„Să trăim cât mai multe într-o viață așa scurtă”. Cum gândește un antreprenor care a ajuns pe vârfuri înalte și cum vede viața de aici, de jos

Dacă îl întâlnești pe Vlad într-o cafenea, îmbrăcat în cămașă, pregătindu-se pentru o zi de miercuri, nu zici că e un om care a urcat până la peste 6.000 de metri în Himalaya. Poate doar dacă te uiți mai atent la mâinile lui. Stânca își lasă amprenta asupra mâinilor și palmelor celor ce o cațără, le schimbă forma și textura. Bărbatul ăsta în cămașă are 33 de ani și este investitor. Dezvoltă proiecte alături de familia lui și caută mereu idei inovative care merită să prindă viață. Trăiește în Cluj, alături de câinele său, Aslan.

Eu l-am întâlnit în mediul lui natural, pe stâncă. Eram la Herculane Climbing Open, într-o duminică răcoroasă de toamnă. După o urcare ușoară de câteva minute, am ajuns la peretele de escaladă și am văzut un om care părea că face parte din munte. Cățăra cu mișcări atât de precise și elegante, încât mi-am întrebat uimită prietenii cine era băiatul ăla. Mi-au răspuns: „Vlad”; de parcă era de la sine înțeles că trebuia să îl știu. După ce l-am căutat pe Google, am înțeles cine era și am vrut să aflu mai multe despre el. Am vrut să explorez cum gândește un om care a ajuns pe vârfuri înalte și cum vede viața de aici, de jos. Cum se infiltrează alpinismul în viața de zi cu zi a unui antreprenor, pentru că aveam impresia până nu demult că alpiniștii și cățărătorii au un stil de viață nomad, trăiesc în campervan-uri și sunt îmbrăcați în polare Patagonia și The North Face. Eram curioasă ce l-a adus în punctul în care era. Cum crește un alpinist, ce-i hrănește ascensiunea.

Cine era copilul Vlad? Vorbește-mi puțin despre cum își petrecea timpul și despre gândurile lui

Era un explorator. Foarte curios, făcea multe prostii, fiindcă curiozitatea are costurile ei. Explorarea asta m-a dus către tot felul de munți imaginari și cu cât am crescut mai mare, cu atât munții ăștia au crescut și ei și în final au ajuns să fie uriași: începând de la munți pe care îi aveam în oraș, pe care îi aveam în facultate, până la munții reali din Himalaya și Patagonia. Cred că așa l-aș descrie pe Vlad ăsta micuț. Cam răuț, curios și interesat de lucrurile care pentru mulți poate nu sunt așa de interesante, inclusiv de a pleca singur de multe ori și a descoperi tot felul de lucruri.

Mai trăiește copilul acela în tine acum? Sub ce formă?

Odată cu vârsta, știi, precum vinul, s-a făcut tot mai bun, tot mai mare, în sensul în care și vârfurile astea, visurile și planurile pe care le am, au crescut si ele. Și cred că nu s-a schimbat nimic, de fapt, în sensul în care tot la fel de curios am rămas. Doar că totul a crescut exponențial odată cu vârsta. Obiectivele s-au schimbat și totul a căpătat un sens mai matur, mai serios. Nu mai pot privi lucrurile ca pe o jucărie; și de multe ori vârfurile simbolice sau reale pe care mă duc astăzi sunt destul de dificile și provocatoare.

Frica e o chestie atât de fabuloasă pentru că poate să creeze în sine, doar prin existența ei, cea mai mare provocare. În momentul în care depășești o frică poți să ajungi la un alt nivel sau pe un alt vârf. Cumva, frica fizică pe care noi o avem e și frica care ne oprește. De multe ori e bine să-ți fie frică de lucruri care sunt pericole iminente, dar de tot atât de multe ori e nasol să îți fie frică de a reuși sau de a urca pe un vârf. Cred că succesul e direct proporțional cu riscul pe care ți-l asumi. Și de aici e frica. Orice obiectiv adevărat are și o doză de frică, o doză de risc. Dacă nu ți-e frică de un obiectiv, înseamnă ca nu e suficient de important.

Povesește-mi un pic despre prima ta interacțiune cu muntele

Am fost prima oară la munte cu părinții mei, în Făgăraș. La 13 ani am început cu adevărat să cațăr, să mă duc pe munte în cel mai serios mod. Am cățărat primele trasee, am început escalada, am început să-mi iau echipament de alpinism, care inițial era foarte rudimentar, mi-l făceam eu acasă. Mi-aduc aminte că am cățărat la început cu niște funii de rufe și mi-am făcut un ham din centuri de siguranță de la mașină. Aveam în spatele casei un bolovan și mi se părea incredibil că chestiile alea chiar te țin. În fiecare lună îmi mai luam câte o carabinieră; am început cu carabiniere din fier luate din magazin de bricolaj. Și-au făcut treaba. Chestia faină e că odată cu echipamentul, am prins și curaj. Când deja am început să am un minim de echipament profesional, am mers pe trasee mai grele și, până la 15-16 ani, deja parcursesem cam cele mai grele trasee din Cheile Turzii, făcusem trasee cunoscute din Coștila, din Bucegi. Ai mei uneori mă dădeau dispărut că plecam de-acasă și mergeam la munte să mă cațăr și era totul o aventură.

Mergeai pe munte doar din pasiune sau dintr-o dorință de a face performanță?

În prima parte clar că a fost doar pasiune, dar în momentul în care ești pasionat de un lucru vrei să fii și profesionist.  Pentru mine, pasul ăsta a fost atunci când am avut primul sponsor, atunci am văzut că pot fi un atlet, oamenii au încredere în mine, au niște așteptări, eu trebuie să îi reprezint, ceea ce deja era o responsabilitate.

Cum ai simțit relația cu sponsorii pe parcursul tău în alpinism?

Cumva atunci am învățat prima dată o lecție de management în care mi-am dat seama că OK, oamenii ăștia mă susțin, dar în același timp au nevoie de la mine de ceva. Nimeni nu mă susține pe gratis. Și atunci am învățat că trebuie să fiu inventiv și că trebuie să le ofer ceva diferit față de alții ca să fie mai atractivă colaborarea cu mine. Și cumva trebuia să o fac atractivă pentru că doar așa puteam să plec din țară. Orice expediție mai serioasă înseamnă foarte mulți bani. În momentul în care vrei să mergi la capătul lumii, e foarte scump, pentru că logistica de a ajunge acolo e o logistică custom: nu sunt zboruri comerciale, ai nevoie de elicopter, asigurări, transport de echipament etc. Așa am învățat să apreciez foarte mult oamenii care aveau încredere în mine și-n același timp să încerc să găsesc tot felul de căi prin care să-i reprezint. Și nu imaginea a fost cea mai importantă, ci mai degrabă faptul că am putut să împărtășesc cu echipa sponsorului experiența și lecțiile pe care le-am învățat acolo.

Ai în biografia de pe Instagram următoarea descriere: ”Investor, entrepreneur, alpinist ”. De ce în ordinea asta?

În ultimii ani, viața mea s-a schimbat destul de mult și am învățat că alpinismul pe care-l făceam și lecțiile pe care le-am cules din experiențe incredibil de intense, dar în același timp frustrante, pot fi aplicate și într-un altfel de mediu, nu doar pe munte. Pentru că întâmplarea face ca regulile jocului să fie aceleași. Dacă mergeam într-o anumită expediție și era foarte important să evaluez riscul la care mă expun și să evaluez condițiile pe care le aveam acolo (dacă exista avalanșă etc), același lucru e valabil și în business. Am întâlnit exact aceeași răspundere, cea în care înainte de a investi într-un anumit obiectiv, e foarte important să evaluezi riscurile, profitul și beneficiile pe care ți le poate oferi obiectivul respectiv.

Munții sunt Catedrala mea

Un alt lucru la fel de important e echipa de care te înconjuri, la fel ca pe munte. Spiritul de echipă, relația dintre oameni, pe care o duci la cea mai înaltă intensitate acolo sus, cumva seamănă cu ce se întâmplă aici, în viața de zi cu zi în business. De multe ori apar tensiuni pe care trebuie să știi cum le rezolvi, cum le gestionezi. Trebuie să fii atent la felul în care îi motivezi pe oameni, felul în care le prezinți oamenilor un anumit proiect. Încet-încet, am început să aplic regulile pe care le-am învățat pe munte în viața mea de antreprenor. Am început să dezvolt proiecte, să-mi creez niște echipe extraordinare cu care lucrez. Eu am studiat în Italia și am ales să renunț la visul italian în detrimentul unei cariere în România.

Cum a venit schimbarea asta? 

Păi, în primul rând, am făcut schimbarea asta în momentul în care am primit o ofertă foarte bună de job în Italia, după ce terminasem studiile. Era o ofertă incredibil de bună și cumva asta m-a și speriat pentru că mi-am dat seama că trebuie să iau o decizie. Până atunci pluteam prin Italia, aveam o viață de student, totul era frumos. Dar în momentul ăla mi-am dat seama că lucrurile încep să devină serioase și chiar dacă aveam o super oportunitate de a începe o viață acolo, mi-am dat seama că oamenii sunt mult mai reci, oricât de mulți prieteni aveam acolo, relația mea cu ei era diferită, nu mă simțeam în largul meu, între oamenii mei. Și atunci, având în vedere și faptul că aveam niște responsabilități, niște lucruri acasă, deci aveam o șansă de a începe niște afaceri, susținut fiind de familie, atunci am decis să mă întorc în țară. Și cred că a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o ever, chiar nu mă văd acum, după atâta timp, locuind în Torino. N-am avut niciodată niciun regret.

Cum arată pentru tine un vârf care merită urcat?

În primul rând, o realizare înseamnă să mă întorc cu bine acasă. Ăsta e cel mai important lucru, ca eu și echipa mea să ne întoarcem sănătoși acasă. În al doilea rând, înseamnă un timp extraordinar pe care eu trebuie să îl petrec acolo alături de oamenii cu care mă înconjor, în sensul în care o expediție din care te întorci oarecum certat sau într-o relație de conflict față de ceilalți membri, indiferent de realizarea sau nerealizarea obiectivelor, e o expediție eșuată.

De ce? Este esențial să te simți bine alături de oamenii cu care mergi. Momentele în care rezonezi cu localnicii, cunoști oameni noi, îmbrățișezi o cultură nouă, dezvolți relații, asta reprezintă de fapt frumusețea unei expediții.

Un vârf ideal nu înseamnă un vârf înalt, pentru că cele mai grele și cele mai sălbatice zone din lume sunt de fapt zone în care vârfurile nu sunt chiar atât de înalte. Contează foarte mult dificultatea tehnică și cât de izolat este acel vârf, cât de greu e să ajungi acolo, cât timp petreci încercând să ajungi la baza lui. Ascensiunea în sine e doar o mică parte din expediție. Un vârf adevărat pentru mine, la nivel tehnic, înseamnă dificultate de urcare pe orice parte a muntelui. Mie îmi place foarte mult să mă duc pe vârfuri pe care știu că pot deschide și o rută nouă, adică să fiu primul care încearcă o anumită linie. Pentru că acolo apare și ideea de a explora necunoscutul, care e fascinantă. Fiind primul, te simți ca un mic explorator din secolul al 16-lea, descoperi tu ceva nou. Ești primul om care vede lumea din punctul ăla. Mai mult decât atât, nu știi niciodată ce te așteaptă la următorul pas, în următoarea porțiune din traseu. Cumva, sentimentul ăsta de frică cumulat cu pasiunea, cu ideea de provocare, creează și o stare de flow de multe ori.

Îți oferă o împlinire totală. Însă cel mai important e să te întorci acasă în siguranță, pentru că vârful ăla tot acolo rămâne. Ideea e să evaluezi fiecare risc și să știi că în momentul în care urci ești în siguranță. Statistic, cele mai multe accidente se întâmplă la coborâre, pentru că ești epuizat. Eu întotdeauna mi-am pus două întrebări când eram într-o situație grea, într-o situație în care nu știam dacă mă duc sau nu mă duc spre vârf, pentru că există o așa numită febră de vârf, cea în care presiunea, poate și din partea ta și din partea sponsorilor, te face să întinzi coarda prea mult.

Și atunci sunt astea două întrebări: Care sunt pericolele obiective la care mă expun dacă continui ascensiunea, asta însemnând în funcție de cât ești de obosit, risc de avalanșă șamd. Și a doua întrebare e: cât de sincer am fost cu mine când am răspuns la prima întrebare. Sunt două întrebări vitale care se aplică și în viața antreprenorială. De multe ori febra asta de vârf o regăsești și în mediul de business. Îți dorești un obiectiv atât de mult, încât nu te mai gândești la riscuri și devine personal.

Dacă ar fi să îți analizezi urcările, care îți e cea mai dragă?

Cea mai faină din toate punctele de vedere a fost vârful Peak 5, pe care l-am atins cu Zsolt (nr: Török). Am fost primii oameni care au urcat pe vârful ăla, a fost o premieră mondială. Am lucrat împreună, am avut o aventură împreună de mai bine de două luni, și intensitatea la care am trăit în alea două două luni o să-mi rămână pe viață. Și mai ales momentul în care am ajuns pe vârf, ne-am îmbrățișat și ne-am dat seama că noi chiar suntem primii oameni care au ajuns acolo și care văd Tibetul din punctul ăla. Ești atât de mic într-o lume atât de mare, dar importanța pe care ți-o dă un moment ca ăla e incredibilă.

Extra: Lead a scris povestea ascensiunii vârfului Peak 5 aici.

În viața de zi cu zi, de unde îți iei adrenalina, cum faci rost de stări care să ajungă aproape de stările pe care le ai în expediții?

Cred că în oraș contează foarte mult să trăiesc într-o comunitate de oameni cu care să rezonez, iar aici mă ajută foarte mult sala de escaladă, care-i un loc foarte drag mie, unde dincolo de faptul că mă duc și cațăr, am un grup cu care mă întâlnesc, oameni cu aceeași pasiune și aceleași valori. Cred că de multe ori nici nu e important să ai aceleași pasiuni, ci e important să ai aceleași valori. Ideea că ești înconjurat de oameni cu care simți aceeași sinergie te încarcă la maxim.

În august 2019, prietenul și coechipierul tău, alpinistul Zsolt Török, a murit într-un accident în Negoiu. Cum s-a manifestat pierderea lui în viața ta? S-a schimbat cumva relația ta cu muntele?

Ca să fiu sincer, am trăit un mix de sentimente. E ca și cum mi-ar fi pus cineva sufletul într-un blender și l-ar fi întors pe toate părțile. Nu mai găseam sensul alpinismului tehnic. Pe de altă parte, îmi dădeam seama că nu contează anii din viața ta, ci viața din anii tăi. Știam că Zsolt a trăit o viață incredibilă și până la urmă un accident se poate întâmpla oricând, oricui. Dar parcă nu era corect, nu era drept. Mai ales că împreună trăiserăm momente mult mai intense și mai dure, deci era foarte frustrant. Clar că am rămas cu un gust foarte amar. Coechipierul, în alpinism, înseamnă un soi de frate, există o relație foarte strânsă cu omul cu care mergi pe munte pentru că acolo trebuie să existe o încredere nefracturată între doi oameni. Atunci când faci trasee grele, presiunea și intensitatea sunt foarte mari și atunci trebuie să ai încredere deplină în celălalt.

Nu contează anii din viața ta, ci viața din anii tăi

Și aici s-a rupt ceva, e ca și cum îți pierzi o jumătate din tine. Eu mi-am pierdut o jumătate din pasiune odată cu Zsolt. E foarte greu, după o pierdere de genul ăsta, să mai înțelegi sensul unei pasiuni, sensul expedițiilor de multe ori extreme sau tehnice în care stai izolat, în care suferi pentru atingerea unui obiectiv și, na, e evident că multe s-au schimbat.

Pe de altă parte, pasiunea de a merge pe munte a însemnat mai mult decât partea tehnică, a însemnat sentimentul pe care îl simt atunci când sunt acolo. Asta n-a dispărut. Adică știu că în momentul în care vreau să simt ceva special, trebuie să mă duc pe munte și să mă uit la un apus.

Însă mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva la mine, pentru că nu pot să mai merg cu orice preț și fără să țin cont de consecințe. Pierderea unui om e o tragedie în sine, dar intervine și ce lasă în urma lui și se produce o tragedie și în viața oamenilor din jur. Eu chiar nu vreau să produc asta nimănui.

Cum justifici față de familia ta riscurile la care te expui prin alpinism. Te simți cumva vinovat?

Aici e un echilibru foarte, foarte fin. Ești oarecum ipocrit în momentul în care le prezinți celor din jurul tău pasiunea legată de alpinism, cumva egoist, dar e clar că viața noastră nu poate și nu trebuie să fie o viață mediocră, pentru că e doar una și trebuie să trăim la o intensitate cât mai mare, să trăim cât mai multe într-o viață așa scurtă. Dacă vorbim de riscuri, nu mai vorbim doar de alpinism, pentru că orice se poate întâmpla, în orice moment. Nu există nicio regulă. Mai ales acum, cu pandemia, am văzut că viața e imprevizibilă și nimic nu e stabil. Și atunci e foarte important să trăiești cu adevărat și să îți urmezi pasiunea, dar în același timp e foarte important să fii conștient de riscurile la care te expui și la ce lași în urma ta în cazul în care pățești ceva.

În momentul în care îți pui întrebări și conștientizezi lucrurile astea, cred că te raportezi altfel la alpinism. Eu am trăit mulți ani cu o doză de nebunie legată de domeniul ăsta și mi-am asumat niște riscuri incredibile pentru că nu eram conștient de ce s-ar putea întâmpla făcând asta. Cumva, Dumnezeu m-a ajutat, am trecut peste multe, dar trebuie să treci și cu o lecție învățată și să mergi mai departe știind că trebuie să fii responsabil atât pentru viața ta, cât și pentru viața celor care țin la tine.

Spuneai într-un interviu că un obiect pe care îl iei cu tine în expediții constant este Biblia. De ce?

Părinții mei sunt și au fost oameni credincioși. Eu, până pe la 14 sau 15 ani, am mers cu ei la biserică, nu mi-am pus niciodată întrebarea până în momentul ăla de ce mă duc la biserică, mergeam fiindcă ăsta era ritualul în familie, fără să simt ceva special neapărat. Momentul în care am început să-mi pun întrebarea ”Eu de ce mă duc la biserică?” a fost și momentul în care am început să merg la munte în weekend. La 17 ani, am trăit o experiență incredibilă într-un traseu nou pe care-l făceam, în care eu chiar l-am văzut pe Dumnezeu. Și atunci am știut că El există. Și nu zic asta la modul simbolic, o zic la modul cel mai real, L-am văzut, știu că există, cred că există și, la fel cum zicea și Boukreev, un alpinist celebru, munții sunt Catedrala mea. Când ești în oraș, privești creația lui Dumnezeu printr-o sticlă, printr-un geam. Pe munte vezi de fapt esența și vezi cine ești. Cred că e foarte important să ai niște momente de solitudine și să-ți pui niște întrebări existențiale. După experiența pe care am avut-o atunci, eu mi-am creat o relație cu Dumnezeu, iar ca orice relație are ups and downs, dar e o relație extraordinară, pentru că oricât de singur ești pe munte, știi că El e acolo, iar asta îți oferă un confort incredibil pentru că știi că El e cu tine.

Vorbește-mi despre investiția de la Herculane. Cum ai ajuns să ai un proiect acolo?

Noi am ajuns în 2016 în Herculane și am văzut imaginea centrului istoric în ruină, dar plin de steaguri, de tricolor. Atunci mi-am dat seama ce înțeleg mulți români prin patriotism, adică să pui un steag și aia e, ești iubitor de țară. Și vedeam cum clădirile alea erau pe punctul de a cădea. Imaginea aia a fost un imbold extraordinar. Alături de familia mea, pentru că noi lucrăm împreună, ne-am hotărât să acționăm și am zis că ăsta e un loc în care să lăsăm ceva în urma noastră. Dacă reușim să reabilităm o singură clădire din Herculane, am făcut ceva bun. Sigur că în momentul în care am intrat în profunzimea situației, ne-am dat seama că lucrurile sunt mult mai complexe. Am ales varianta dreaptă, prin care am achiziționat imobile prin licitație făcută de statul român, și am început procesul. Proces care din păcate înseamnă că birocrația durează mult mai mult decât construcția în sine. Din 2016 ne îndrăgostim și mai mult de zona aia și de orașul ăla, care dincolo de zona istorică, are o aură fantastică, fiind înconjurat de păduri, râuri, lacuri, pinii ăia care atârnă acolo pe stânci.

Herculane a fost un gamechanger pentru noi, pentru firma noastră, cred că asta e cea mai mare provocare pe care ne-am asumat-o până acum, pentru că sunt imobile atât de frumoase și grele. Dar nu e ușor. Eu am învățat asta din alpinism, ăsta e un barometru, cu cât e mai greu în vârf, cu atât împlinirea e mai mare.

Ce-i foarte fain e că avem și o echipă extraordinară formată din tatăl meu, sora mea, mama mea și oamenii din firma noastră. Toți avem aceeași mentalitate, nu ne dăm bătuți, mergem până la capăt cu proiectul ăsta, oricât va dura, până la urmă tot o să-l facem.

Cum e relația ta cu familia?

Pentru mine, cel mai important lucru e familia. Am crescut într-o familie în care am fost lăsat să dau cu capul, să eșuez, am fost extrem de neastâmpărat și încăpățânat și mulți ani n-am acceptat susținerea lor. Am dat cu capul, am venit înapoi, am mers la masa negocierilor și am mers mai departe. Și a fost incredibil, pentru că ai mei chiar înțeleg că asta e educația adevărată; nu o educație dictatorială în care dai cu pumnul în masă și zici că așa trebuie să fie făcute lucrurile. Nu. M-au lăsat să încerc. Și, încercând, mi-am dat seama care era varianta bună pentru mine.

Cum îți evaluezi tu progresul personal? Dar pe cel profesional?

Personal, cred că cel mai important barometru al progresului e câți oameni din jurul tău reușești să schimbi, având niște valori corecte. La nivel profesional, nu cred că lucrurile se măsoară în bani, cifră de afaceri, profit. Cred că mai degrabă se măsoară în cât de stabil e business-ul tău. Un business care să nu îți aducă doar ție un venit, ci să le aducă direct proporțional tuturor oamenilor din afacere un venit bun. E foarte important să crești odată cu oamenii din jurul tău. Ideea unui șef care dezvoltă o afacere mare, iar în final echipa din jurul lui rămâne din ce în ce mai mică, este una greșită. Indiferent de cât de multă experiență ai avea ca lider, e vital să îi lași pe alții din jurul tău care sunt profesionisti să-și facă treaba, să nu îi presezi și să schimbi direcția bărcii cum vrei tu. În momentul în care le dai oamenilor libertatea și aprecierea și puterea de a crește odată cu tine și afacerea pe care o dezvoltați, asta înseamnă succes profesional. Repet, nu cred că valoarea stă în cifre, ci mai degrabă în cât de frumos poți dezvolta o echipă.

Crezi în existența modelelor în societate? Tu ai modele în viață?

Am două modele în viață: mama mea și tatăl meu. Cumva, combinația dintre tata, care e inginer și un om de afaceri desăvârșit, și mama, care e medic, un om care dă totul pentru oameni, m-a făcut să văd care e de fapt valoarea și direcția corectă.

Vezi o lipsă de modele în societatea românească?

Absolut. Și asta pentru că oamenii nu se mai uită la vârfuri provocatoare, grele, se uită doar la vârfuri înalte. Nu se mai uită la a-ți crea o echipă sau un business sănătos, se uită la cifra de afaceri. Nu se uită la a avea investitori cu care poți lucra, ci totul e rece, totul se raportează la bani, date. Și aproape că nu ne dorim să punem pe podium niște modele, de multe ori invidia sau gelozia ne închid ochii. Nici nu mai avem timp și răbdare să căutăm niște modele și să le apreciem.

Cum au fost ultimii doi ani pentru tine?

Am început să beau mai multă cafea. În pofida faptului că lumea s-a oprit în loc, eu am început să alerg tot mai tare. Cred că de aici și cafeaua, aveam nevoie de combustibil. Totuși, perioada asta ne-a oferit niște posibilități extraordinare. De exemplu, faptul că am putut descoperi mai mult România. Eu cred că m-am maturizat în ultimii doi ani și chiar mă bucur că am reușit să ies din bula de frică și să rămân echilibrat.

Ce urmează pentru alpinistul Vlad?

Mi-aș dori foarte mult să ajung iar în Patagonia. Și Antarctica e un teritoriu care îmi incită o curiozitate mare. Mi-aș dori și un pic de stabilitate, pentru că începând cu pandemia, iar acum cu războiul din Ucraina, în aer plutește o frică ce se revarsă peste tot. Prețuri, investiții, viață socială, tot. Chiar mi-ar plăcea să găsim un echilibru și să privim dincolo de panică, pentru că unele lucruri sunt chiar imposibil de controlat de noi și nu ajută cu nimic că ne gândim ore-n șir la ce s-ar putea întâmpla. Se schimbă ceva dacă ne gândim: „OK, ce putem face noi astăzi, acum, aici?”

Fotografii din arhiva personală