„Să fii parte dintr-o comunitate care te acceptă și te face să te simti mai bine în pielea ta.” Cum lupți pentru un sport mai inclusiv

Oana Koulpy și Teodora Căbuț au fost adversare la prima ediție a turneului de fotbal împotriva homofobiei pe care îl organizează acum împreună (21-23 februarie). Nu se cunoșteau înainte de februarie 2018, când au venit pe terenul acoperit din Parcul Tineretului să joace fotbal pentru un sport mai inclusiv, alături de alți 40 de membri sau susținători ai comunității LGBTQI+ din România. Era prima ediție a turneului „Fotbal pentru Diversitate” organizat de Q Sports, o inițiativă a asociației MozaiQ, care încurajează participarea persoanelor LGBTQI+ în sport, și parte a campaniei Football v Homophobia desfășurată la nivel internațional în februarie.

Oana se înscrisese în competiție cu Club Sportiv Ocazional (CSO), o echipă formată ad-hoc împreună cu prieteni cu care ieșea ocazional să joace baschet în parc, și s-a amuzat de cât de încrâncenată și competitivă era Teodora. Teodora venise la București cu United Women of Cluj-Napoca, un grup informal de fotbal feminin care se întâlnea săptămânal, și era curioasă cine era în spatele echipei cu numele Club Sportiv Ocazional.

Oana, care are 33 de ani și lucrează ca office manager la SportsHUB, o comunitate de business și dezvoltare pentru sportivi, jucase în copilărie fotbal cu băieții în fața blocului, apoi la încălzirea dinaintea antrenamentelor de scrimă, în cei cinci ani în care a făcut sport de performanță. Teodora, care are 27 de ani și lucrează în televiziune – controlor emisii – , nu jucase deloc până la 24 de ani, când s-a alăturat grupului din Cluj. Șase luni mai târziu, debuta pentru o echipă de liga a doua din Cluj.

Deși nu fusese pentru niciuna un drum sau o posibilitate, fotbalul le-a adus împreună și le-a devenit misiune comună.

O comunitate care te acceptă

Echipa Teodorei a câștigat prima ediție a turneului, așa că în 2019 au găzduit-o în Cluj pe cea de-a doua, iar Teodora s-a implicat în organizare. Pornise între timp propriul grup de fotbal feminin amator, Cluj United, pe care-l voia unul cât mai deschis, așa că invita în fiecare săptămână la fotbal fetele, prin evenimente publice pe Facebook. Își dorea să creeze un spațiu sigur pentru toate femeile, indiferent de vârstă, etnie, orientare sexuală sau religie, pentru că văzuse cum e să fii parte dintr-o comunitate care te acceptă.

În august 2018 fusese în Paris la a zecea ediție Gay Games, o competiție sportiv-culturală destinată comunității LGBTQI+, o experiență despre care spune că a fost un punct de cotitură în viața ei. „Experiența aia mi-a schimbat viața și modul în care mă raportez la oameni și cum mă percep pe mine”, spune Teodora. „M-am dus cu anumite păreri despre ce ar trebui să se vadă și ce n-ar trebui și cât ar trebui să mă expun și cât de mult să țin pentru mine. Mă feream, nu voiam să apar, nu voiam să zic ceva, să se vorbească, să se știe. Până când am ajuns acolo și am văzut că se poate și altfel și că e OK să fii diferit și să nu te privească cineva chiorâș că, știu eu, ai luat pe cineva de mână sau că te-ai sărutat cu cineva în public sau efectiv că joci orice.”

Sentimentul de comunitate și camaraderie descoperit printre participanți din alte țări care nu-i păreau că duc în spate aceeași greutate pe o simțea la cei din țară au motivat-o să-și dorească să creeze un spațiu asemănător și acasă. „Era o chestie de: uite cât de mișto e să fii parte dintr-o comunitate, să fii parte din ceva care te acceptă și te face să te simti mai bine în pielea ta.”

Îi fusese greu să strângă echipa pentru competiție, să scrie aplicații pentru sponsorizări, să caute finanțare pentru echipamente, să le imprime, iar când echipa s-a destrămat cu o săptămână înainte de plecarea la competiție – jucătoarele s-au retras, din opt au ajuns doar trei, fiind nevoie să fuzioneze cu o echipă din Austria –, și-a zis că vrea să renunțe. „Pentru mine, a fost un stres teribil, am zis că nu mai fac chestia asta niciodată, pentru că oricum nu are rost și oricum nu se poate face chestia asta în România. Și când m-am întors ce-am făcut? M-am expus și mai mult, am ieșit și mai mult din cutiuța mea și am făcut și mai multe pentru comunitatea din care fac parte.” Între jobul full-time și antrenamentele cu echipa din liga a doua, a continuat să organizeze ieșiri săptămânale, continuate mai mereu cu discuții la bere și alte activități comune, s-a implicat în organziarea turneului din Cluj și a crescut constant comunitatea de femei din jurul fotbalului.

E modelul pe care a vrut să-l aplice și în București, unde s-a mutat în martie 2019. Împreună cu Oana, care își dorea astfel de ieșiri și aici, au transformat Club Sportiv Ocazional în ceva mai puțin ocazional. Dar dacă în Cluj fusese destul de ușor să strângă participante (la prima ediție a turneului au înscris două echipe), aici le-a fost mult mai greu să aducă fetele pe teren. „E soul-crushing când te duci acolo și suntem doar noi două, sau trei”, spune Oana, care crede că pe lângă pasiune îți trebuie și rezistență ca să construiești o astfel de comunitate. „În momentul în care zici că faci asta, trebuie să pui un event și să accepți că unii o să dea attending sau intrerested și alții n-o să dea, pentru că nu vor să vadă Facebook-ul; că se află. Și atunci nu dau și apar, și tu, organizator, nu știi la ce să te aștepți, cine și câți o să vină. Și trebuie să fii acolo, că e ninsoare, că e ploaie, dacă n-ai anulat evenimentul și n-ai anunțat că se anulează, tu trebuie să fii acolo și să vezi cine vine.”

Din iunie, au fost acolo aproape săptămânal. Vara, de obicei joia, în Parcul Tineretului; iarna, pe terenul acoperit din complexul Daimon Club, sâmbăta, iar treptat grupul început să crească. Au fost săptămâni în care au găsit cu greu un teren liber în parc, dar și săptămâni în care au jucat câte două ore; au fost săptămâni în care s-au strâns peste 15 fete, dar și săptămâni când n-au fost suficiente și au jucat cu băieți din parc, uneori și cu tații lor. La fel ca în copilărie, când Oana se antrena singură ca să le dovedească băieților că merită să joace cu ei, au simțit că nu sunt luate în serios. „Dacă în primele 5-10 minute te priveau așa cu superioritate și te făceau din pase și încercau să fie drăguți, când se observa că mai răsare câte una să facă un dribling, să dea câte un gol, câte o pasă bună, deja nu te mai priveau cu zâmbetul pe buze; se lansau în driblinguri, intrări un pic mai tari, șuturi mai sănătoase”, spune Teodora. „Acolo ieșea la iveală nu neapărat răutatea, dar competitivitatea aia de genul să te pun jos, stai acolo la locul tău.”

Anul ăsta, au început să organizeze și ieșiri la ping-pong, și primesc cereri pentru un grup de baschet, dar nu le pot susține singure pe toate, pe lângă joburi și antrenamentele Teodorei, care joacă în continuare în liga a doua cu o echipă din București. „Orice sport nou am începe, ar trebui sa existe acea persoană care să facă fix lucrul ăsta, să-și asume că va fi acolo chiar dacă nu va fi altcineva. Și să facă încă un eveniment săptămâna viitoare, cu supărarea că data trecută n-a fost nimeni, dar că poate să vină. Și numai făcând chestia asta, numai fiind acolo tot timpul și asigurând spațiul poți să ajungi să strângi un grup”, spune Oana.

Au învățat că doar așa pot crește o comunitate, cu răbdare, implicare și dedicare. Doar așa se pot schimba prejudecăți într-o societate atât de conservatoare ca cea românească, unde nu există niciun sportiv profesionist care să-și asume public identitatea LGBT, iar unele din persoanele care vin la evenimentele lor se feresc să apară în fotografii sau să dea attending pe Facebook.

„Lumea e foarte speriată de acest subiect”

Vara trecută, au preluat Q Sports, un proiect pornit de Asociația MozaiQ care promovează participarea persoanelor LGBT în sport și incluziunea prin sport. Când Andrei Ion, care se ocupase înainte de proiect și fusese și el la Gay Games, a plecat din țară, Oana și Teodora au preluat proiectele și organizarea turneului din februarie, ajuns la a treia ediție.

La workshopuri internaționale organizate de EGLSF (European Gay & Lesbian Sport Federation), din care face parte și Q Sports, au cunoscut cluburi cu misiuni asemănătoare din Europa, de la cel de fotbal din Belgrad, la organizația din Copenhaga care are peste 20 de sporturi și activități și peste 1.000 de membri. „Ce e interesant, când te uiti la toate grupurile astea, e că diferă foarte mult motivul pentru care oamenii se alătură”, spune Oana. „La ei e deja o chestie de socializare, au probleme de medie de vârstă, sunt mai mult spre 30-40 de ani, cei tineri nu prea mai au nevoie să participe pentru că sport găsesc să facă oriunde; după aia ajungi la noi, unde cam tragi de oameni, nu prea vin pentru că nu vor ca lumea să creadă; sau fără poze.”

Dacă pe Teodora o frustrează când află de proiecte care există din 1984 sau care au mii de membri, Oana crede că avantajul României e că nu pornește din același punct. „Cred că e contextul total diferit. Ca o paralelă: internetul nostru e mult mai bun decât al americanilor, pentru că ei au plecat pe o infrastructură veche, noi am intrat direct cu cea nouă. Ei [clubul din Copenhaga] au început clubul în peak AIDS crisis, în care bărbații gay n-aveau voie la bazin, nu erau primiți să înoate, și și-au făcut grupul lor să poată să meargă. Noi n-avem situația asta, suntem deja într-o poziție destul de privilegiată, pentru că de bine de rău o lume întreagă nu-i lasă pe români să fie cât de homofobi ar vrea să fie. Și atunci noi pornim de la capitolul ăsta, în care avem posibilitatea să facem rețele pe fibră, nu pe dial-up. Începem din altă parte, începem cu alte așteptări. Nu înseamnă că n-avem piedicile noastre și problemele noastre. Și veșnicul Dar ce vă trebuie să faceți un grup separat, inclusiv de la oameni din comunitate: De ce trebuie să fie așa specific?”

Dacă Teodora și-ar dori ca impactul proiectelor lor să fie în zona de vizibilitate și de schimbare de percepții, pentru că „lumea e foarte speriată de acest subiect”, Oana ar vrea mai degrabă o schimbare în interiorul comunității. „Mi se pare că problema vine și de la noi și de la felul în care ne privim și ne punem jos. Și cred că dacă oamenii s-ar vedea și s-ar lua un pic mai în serios ei pe ei, i-ar ajuta să fie luați în serios și de alții. (…) Cred că vine din nevoia asta de normalizare și respectabilitate, asta te face să spui că tu ești ca oricare alt cetățean, doar că tu la tine acasă… Dar nu, pentru că e o identitate și o să vezi că viața e mult mai frumoasă când ți-o asumi cu totul. Mai e retorica aia: noi suntem medici, noi suntem profesori. Da, dar noi suntem toți. Noi suntem la fel și oameni fără adăpost, noi suntem și romi, noi suntem și lucrătoare sexuale. Suntem toți. Nu e o chestie că te-ai normalizat tu și încerci să le arăți oamenilor că ești ca ei, că nu ești ca ei. Ești tu cum ești și ai voie să faci lucruri și în felul tău și în comunitatea ta.”

E motivul pentru care privesc cu admirație spre sportive cunoscute din alte țări care-și asumă public identitatea și luptă împotriva discriminării. „Cred că așa cum e Megan Rapinoe și cum sunt altele în tot felul de naționale, ca Suedia sau SUA, chiar și Anglia, cum sunt acești lideri care luptă pentru drepturile LGBT și luptă împotriva discriminării, cred c-ar trebui să răsară ușor, ușor și la noi niște voci”, spune Teodora. „Dar nu preconizez că se va întâmpla asta prea curând.”

Ce impact ar putea avea, dincolo de vizibilitatea pe care ar oferi-o comunității? „Ar ajuta inclusiv financiar”, crede Teodora. „Sunt sportivi care donează spre organizații de sport LGBT sau spre centre care lucrează cu tineri din comunitate”. Cel mai important impact e însă asupra copiilor și adolescenților care ar avea către cine să privească și să se simtă reprezentați, crede Oana. „Pentru copilașii ăia care stau și se gândesc seara în pat dacă e pe bune ce simt și o să trebuiască să mă confrunt cu viața asta și să iau niște decizii, pentru ei contează că văd că poți, când ai ajuns la o vârstă, să fii fericit și împlinit. Acolo se poate face o diferență. Că pot să continui să fac sport și să nu fiu văzut altfel în vestiar sau de antrenor sau de nu știu cine.”

E greu să ceri unui sportiv cunoscut să-și asume o astfel de luptă publică, dar inițiative grassroots ca cele pornite de Oana și Teodora, sau de membrii celorlalte cinci echipe care participă la turneul din acest weekend, pot construi o comunitate puternică pe orizontală, crede Teodora, care se bucură că vede la participanți mai puțină teamă față de primele ediții ale turneului. „Mi se pare că ușor, ușor se mai ameliorează și se mai diluează toată opoziția aia, toată frica aia de a mă expune sau de a fi asociat cu comunitatea. Sunt mai deschiși, mai relaxați, nu mai sunt așa crispați că se fac poze sau că vine televiziunea.”

Despre fotografii și alte detalii organizatorice va discuta cu căpitanii echipelor la ședința tehnică de vineri seara, când le va spune și să încerce să fie mai fair-play și să s-o lase mai moale cu forța fizică, pentru că la ediția trecută s-au spart buze. Tot vineri va fi conferința de presă de deschidere a turneului, sâmbătă meciurile din grupe și o petrecere, iar duminică semifinalele și finala. Anul ăsta s-au înscris 50 de participanți, care vor juca în echipe mixte (cu minim 4 fete într-o echipă) .

Așa cum participarea la Gay Games a motivat-o să facă mai multe pentru comunitate, Teodora speră ca evenimentele lor să-i motiveze și pe alții „să schimbe ceva, orice”. Și-ar dori mai multă vizibilitate, o comunitate mai mare, să se extindă și să acopere și alte sporturi, dar și să aibă propriul club de fotbal feminin, pe care să-l înscrie în liga a treia și unde să creeze un mediu safe de dezvoltare pentru tinerele jucătoare. „Știu că se poate și fără țipete, fără nervi, fără să câștigi bani și să nu-i împarți cu jucătoarele, fără această atitudine de voi sunteți fete și nu e aceeași chestie cu fotbalul masculin.”

Pentru că merg pe un drum nebătătorit, nu au obiective clare despre unde vor să ajungă. Își doresc să crească turneul sau să participe la European Gay Games anul viitor, dar ce vor cel mai mult e ca oamenii să iasă să facă sport cu ele și să nu li se pară ciudat. „E greu să găsești o strategie și un punct unde vrei să ajungi, când suntem în poziția asta unde nu există nimic și am vrea să facem ceva”, spune Teodora. „Pur și simplu facem și vedem unde ne ducem.”

Așa că după turneul din weekend, vor continua cu întâlnirile săptămânale la fotbal. Vor ajunge primele la teren și le vor întâmpina pe fetele care vor veni pe parcurs – unele noi, altele pe care nu le-au mai văzut de anul trecut. Oana va umfla mingea, iar Teodora le va striga să se mobilizeze: „Ce ne strângem așa greu, haideți!”. Își vor încălța ghetele cu crampoane, unele își vor prinde părul, vor face câteva mișcări de încălzire, apoi se vor împrăștia pe teren. „Hai să jucăm!”

Fotografii: Larisa Baltă, Irina Mihuțescu