anunța destinul campionului olimpic de mai târziu…

*

Când pui prima oară mâna pe o sabie simți, așa, răceala ca de fior a metalului. Și mai simți cum lucrează o energie ciudată în tine, care te roade pe dinăuntru la fiecare atac, la fiecare fandare, la fiecare clinci cu spada adversarului. E așa de tare energia asta, că atunci când „joaca” e gata, când antrenorul-rudă-cu-ai-tăi strigă tare, cu ecou, încheierea primului antrenament „adevărat” din viața ta și îți spune să lași jos sabia te simți brusc cumva incomplet, ca și cum aveai o mână mai lungă și mai puternică, iar acum ai rămas doar cu un ciot. Asta trebuie că simți, dar, de fapt, de înțeles nici măcar asta nu înțelegi, că nu ai mai putea fără sabie, decât mult, mult mai târziu, cam pe la pagina 100, poate.

*

Tibi povestește despre primele sale „turnee” de sabie – Cupa Moș Crăciun, Cupa Prichindel și alte asemenea grozăvii și-atunci îl întreb cum de a ales, copil fiind, sabia și nu floreta sau spada. „Cum anume, pe la ce vârstă faci opțiunea pentru arma cu care vrei să tragi?”. Tibi îmi zâmbește. În România, selecția armei la scrimă e „naturală”: „Depinde din ce oraș ești. La Iași, nu există decât sabie. La Satu Mare, de exemplu, au doar floretă și spadă. Depinde unde te-ai născut”: o nouă „întâmplare” în viața viitorului campion Tiberiu Dolniceanu înainte să câștige primul său concurs la pitici.

Abia pe la 12-13 ani, după ce urcase deja pe primele sale podiumuri, a început să înțeleagă cu adevărat fenomenul. „Până atunci am făcut scrimă doar așa, mai mult în joacă, era o activitate care îmi plăcea. Nu aveam vreo perspectivă de carieră. Știam doar că trebuie să merg la antrenamente și la concursuri. Chiar nu mă gândeam dacă e pentru mine sportul ăsta, dacă voi ajunge departe, dacă voi deveni mare în sportul ăsta. Când m-am apucat, erau mult mai mulți copii decât acum la scrimă. Erau 60-70 de copii la Naționalele de sabie, dintre care vreo zece care puteau câștiga în orice moment”. Unul dintre cei zece era chiar el.

A luat medalie la chiar primele campionate naționale la care a participat. „Probabil că atunci și-au zis și antrenorii mei că se poate scoate mai mult de la mine”, spune, cu modestie, Tibi. „Ușor-ușor, am luat și alte medalii, am și câștigat, chiar dacă luptam la categorii mai mari de vârstă”. Iași – București – Slobozia, cam acesta e traseul primilor săi ani de sport. „Doar acolo se făcea sabie…”.

*

Câștigase deja destule concursuri, era un obișnuit al podiumurilor competițiilor interne, dar și titlurile, și medaliile de argint sau de bronz sunt doar niște rânduri mărunte în niște tabele cu statistici câtă vreme ție nu-ți e clar ce e cu tine, câtă vreme tu nu crezi cu adevărat în tine. Pentru Tibi, încrederea asta nu s-a consolidat în timp, pas cu pas, așa cum citești prin alte biografii ale marilor sportivi, ci a venit așa, deodată, de nicăieri, după primul concurs de cadeți disputat în străinătate. Avea până în 17 ani și nici măcar nu a urcat pe podium, a terminat pe locul 5. Dar atunci, fix atunci a simțit că e alt om. „Cam de atunci a început să creadă lumea în mine. Și, de fapt, cam de atunci am început să cred și eu în mine”.

*

La 17 ani, cu vreo două medalii luate la Europenele de Juniori, Tibi a început să simtă că câștigă și el ceva din sportul de performanță. Până atunci, l-au susținut ai săi. Tatăl plecase în Italia la muncă, mama rămăsese cu el până ce avea să-și dea Bacalaureatul, dar nici cu banii din afară familia nu își permitea să îi țină la sport și pe Tibi, și pe sora sa.

„Sora mea făcea și ea scrimă, iar după un timp părinții nu ne mai puteau ajuta pe amândoi. Sora mea a renunțat atunci și am continuat doar eu”, mi se destăinuie Tibi. La 18 ani, nu se putea vorbi de un regim profesionist la scrimă. „Nu puteai trăi din sport. Abia mai apoi am început să mă întrețin singur. A venit convocarea la lot, aveam o vârstă, voiam să mă întrețin singur, așa că a trebuit să plec de la Iași. Acolo nu știu cât luam, în jur de 1.000 de lei, nu mă puteam descurca. Au fost discuții cu Steaua, cu Dinamo, și într-un final am ales Dinamo”. Actualul președinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, fostul mare campion Mihai Covaliu, aveai să-i fie, pentru mulți ani de atunci înainte, antrenor tânărului Tibi Dolniceanu. Asta, în fine, nu mai era o întâmplare.

*

E greu să faci și școală, să mergi și la antrenamente. Mai ales iarna e foarte greu să mergi la sală și dimineața, și seara. Ai deja o vârstă și nu prea îți mai convine programul. Simți că nu mai ai timp de nimic. Toată lumea iese la un suc, la o discotecă, iar tu chiar nu mai ai timp de nimic. Sunt zile în care începi la 8 dimineața antrenamentul, termini pe la 10, fugi la școală, iar după școală, de la 7 seara, fugi înapoi la sală. Termini pe la 10, iar a doua zi o iei de la capăt. Ai 20 de ani, faci sport deja de 12, dar ți se ia de tot, și de școală, și de sport, de toate…

*

„În 2009, eram în cantonament când s-a decis echipa care va merge la Mondiale. Echipa națională era foarte în spate în clasamentul mondial, pe 9 sau pe 10, foarte greu puteai să scoți un rezultat bun pornind de acolo. Am fost foarte fericit, dar și emoționat când am auzit că sunt în lot. Chiar mă gândeam cum o să mă descurc. Urma să fiu rezervă…”, își amintește Tibi. Echipa națională avea să câștige în acel an titlul Mondial. „Am tras chiar în semifinale, cu Ungaria. Ungurii aveau în echipă doi tineri pe care eu îi cunoșteam bine, așa că îmi era mai ușor să lupt cu ei”, povestește sabrerul.

Abia atunci, după ultimul asalt din finală, după descătușarea de după și după baia de șampanie – sau de bere, ce o fi fost! – care a urmat a înțeles Tibi cum e cu sportul de performanță. „După ce am câștigat, mi-au explicat băieții ce înseamnă să iei un aur mondial, că ai și premii, ai și o rentă viageră, e altceva”. „Zic, uite că nu am tras degeaba de mine! Dar până atunci, vă jur, dacă nu am vrut să mă las de mii și mii de ori…”.

*

„Ai nevoie de un titlu, de o medalie, și apoi prinzi o încredere de nu-ți dai seama! După 2009, când am luat aur cu echipa, la Mondiale, mergeam peste tot, la toate marile concursuri, și nu îmi făceam griji că nu venim cu o medalie, așa mare încredere aveam în noi. La individual era, însă, altceva. Eram în primii 32, rar dacă intram în primii 16. După 2012, s-au lăsat toți băieții noștri din echipă și am rămas eu. Imediat, la primul concurs, în 2013, am ieșit pe locul 1 la Europene și am luat podium la Mondiale (argint la Budapesta, n.a.). Până atunci nu luasem nici o medalie la individual! Mi-am zis: <<Cum naiba se întâmplă asta tocmai acum? A trecut jumătate de an de la Olimpiadă și deja am început să fac podiumuri pe bandă rulantă>>. Zic: <<De ce nu s-a întâmplat asta cu jumătate de an mai devreme?>>. Până atunci eu eram omul de echipă. Îmi ziceam că sunt un om bun de echipă și atât”.

*

Povestea campionului Tibi Dolniceanu, rezerva echipei de sabie care a luat aur mondial în Antalya, începe, de fapt, în 2009. Urmează argintul cu echipa la Olimpiada din 2012, de la Londra și amintirea de neuitat a semifinalei cu Rusia, – „cel mai fain moment pe care l-am trăit în sport: e o chestiune de sentiment, nu de medalie!”, apoi alte și alte medalii importante, vreo opt, la individual și pe echipe, la Europene sau Mondiale, locul 5 la individual la Olimpiada de la Rio.

Dar povestea lui Tibi se putea termina, la fel de bine, „de mii și mii de ori” înainte de primul său aur mondial. Tocmai de aceea, povestea întâmplărilor care l-au adus pe Tibi Dolniceanu în postura de rezervă a Naționalei de sabie e mai importantă pentru noi, poate – și sigur mai plină de sens, dacă vrem să înțelegem cum apar unii campionii în sportul nostru – decât o poveste romanțată a succeselor sale.

E multă întâmplare în cariera lui Tibi, iar cea mai frumoasă dintre toate e întâmplarea că a ajuns să câștige aurul mondial și european și argintul olimpic pentru România. Nimic nu anunța asta la începutul poveștii. Și nici măcar pe la pagina 100…

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.