Scoruri nebune și povești vechi: Liverpool evită un nou „Crystanbul‟, Chelsea își enervează din nou antrenorul pe Emirates

Danny Coposescu 20 ianuarie 2019

Crystal Palace are rezervat propriul capitol în istoria recentă a lui Liverpool. Sub titlul „Crystanbul‟, găsești o tragedie pe care niciun suporter n-o va uita prea curând. Nici ironia unui avantaj de trei goluri risipit în vreo 10 minute nu le-a scăpat celor care-au fost martori pe Selhust Park în mai 2014. Acolo s-a stins ultima lor speranță că așteptarea de un sfert de secol va lua sfârșit, stropită de lacrimile lui Luis Suarez, la capătulul unui 3-3 halucinant.

De atunci, Palace și-a mai consolidat aura cu trei victorii, inclusiv ultimul eșec suferit de Liverpool pe teren propriu, acum aproape doi ani. Așa că Jürgen Klopp n-avea nevoie să revadă ce a pățit Man City luna trecută ca să fie avertizat. Băieții săi au fost ceva mai puțin vigilenți și au preferat mai degrabă să repete tonul de thriller din filmul „Crystanbul‟. De data asta însă, cu un final fericit: 4-3 pentru liderul Premier League.

Roy Hodgson s-a întors pe Anfield cu intenția serioasă de a mai deraia o candidată la titlu. La fel și Andros Townsend, care a deschis scorul în prima repriză și a transformat pauza în 15 minute de anxietate pură pentru un public sătul de adversarul ăsta. Doar că Liverpool nu și-a plâns de milă la cabine și s-a pus pe treabă din primul minut al părții secunde. Din două devieri ușor norocoase, Mo Salah și Roberto Firmino au întors scorul și au readus voia bună în tribune.

Ar fi fost prea simplu ca lucrurile să se termine așa. Rivalitatea asta de conjunctură nu-i compatibilă cu după-amiezi liniștite. James Tomkins a egalat dintr-un corner gestionat prost de Liverpool și fanii s-au apucat iarăși de ros unghiile. Doar timp de zece minute, pentru că portarul lui Palace, Julian Speroni, le-a pregătit o surpriză în minutul 75. Argentinianul e deja legendă cu acte în regulă la clubul său, dar gafa la centrarea-șut a lui James Milner nu-i o raritate. Singura consolare e că Salah l-a „scăpat‟, cu vârful ghetei, de un autogol memorabil.

De cealaltă parte, golul lui Sadio Mane a scăpat-o pe Liverpool de un nou „Crystanbul‟. Liderii au rămas în inferioritate după eliminarea unui Milner neglijent, dar intervenția târzie a lui Max Meyer a contat doar la statistică, mulțumită marjei de eroare asigurată de senegalez în prelungiri. În condițiile astea, nu-i de mirare că emoțiile au fost leitmotivul pentru Klopp: „E o ușurare enormă. Avem 60 de puncte acum și sunt foarte mândru. S-au întâmplat câteva lucruri de care nu aveam nevoie și ne lipsesc jucători, dar trebuie să ne folosim de următoarele zile pentru recuperare.‟

A fost partida care a reunit cele două fire narative ale etapei: un scor nebun și o istorie cu tâlc. Primul l-am văzut și pe Molineux, unde Wolves au făcut tot posibilul să-i provoace o cădere nervoasă lui Claude Puel, cu alt 4-3 incredibil. Al doilea s-a desfășurat în derbiul serii, între Arsenal și Chelsea. O înfrângere categorică, un italian furios și senzația unui punct de cotitură – sună cunoscut?

Doar rezultatul și identitatea antrenorului au făcut diferența între data de 24 septembrie 2016 și astăzi. Atunci, Antonio Conte își exprima dubiile serioase față de lotul său, după un 0-3 dur pe Emirates. Acum a fost 0-2, dar Maurizio Sarri a deschis iritat același subiect. „Se pare că grupul ăsta e deosebit de greu de motivat,‟ a fost verdictul livrat în italiană, „pentru că vreau să le transmit un mesaj și vreau să fie foarte clar.‟

De vreme ce întrecerea s-a încheiat practic în minutul 39, când Laurent Koscielny a completat reușita lui Alexandre Lacazette, nemulțumirea lui Sarri e ușor de înțeles. Nu-i doar vorba de apărarea toantă a lui Chelsea, care „pare că n-a văzut în viața ei o fază fixă‟, în cuvintele lui Miguel Delaney; nici de regresul alarmant al unei echipe care, paradoxal, își înțelegea sarcinile și strategia mai bine în startul sezonului. Răbufnirea a fost provocată de resemnarea aproape indiferentă cu care oaspeții au abordat restul jocului. În afară de bara ciupită de Marcos Alonso cu o lovitură de cap, pulsul lui Bernd Leno a crescut o singură dată.

Un șut pe poartă nu-i nici pe departe de ajuns, oricât de evidente ar fi problemele din atacul lui Chelsea. Transferul zvonit al lui Gonzalo Higuain – sau orice fel de vârf mai de Doamne-ajută – se transformă treptat într-o urgență, nu în ultimul rând pentru că l-ar elibera pe Eden Hazard din purgatoriul actual. Oricât ar repeta Sarri că „n-a fost vorba de tactică‟, improvizația cu care insistă e definiția contraproductivității: lipsa unei prezențe impunătoare în careu e agravată de pierderea principalei forțe creative. Pe fața posomorâtă a belgianului, izolat și privat de minge, se pot citi deja gândurile la Real Madrid.

Și expresia lui Roman Abramovich va fi studiată atent în următoarele săptămâni. Chelsea se agață cu greu de ultimul loc de Champions League. Trei puncte o despart de Arsenal și din urmă vine tare Man Utd, ajunsă la șase victorii consecutive în campionat cu un 2-1 contra lui Brighton. Lacazette și Aubameyang, Rashford și Pogba, toți au în comun exact ce-i lipsește lui Sarri: golul.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.