„Scopul nostru e să creăm performeri.” Virgil Stănescu, despre GO Scholarship, un proiect gândit pentru dezvoltarea tinerilor sportivi

În cariera unui sportiv sunt multe zile de după, pentru care nu te pregătește nimeni. E ziua de după retragere, dar e și ziua de după ce termini junioratul și treci la seniori. E și ziua de după ce pleci de acasă; ziua de după ce pleci din țară. E ziua de după ce te accidentezi. Și aceste zile fac parte din performanță, spune fostul baschetbalist Virgil Stănescu, și de multe ori „sunt piedici în performanță, dacă nu știi cum să te adaptezi la ele”.

Pentru astfel de zile a creat, împreună cu o echipă de specialiști, GO Scholarship, un sistem-suport prin care vor să ajute tineri sportivi români „să devină performeri și oameni mai buni”, punând în prim-plan educația, care pentru fostul baschetbalist a fost extrem de importantă.

**

Cei mai mulți copii se lasă de sport în jurul vârstei de 14 ani, când încep să simtă presiunea de a alege între școală și sport. Când încep să audă – de la părinți, de la profesori, de la antrenori – lucruri ca: trebuie să te apuci serios de școală, ajunge cu bătutul mingii. Sau: m-ai înnebunit cu meditațiile sau cu cercul de matematică. Sau: avem meci important în weekend, dacă nu vii la antrenament, nu joci.

O presiune care n-ar trebui să existe nici într-o direcție, nici în alta, spune Virgil.

Nici liceul sportiv n-ar trebui să fie o opțiune, „decât dacă ai o vocație pentru sport și vrei să devii, poate, instructor sportiv, așa cum vrei să devii ospatar sau orice meserie de vocație. Nu înseamnă că dacă faci sport trebuie să te duci la liceu sportiv, sau că vei rămâne în sport; poate devii arhitect, poate devii manager, poate devii medic. Îți limitează accesul la alt tip de profesie.”

A simțit și el tensiunea asta, ca absolvent al unui liceu bun, Dimitrie Cantemir. A avut un diriginte care i-a spus că e bun la sport și poate ar trebui să se axeze pe asta, în locul școlii, că poate o să facă bani din sport. „Nu s-a întâmplat lucrul ăsta, pentru că părinții mei sunt ingineri, dar probabil dacă nu erau oameni educați, poate se întâmpla, poate mirajul ăsta al sportului te duce în alte direcții.”

Începuse să joace baschet în mod organizat abia la 17 ani, când unii își încheie deja aventura în sport. A progresat însă rapid: la 18 ani, juca la seniori. În doi ani, era la lotul național de tineret, apoi la cel de seniori. În trei ani, pleca în Statele Unite, primind o bursă la Universitatea din Alabama de Sud, care juca în prima divizie a Ligii Universitare Americană (NCAA)

Deși primise oferte să joace, pe bani, la cluburi din Europa – în Spania, Ungaria sau Germania -, dar după ce s-a sfătuit cu părinții, a ales să plece la colegiu. „Fără bani, dar cu convingerea că mă va ajuta pe viitor.”

De asta am devenit cine am fost

Acolo, a fost impresionat de faptul că, imediat cum a ajuns, a participat la o serie de workshop-uri pentru toți sportivii facultății: a învățat cum să se poarte cu presa sau cu fanii, noțiuni de psihologie sau de public-speaking. Apoi, de faptul că avea un consilier educațional care îl ajuta să-și facă programul astfel încât să îmbine cu succes și sportul, și școala. Sau că avea meditatori pentru cursurile la care simțea că are de recuperat.

În primul semestru, a trecut printr-o perioadă mai dificilă. Dincolo de faptul că nu știa engleza la nivel academic, în România era în anul 2 la Facultatea de Construcții, dar acolo și-a dat seama că nu poate continua cu aceeași facultate. Deplasările la meciuri și turnee ar fi însemnat să lipsească de la laboratoare, care nu puteau fi recuperate. Iar dacă nu avea notă peste medie, nu avea drept de joc.

Căutând o altă direcție, a ales managementul, după ce a l-a văzut pe CEO-ul Coca-Cola vorbindu-le studenților în campus. „Venisem în State de cel puțin două luni, și CEO-ul Coca-Cola mi s-a părut ceva gen Michael Jackson, un superstar. Era un om normal, care a venit să vorbească cu noi, o discuție deschisă. Mi-a plăcut enorm, m-a cucerit managementul și asta am terminat acolo.”

Schimbând specializarea, a pierdut însă cei doi ani începuți în România. Iar acolo regula e că odată ce începi facultatea, ca sportiv, ai cinci ani s-o termini: patru ani în care poți juca și al cincilea, dacă ai fost accidentat sau ai nevoie de cursuri în plus ca să poți absolvi. „Eu mai aveam trei ani când am ajuns și a trebuit să iau clase de seară, clase de weekend, clase de vacanță. Îmi spuneau că nu poți, nu te lăsăm, că n-o să iei notă și atunci te-am adus de pomană, că n-ai drept de joc. Și eu ziceam: nu se poate, o să iau notă, pentru că eu trebuie să termin în trei ani, ca apoi să plec să joc. Atunci mi-au pus meditatori, în primul semestru, să se asigure că iau nota respectivă. Am luat notele și pe urmă am continuat fără. Am intrat într-un ritm nebun.”

Nu pleci de la aceeași linie de start

Al doilea lucru care l-a impresionat a fost infrastructura dedicată sportului. În anul doi, a participat la inaugurarea noii săli de baschet din campus, unde tot el a înscris primele puncte. În 2014, când a revenit acolo, fiind inclus în Hall of Fame-ul Universității, sala de baschet era cea mai veche clădire din cele sportive. Aveau stadion de fotbal american, de fotbal, de baseball, de atletism, două piscine indoor și 17 săli polivalente indoor. În plus, atleților facultății le sunt oferite toate resursele de care au nevoie: medicale, de fizioterapie, de refacere. „E impresionant, îți dai seama că sunt în altă lume. Nu pleci de la aceeași linie de start. Cu atât mai impresionant pentru sportivii noștri, că ajung să se bată cu sportivii lor.”

E convins că sistemul-suport de care a beneficiat acolo l-a ajutat să ajungă la performanțele pe care le-a avut apoi în baschet. A jucat în campionate puternice din Europa, ca Germania, Italia, Rusia, Turcia și Belgia, în competiții internaționale ca Euroliga, EuroCup si EuroChallenge. A fost căpitanul echipei naționale a României timp de zece ani și a fost numit cel mai bun jucător al României de cinci ori. „Știu că de asta am devenit cine am fost, m-au ajutat să fiu Virgil Stănescu din baschet așa cum am fost. Nu vreau să diminuez în niciun fel faptul că aici m-am apucat de baschet sau că am avut oameni importanți în viața mea, cum a fost antrenorul de la baschet, care a pus prima cărămidă în fundația mea. Dar cine sunt azi n-aș fi fost fără ce-am avut acolo.”

După ce s-a retras, la 37 de ani, a continuat să îmbine sportul cu businessul: a fost președinte al echipei de baschet masculin Steaua CSM EximBank și vicepreședinte al Federației Române de Baschet. A absolvit și Școala Națională de Antrenori (ANS), dar nu a simțit că are răbdarea să stea pe marginea terenului. Are un master în Integrare Economică Europeană, un altul de management și leadership în Marea Britanie și e director executiv al CEO Clubs, o comunitate de lideri, manageri de companii și antreprenori.

În 2016, a înființat Sports HUB, o rețea prin care încearcă să apropie lumea sportivă de mediul de afaceri, ca sportivii să devină vectori de imagine ai unor branduri, pentru modelul de performanță și valorile pe care le transmit. Lucrând cu sportivi ca Ana Maria Brânză, Cristina Neagu, Camelia Potec sau Mihai Leu, a înțeles că sportul românesc se bazează prea mult pe excepții și prea puțin pe un sistem coerent.

„Avem niște fete senzaționale și niște sportivi, niște excepții, pe care n-ar trebui să-i luăm în niciun fel ca regulă, care ar fi pătruns prin orice sistem să scoată performanțele pe care le-au scos. Noi nu avem restul de piramidă. Nu avem sportul de mijloc.”

Prin GO Scholarship vrea să creeze aceasă piramidă, să ofere susținerea de care tinerii au nevoie pentru a performa nu doar pe terenul de sport, ci și dincolo de el. „Ai anumite cluburi care oferă destul de multe si sunt de apreciat enorm, cum e Farul. Dar nu e un sistem de suport, e un context foarte bun pentru copiii și tinerii de acolo.”

Împreună cu Ana Luca, partenera sa de la Sports HUB, și ea fostă sportivă care a practicat handbalul, au căutat programe asemănătoare în străinătate. Au găsit inspirație și mentorat la Talented Athlete Scholarship Scheme (TASS), un program din Marea Britanie care există de 20 de ani, parte dintr-o structură guvernamentală, UK Sports, și care pune același accent pe relația dintre sport și educație.

Pe lângă medaliile olimpice obținute de sportivii care au trecut prin program, cei de la TASS au reușit să amâne vârsta la care copiii simt că trebuie să aleagă între sport sau școală: de la 14 la 18 ani, și au redus de la 80% la 40% procentul celor care continuă ca antrenori după ce renunță la performanță. „E important”, spune Virgil, „să se poată orienta și spre alte cariere, să nu fie doar o ieșire de siguranță antrenoratul.”

GO Scholarship

Pentru a înțelege cum pot aplica local un proiect asemănător, au început un proiect-pilot cu doi sportivi, o handbalistă și un baschetbalist, pe care i-au susținut timp de un an, ca să afle ce nevoi au pentru a face performanță. Au întrebat cluburile cum pot contribui, „pentru că nu-i scoatem din sistemele lor, venim alături de cluburi: ce ai nevoie și nu-ți permiți sau nu știi? Preparator fizic, psiholog sportiv, kinetoterapeut, suplimente alimentare, echipament, extra ore de sală sau de pregătire fizică sau individualizare?”. Au întrebat apoi părinții cum se descurcă la școală, cum recuperează atunci când pleacă în deplasare; au nevoie de meditații la engleză – poate vor pleca din țară sau vor avea un antrenor străin – sau la matematică?

Apoi au selectat, prin recomandări de la federații, 35 de tineri din 10 sporturi – baschet, handbal, volei, fotbal, atletism, scrimă, triatlon, ciclism, escaladă și box – și au format o echipă de specialiști: preparatori fizici, nutriționiști, kinetoterapeuți, psihologi, consilieri de carieră, analiști de date care îi vor ajuta, în următorul an, să își îmbunătățească performanțele sportive și școlare.

La începutul lui 2022, echipa formată din Dumitru Butilcă (preparator fizic), Erwah Alnablsi (preparator fizic), Alexandru Marcu (nutriționist), Claudiu Ilina (kinetoterapeut), Claudia Rusu (consilier de carieră), Cristian Olteanu (psihoterapeut) și Cătălin Gherman (analist de date) a evaluat sportivii, printr-o serie de teste, pe baza cărora a construit un program individualizat, în funcție de nevoile fiecăruia. Îi evaluează periodic și, de câte ori au nevoie, le oferă sesiuni de consiliere unu la unu. Analistul de date Cătălin Gherman ține legătura cu ei lunar și urmărește cum evoluează în timp, de la partea de biometrică, de înălțime, de săritură, de sprint, de cum aleargă, de postură. „Nu încercăm să-i punem într-un șablon, nu-i trecem printr-un șablon de performanță, ci încercăm să creăm un șablon pentru fiecare, pe ce nevoi are fiecare”, spune Virgil.

În plus, sportivii participă la sesiuni moderne de antrenament și la workshop-uri de pregătire fizică, nutriție sau pregătire mentală, unde învață despre importanța încălzirii și recuperării cu ajutorul rolei de masaj sau cum să-și gestioneze emoțiile din timpul competițiilor. Vor fi workshop-uri și pentru antrenorii lor de la cluburi, pentru a le oferi și celorlalți copii din echipe acces la resurse și informație, dar și pentru părinții sportivilor. „Proiectul nostru e mult orientat spre educație: a copiilor, a părinților, dar la fel de importantă e educația noastră, a echipei. Avem condiție ca toți specialiștii noștri să treacă anual prin anumite workshop-uri, training-uri și apoi să disemineze informația asta, să fim un open source.”

Bugetul proiectului pentru sezonul 2021-2022 este de aproximativ 330.000 de euro. În primul an, cea mai mare parte a sumei e asigurată de partenerul strategic SuperUnited, brandul de CSR al Grupului Superbet, alături de companii ca BRD și KPMG. Bugetul este public și poate fi consultat pe site-ul www.goscholarship.ro.

Learn, practice, play

Virgil pune educația în centru, pentru că vede în ea un element de bază pentru succesul sportiv. „Cred că contează mult și pe teren educația ta formală, contează în deciziile pe care le iei, în felul în care te adaptezi, în care înțelegi lucrurile, în care reacționezi și ești prezent.”

În sportul românesc, însă, se pune prea mult accent pe pregătirea tehnico-tactică, încă de la vârste mici, și mai puțin pe dezvoltarea multidisciplinară și umană a copiilor, spune fostul sportiv. „Cred că succesul nostru în sport e limitat de faptul că îi învățăm tehnico-tactic devreme și la 14-15 ani ne batem cu oricine, dar când cei de afară învață tehnico-tactic, pe fundația pe care o au, nu mai avem șanse, nu mai suntem în același meci.”

„Eu cred că la vârsta asta trebuie să știi să înveți, să știi să te dezveți, să știi să accepți autoritatea, să știi să înveți roluri, să accepți roluri. Trebuie să știi să câștigi, să gestionezi o victorie sau felul în care ești învingător, să știi să gestionezi înfrângerea și decepția și durerea. Astea nu te învață doar să arunci la coș sau să dai cu șutul la poartă. Astea trebuie cumva învățate una câte una, și pus accentul pe ele. Câte programe fac asta? Câți antrenori? Sunt unii, dar și ei trebuie să țină pasul, și nu e neapărat jobul lor. Pentru a dezvolta un tânăr multidirecțional și disciplinar este destul de greu.”

O astfel de pregătire multidisciplinară nu i-ar ajuta doar să devină sportivi mai buni, ci și să se exprime mai bine în afara terenului, să depășească clișeul sportivului needucat și să devină modele, acele voci care pot crea schimbare în societate, despre care Virgil crede că pot fi sportivii. „Admir personalitățile sportive care au voci puternice. Mă uit afară și îi ascult pe Megan Rapinoe, Serena Williams, Sue Bird, LeBron. Și te gândești: Wow! Speech-ul pe care-l au în situații publice, că iau poziții politice, sociale educate. Îți dai seama ce răsunet au. (..) N–ar fi frumos ca ei să fie deja niște formatori de opinie în liceele lor? Să vorbească cu alți copii, din alte clase, că ei sunt ambasadorii sportului, ai liceului, ai facultății.”

Sportivii au lecții valoroase care pot fi utile tuturor, dar au nevoie de instrumente pentru a le putea transmite, iar educația le poate oferi. „Mie mi-a placut educația formală și am ajuns s-o apreciez mult, dar totuși am învățat din sport mai mult decât din orice altceva. Diferența o face că educația formală mă ajută să traduc lucruri din sport și să le pun în alte cutiuțe și să le folosesc în alt fel. Și să înțeleg că nu mă ajută azi că știu să arunc la coș, dar mă ajută rutina aruncărilor la coș. Mă ajuta felul în care mă duc mai devreme și plec mai târziu de la antrenament, sau că mă duc și când n-am chef.”

„De asta, în proiectul nostru avem acel GO Learn, GO Practice, GO Play, care e de fapt un ciclu de învățare, pe care îl reiei și-l reiei și-l reiei. Marea diferență în sport e acel play, față de orice alt cerc de învățare. Pentru că you play sports. Joci baschet, joci handbal, joci volei. E o îmbinare de performanță cu pasiune.”

Scopul e să creăm performeri

Pentru că sportivii sunt la vârsta junioratului, mai mult decât performanțele din teren, specialiștii din proiect vor evalua într-o primă fază participarea lor activă în proiect. Cât de curioși, de implicați și de responsabili sunt: să înțeleagă tot ce fac, să pună întrebări, să nu ia ca atare resursele pe care le primesc; să fie responsabili pentru visul lor.

„Asta cred că va fi cel mai important la o analiză: cât de mult a contat pentru ei, cât de mult au fost implicați, cât țin pasul. După care, partea cealaltă cred că e un rezultat al acestui proces. Da, e un program de performanță și trebuie să aibă performanță, dar nu este cel mai important. Vrem să avem răbdare, atât timp cât procesul e ce trebuie. Dacă nu sunt implicați, dacă nu sunt responsabili, nu prea contează talentul.”

„Ce ne dorim e să facem fundația solidă. Îi pregătim să fie sportivi, să fie modele, să poată să deschidă conversații și subiecte, lucruri care ar trebui să fie în bagajul lor de sportiv sau de om. Scopul nostru e să creăm performeri. Că ei sau ele vor face sport e fantastic și asta ne dorim. Dar vor rămâne oameni cu valorile astea, asta e viziunea noastră.”

Cum arată succesul pe termen lung? –  nu e o întrebare cu răspuns ușor. Pe de o parte, e obiectivul concret: „să cumpărăm bilete la meciurile lor. Asta e partea ușoară de răspuns: îi duci la 18 ani și fac înaltă performanță.” Apoi, planul e ca în următorii ani să extindă proiectul în alte orașe; deocamată, sportivii sunt din municipiul București și împrejurimi.

Dar ce-și dorește cel mai mult e ca proiectul să devină o resursă și pentru alte inițiative din sportul românesc. „Să creăm un sistem care să raporteze performanța va fi cea mai mare provocare.”

Iar ce-l motivează, personal, e să ofere ceva înapoi sportului, din care simte că a câștigat atât de mult. „Sentimentul că schimbăm viața unui copil, asta e pentru mine fantastic, e de ajuns. Gândindu-mă la cât am luat eu de la sport: partea materială e de la sport, partea educațională e dată de sport, la cel mai înalt nivel. Și a contat atât de mult pentru mine.”