„Să nu uiți de unde ai plecat!”. Mario Camora a făcut renume din numele locului de unde a pornit

Ciprian Rus 19 ianuarie 2021

„Ține minte de la mine: să nu uiți niciodată de unde ai plecat!”. În rutina dimineții aceleia, o dimineață dintr-o vară în care zilele se rostogoleau monoton și egal, în felul în care roțile bicicletelor închideau cercul după fiecare pedală, cuvintele astea i-au sunat așa, cam prețioase. De unde până unde? La urma-urmei, el chiar era un copil cu picioarele pe pământ: un copil de 16 ani care se trezea dis-de-dimineață și se punea pe bicicletă alături de tatăl vitreg, pe care îl ajuta „la termopane” până spre seară, când fugea la antrenamentul de fotbal. Și, în definitiv, unde să plece ca să uite de unde a plecat, când, la 16 ani, juca în Liga a V-a, mai mult pe terenuri de pământ decât pe terenuri adevărate, cu iarbă?

„Ține minte de la mine: să nu uiți niciodată de unde ai plecat!”. Adevărul e că vorba asta a spart, cumva, în dimineața aceea, rutina nesfârșitelor lor discuții, în mersul bicicletelor, pe drum spre muncă, despre Boavista, despre Porto, despre Benfica. Tatăl vitreg, care-l crescuse de mic și care ținea la el ca la adevăratul său fiu, era mare fan Benfica. Visa – de fapt, nu visa, era convins! – că, într-o bună zi, cel mic, Mario, va juca pe „Estadio da Luz”: poate nu la Benfica, dar, în orice caz, va juca pe stadionul acela uimitor, va juca pe iarba aceea adevărată, tunsă ca pentru meciurile mari din Champions League, și-atunci el va fi cel mai mândru tată din lume.

Cu mâinile bătătorite de la tăiatul termopanului și cu gleznele umflate de la alergatul pe „arăturile” din liga a cincea, Mario nu înțelesese atunci cât de mult credea în el tatăl lui vitreg. Era un stângaci bătăios și rapid, îndrăgostit de driblingul lui Rivaldo, pe care-l privea cu ochi mari la televizor ca să fure câte un truc. Dar, dacă era să viseze, visa, pe atunci, la 16 ani, la o ligă cu terenuri mai de Doamne-ajută, nicidecum să joace pe „Da Luz”. Acum îi e limpede că tatăl lui era convins de ceva ce el nici nu îndrăznea să își imagineze. Tatăl lui era convins că va ajunge departe: „Ține minte de la mine: să nu uiți niciodată de unde ai plecat!”

*

Viața lui Mario Camora e un lung șir de întâmplări pe care căpitanul de azi al CFR-ului și proaspătul internațional român – primul străin din istorie care joacă sub tricolor – s-a obișnuit să le ia așa cum vin, piese într-un puzzle care sigur se întregesc, undeva, într-o imagine care capătă sens privită de sus. De sus, din înaltul cerului brăzdat de zborul vulturului de pe blazonul Benficăi, de acolo va fi văzut și tatăl vitreg primul său meci jucat pe „Da Luz”, meciul pe care îl prevestise cu ceva ani în urmă. „A murit în octombrie, iar în noiembrie, la primul meu meci ca titular în prima divizie portugheză, am jucat chiar pe stadionul Benficăi”, își amintește azi Mario. Avea 18 ani pe atunci, dar lecțiile despre muncă, despre respect și încredere primite de la tatăl vitreg îl emoționează și azi.

*

Primul meci ca titular pe „Da Luz” avea să fie începutul unei lungi cariere la cel mai înalt nivel, cu titluri peste titluri în Liga 1, cu meciuri adevărate în Champions League și în „primăvara” europeană. „Nu a fost o decizie ușoară să vin în România. Jucătorii din Portugalia deja făceau performanță aici, dar am vrut să mă conving singur despre cum stau lucrurile. Am avut două zile să mă decid, când a venit oferta de a juca în Liga 1, așa că m-am urcat în avion și am venit la Cluj. Mi-a plăcut orașul, mi-au plăcut oamenii de aici, așa că am venit aici cu inima deschisă”.

Chiar și așa, oferta primită de la CFR Cluj, în vara lui 2011, trebuia să fie, se gândea, o trambulină pentru ceva mai mult: o ligă mai puternică sau un contract mai mare. În vară se fac 10 ani de când Mario a ajuns la Cluj și n-a schimbat nici campionatul, nici echipa.

O altă piesă de puzzle din viața lui Mario: „În momentul în care mi-am cunoscut soția, pe Mira, am știut că viitorul meu e aici, în România. Viața unui fotbalist profesionist are multe necunoscute, dar, după ce mi-am găsit această familie minunată, care m-a ajutat să cresc ca om, mie mi-a fost clar că nu voi mai pleca din Cluj. Înainte nu mă gândisem că voi rămâne, dar apoi am renunțat și la propuneri de transfer din România de dragul familiei. Am decis alături de Mira că viața noastră va fi la Cluj din acel moment, așa că am construit totul pe ideea aceasta, de a rămâne aici și de a-mi cere cetățenia română, ca să-mi fie mai ușor să fac o afacere. Clujul e ideal pentru noi. E tot ce am visat, ne e foarte bine”.

*

Fire deschisă și onestă, Mario spune că nu și-a cerut cetățenia ca să joace pentru România și că era hotărât să o facă oricum. „Mă simțeam român de mult, faptul că am primit actele nu schimba cu nimic situația”, mărturisește Mario. Dar șansa de a juca pentru echipa națională l-a bucurat extraordinar. Simțea în asta, în primul rând, un mod de a le mulțumi celor din familie, care l-au ajutat să devină cine este azi. „Faptul că am fost chemat la naționala României a fost o mare bucurie pentru ei. Într-un fel, succesele de la Cluj și selecțiile de la Națională sunt pentru mine și un mod de a le întoarce celor dragi din Portugalia un pic din ceea ce mi-au dat: mamei, în primul rând, asistentă la un cămin de bătrâni, care, o vreme, ne-a crescut de una singură, surorilor și fratelui mai mare, care au avut grijă de mine, eu fiind mezinul familiei, apoi tatălui meu vitreg, care m-a crescut ca pe băiatul lui”.

În noaptea aceea rece din Islanda, când a început să cânte imnul, a ridicat ochii spre cer. Dacă ar mai fi trăit, lui, tatălui vitreg, i-ar fi dăruit primul tricou galben al Naționalei. A fost primul care a simți că el, mezinul Mario, va ajunge departe, și la propriu, și la figurat: „Ține minte de la mine: să nu uiți niciodată de unde ai plecat!”.

*

„Puțină lume știe, dar numele meu de fotbalist, Camora, vine chiar de la orășelul în care am crescut, Samora Correia. Știi cum e la fotbal: te întreabă lumea de unde vii. Iar de la Samora, m-a trezit într-o zi că mă strigă toată lumea <<Camora>>. În <<pașaportul>> românesc sunt Mário Jorge Malico Paulino, dar mă bucur că am luat cu mine în România și o părticică din viața mea de <<dinainte>>”, îmi spune Mario.

Nu e decât o altă întâmplare din viața lui Mario, o întâmplare de care se amuză de fiecare dată când calcă în vestiar, înainte de meci, și-și vede scris numele deasupra tricoului cu numărul 45. Își aduce atunci aminte de dimineața aceea de vară, când, pedalând spre „termopane”, tatăl îi zisese să nu uite niciodată de unde a plecat. De fapt, nici să vrea n-ar avea cum să uite de unde a plecat. E Camora, băiatul din Samora.

***

Mario Camora despre…

… viața la Cluj

„Nu mă pot gândi la ceva mai frumos decât serile noastre în familie, în care îi citesc lui Enrico din biografia lui Cristiano Ronaldo, după care e înnebunit. Ronaldo în sus, Ronaldo în jos! În februarie, mai așteptăm un copilaș, între timp am primit și cetățenia română, am debutat în tricoul Naționalei, la club suntem pe drumul cel bun, așa că intru în noul an plin de speranță!”.

… cetățenia română

„Am primit cetățenia de câteva luni, dar eu mă simt român de multă vreme, și asta e mai important decât orice act. Mi se pare minunat că cetățenia m-a ajutat să joc primele meciuri pentru echipa națională de fotbal a României, dar eu îmi doream oricum cetățenia. Destinul a făcut ca viitorul meu să fie aici, și atunci era normal să am cetățenie română, să fiu cetățean cu drepturi depline în noua mea țară.”

… despre portughezi și români

„Pot să vă spun că sunt multe asemănări, mai ales legate de cum își petrece lumea timpul. Și sufletește ne potrivim foarte bine. Dar dacă tot facem comparații, vă spun una pe care am descoperit-o și care îmi place foarte mult: românul e mai descurcăreț decât portughezul. Am văzut asta peste tot pe unde am umblat prin lume, și am umblat ceva, cu fotbalul: nu e loc în care să ajungă românul și să nu se descurce! Se vede asta mai ales în străinătate.”

… România

„România e totul pentru mine. Sunt de 10 ani aici, din punct de vedere profesional aici m-am consacrat, am luat campionatul imediat ce am venit, aici am cunoscut marile victorii, aici mi-am cunoscut familia și cei mai buni prieteni. România e împlinirea mea, mândria de a fi cel mai bun. Simt o mare bucurie atunci când mă gândesc la România, atunci când îmi repet că sunt român. Clujul și România mi-au dat totul. Iubesc căldura oamenilor din România, iar asta mă face să mă simt acasă.”

 

Foto: Zoli Cantor

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.