„Să auzi, în orașul în care stai, imnul țării tale, la un Campionat Mondial.” Reportaj din Castellón, capitala neoficială a românilor din Spania

Andreea Giuclea 9 decembrie 2021

„Încercăm să le dăm fetelor animo (curaj), cum spunem aici, prin gălăgia și susținerea noastră“, mi-a spus, înaintea meciului cu Norvegia, Traian Stoica, un român care locuiește de 25 de ani în Castellón de la Plana, capitala provinciei Castellón din comunitatea autonomă Valencia. Avea trompeta în borsetă, fularul galben la gât și tocmai cumpărase un tricou al echipei naționale de la un grup de suporteri veniți din România. Aștepta, în fața complexului multisportiv Pavello Ciutat de Castello, un prieten cu o tobă și un altul care a venit din Germania să vadă România jucând la Campionatul Mondial găzduit de Spania.

Fost handbalist în orașul natal, Sebeș, Traian a plecat din țară în anii ’90, ca să le ofere celor două fiice „un trai mai bun”. A lucrat o perioadă în Turcia, apoi a venit în Spania, unde locuia deja un văr. Tâmplar de meserie, are 57 de ani și muncește într-o fabrică de gresie, despre care spune că e renumită în Castellón. Soția sa lucrează la o farmacie, iar fetele, crescute și căsătorite aici, au propria afacere. Nu mai are rude în țară, de când i-au murit părinții – fratele e tot aici, iar cele două surori locuiesc în Germania și Belgia –, dar merge în fiecare an, în vacanță, să-și aline dorul.

„Să prinzi un Campionat Mondial în orașul în care trăiești tu, n-am cuvinte“, mi-a mai spus despre emoția de-a vedea România jucând chiar la el acasă.

În Castellón de la Plana, un oraș cu o populație de 176.000 de locuitori aflat la o oră de Valencia, locuiesc aproximativ 15.000 de români. E una din cele mai mari comunități din Spania, considerată o „capitală neoficială a românilor din Spania”, conform site-ului oficial al Campionatului Mondial de Handbal feminin. Românii muncesc în construcții (mulți spun că au contribuit la ridicarea și extinderea orașului), îngrijesc bătrâni, au deschis baruri, restaurante sau magazine românești, lucrează la primărie și au și o biserică ortodoxă română. Înainte de criza financiară, erau și mai mulți, îmi spune Traian, dar au început să plece prin 2008.

Înainte să plec spre acest Mondial din Spania, citisem despre românii din Castellón în reportajele jurnaliștilor Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, care călătoresc cu o autorulotă în Europa și încearcă să afle care sunt motivele care i-au făcut pe români să plece din țară și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Au petrecut șase luni în Spania, din care câteva săptămâni chiar în Castellón, documentând viața românilor de aici, cum e cea a lui Maxi Nica, un tânăr IT-ist care avea 7 ani când a venit în Spania, împreună cu tatăl său. Lucrează ca programator, iar în timpul liber cântă despre viața imigranților români din Spania, sub numele de scenă El Rumañol, o expresie a identității lui amestecate: rumano și español. Are un canal de YouTube unde postează melodii ca Little Romania, Copiii diasporei, Soy Rumañol sau Mi Vida și a participat și la emisiunea Spain’s Got Talent.

Sunt Rumañol, un român crescut în stilul spaniol,
Mândru de unde m-am născut
Și mândru de țara ce m-a adoptat,
Toată viața între două ape, toată viața între două limbi.
Acceptă cine ești, acceptă cum ești,
Acceptă de unde vii și ceea ce ai,
Nu poți fugi toată viața de cine ești.
(Soy Rumañol)

„Maxi e vocea imigranților români și a copiilor care au crescut între Spania și România“, scrie Elena Stancu: „Multă lume se identifică cu sentimentul ăsta al omului care dezrădăcinește și pleacă din țară“, i-a spus tânărul rapper. „Spania e tata, România e mama și mie îmi pare rău că nu pot să fiu cu mama și cu tata în același timp.“

„Chiar dacă plângem după țară“, mi-a spus și Liviu, un alt suporter român cu care am vorbit la meci, „nu se compară stilul de viață și mentalitatea de aici“. E electrician și locuiește aici din 1999, unde s-a născut fiul lui, care are 16 ani și joacă handbal la o echipă locală, așa cum și Liviu jucase în tinerețe, acasă. Dar aici fiecare sat are echipă și sală de handbal, mai spune Liviu, care a revenit temporar în România, dar după doi ani în Arad, s-a întors în Spania. „Nu se câștigă neapărat mai bine, dar e viața mai ușoară aici.“

**

Știam că sunt mulți români în Castellón , dar tot am fost surprinsă când, după primul meci, am intrat într-un restaurant aflat pe strada pe care locuiesc să cumpăr o sticlă de apă și am auzit pe cineva întrebându-mă, în română, dacă am venit pentru balonmano (handbal în spaniolă). Maria, care se afla în spatele barului, văzuse tricolorul pe acreditarea de la gât și mi-a spus că locuiește aici de 21 de ani și că barul în care eram e al ei și al soțului. Se temea că a uitat să vorbească bine limba română și spera să ajungă la un meci să vadă echipa, dar nu știa dacă va putea, pentru că ține deschis și până la 12 noaptea.

Când am ajuns la arenă, pentru al doilea meci, am auzit din nou română în locuri în care nu mă așteptam: la intrare mi-a verificat acreditarea un voluntar român, apoi o altă româncă s-a uitat în ghiozdan și mi-a spus că n-am voie cu sticle de apă. Am auzit română în autobuze, în magazine și pe străduțele din centru. Când i-am spus unui reporter care locuiește aici că nimeni nu vorbește engleză, mi-a spus că sunt șanse mai mari să mă înțeleg cu ei în română. Până la meciul cu Norvegia, eram atât de obișnuită să fiu înconjurată de români că, atunci când mi-a scăpat pixul pe jos, i-am spus mulțumesc în română copilului care mi l-a dat, ca și cum ar fi fost ceva normal.

După două turnee finale văzute la televizor, să fiu din nou alături de echipa națională la un turneu final vine cu un mix de familiar și noutate. Pe de o parte, echipa e mult schimbată, dar multe lucruri par la fel: ritualurile unui turneu final; emoția cu care jucătoarele vorbesc despre bucuria de-a fi împreună și a juca pentru România, atmosfera frumoasă din echipă (despre care spun că e chiar mai specială decât de obicei); Kinder Bueno-urile așezate în adidașii scoși de fiecare dintre ele pe hol în noaptea de Moș Nicolae, zilele de naștere sau onomastice serbate în restaurantul hotelului cu torturi surpriză, încurajările de pe bancă, deja celebra Pentru România de la Voltaj răsunând în arenă la încălzire. Sunt însă alți antrenori pe bancă, jucătoare noi în echipă și altele importante care lipsesc. Sunt mai puține discuții despre obiective, clasamente și medalii și mai multe despre etape, procese, lecții care pot fi învățate. Jucătoarele spun că simt mai puțină presiune, dar că asta nu înseamnă că nu-și doresc să ajungă cât mai departe.

Apoi, e vibe-ul diferit pe care-l oferă un oraș mediteranean cu aer de vacanță. E ușor să uiți că ești la un Campionat Mondial de Handbal, când te plimbi pe străduțe însorite încadrate de palmieri sau mandarini, într-un centru istoric unde găsești doar o mascotă a turneului, pe Lola, în Plaza Puerta del Sol, printre cafenele și pastelerias aglomerate și cozi la tonete cu churros și clătite, unde auzi la fiecare pas grupuri de prieteni care râd gălăgios la terase, ca și cum n-ar exista nici pandemia. E ușor să uiți și că e decembrie când porți geacă de blugi, nu palton, căciulă și fular, când te pregătești de interviuri în parc, la umbra unui palmier, sau când dai o fugă, după interviurile din ziua liberă, să vezi marea. Sunt și magazine decorate de Crăciun, luminițe și brazi împodobiți, dar printre palmieri și sub cerul albastru-cristal, par din alt film. Sau poate așa e când ești obișnuită cu frig, zăpadă și multe straturi, cum erau de obicei turneele finale friguroase din Danemarca, Germania, Franța sau Suedia.

Dar când ajungi la sala aflată la 30 de minute pe jos de centru, regăsești însă lucruri familiare.

Pentru că o vezi pe Angela Pop, lidera galeriei României, ocupându-și locul în primul rând din spatele porții, cu toba în brațe și spunându-ți cu optimismul caracteristic: „N-am emoții. Cu cinci campioane mondialele la tineret în echipă, viitorul sună bine. Trebuie doar să joace mai multe meciuri, să prindă încredere în ele. Chiar dacă pierdem, trebuie să învățăm ceva. Dar niciodată nu plecăm la drum cu gândul înfrângerii.“

Sau pentru că, după răceala conferințelor pe Zoom, poți să privești din nou jucătoarele în ochi când îți spun cum au trăit meciul la interviurile din zona mixtă; poți să le simți emoțiile la cald, imediat ce ies de pe teren, și să le vezi și urmele efortului depus – pe tricouri, pe chipurile dezamăgite, dar nu resemnate, în privirile emoționate de susținerea fanilor din tribune; le vezi gesturile de afecțiune de pe teren, când își așază hanoracul una pe spatele alteia, sau energia cu care se încurajează, cu pumnii strânși în aer, pentru fiecare gol reușit sau minge salvată în apărare; poți să comentezi meciul cu alți jurnaliști și să scrii iar dintr-o sală de presă, cu zumzet și agitație în jur.

Dar mai ales, poți să simți din nou atmosfera pe care doar un meci cu fani în tribune o poate crea; acea căldură și intensitate aparte (sau animo, poate) pe care o transmit spre teren sute de români care bat în tobe ca și cum ar fi cel mai important lucru din lume, care pun tot dorul de țară în scandări. E ceva special în emoția cu care cântă imnul la unison oameni care au fost nevoiți să plece de acasă pentru o viață mai bună, și felul cum se bucură să regăsească o parte din acel acasă pentru două ore, într-o sală de handbal în care se vorbește aproape doar română.

„Mi se ridică părul de pe picioare, să auzi în orașul în care stai imnul țării tale la un Campionat Mondial“, mi-a spus Traian, care și-a luat o zi de concediu ca să poată veni la primul meci, cu Iran. A rămas doar cu două zile de concediu pentru Sărbători, dar nu regretă. „E fantastic să joace aici, în Castellón, unde sunt așa mulți români că e ca acasă“, mi-a spus și Liviu.

Au fost printre cei aproximativ 2.500 de suporteri români care au încercat să le dea curaj jucătoarelor românce duminică seară, în meciul cu Norvegia. În total, 3.200 de fani în tribune, un record de audiență până acum la turneul găzduit de Spania, care ne-au amintit de cum se trăia un eveniment sportiv înainte de pandemie, cum observa și Cristina Laslo după meci:

„Am mai jucat cu atât de mulți români, dar parcă am uitat, cu pandemia asta. Sunt foarte, foarte impresionată, nu pot decât să le mulțumesc. Văd în ochii lor o urmă de speranță foarte mare, am văzut oameni cu lacrimi în ochi. E multă emoție și-mi doresc pentru oamenii de acasă și pentru toți cei care ne urmăresc să ne vadă cât mai sus și cât mai mult în competiție.“

În ciuda familiarității și nostalgiei, știi că lucrurile nu pot fi, cel puțin deocmadată, ca înainte. Totul se întâmplă acum cu măști, distanțare și ceva îngrjorare când auzi de rezultate pozitive la testele Covid în alte echipe. Echipa României, care acum trei ani învingea Norvegia la Campionatul European, a pierdut duminică seara la 11 goluri, iar o calificare din grupa principală, chiar dacă e o dorință a jucătoarelor, pare tot mai dificilă.

Dar schimbarea poate fi și un lucru bun. Ca un decembrie petrecut într-un oraș cu mare, mandarini și palmieri. Ca un acasă pe care-l construiești în altă parte, pentru că vrei să-ți fie mai bine, ție și copiilor tăi. Sau ca o echipă care-și caută un nou drum.

Între Valencia și Barcelona
Există un loc numit Castellón de la Plana.
Era multă muncă în construcții și-n turism,
O grămadă am venit aici și ne-am stabilit.
Un pic mai mare ca un sat
Și-avem un Consulat,
Cei mai mulți români pe metru pătrat.
Un oraș micuț pe Marea Mediterană,
Unde valuri aduc calma ce nu o ai în țară.

(Little Romania)

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.