„Și dacă o să fie minunat?” | Nora Mørk, despre lungul drum al recuperării: „Dacă nu renunți, nu ai cum să pierzi”

Când o întrebi pe Nora Mørk ce înseamnă cuvântul comeback pentru ea, handbalista norvegiană de 28 de ani, care s-a operat de nouă ori la genunchi, oftează. Apoi râde. „Nora Comeback Mørk. Ar trebui să fie al doilea meu prenume”. Apoi redevine serioasă. Nu trece o zi fără să se gândească la cum va fi când va reveni după ruptura de ligament suferită în august 2019, în primul meci pentru noua sa echipă, CSM București. Și-a imaginat deja momentul de mult prea multe ori. A auzit des că dacă cineva poate reveni de nouă ori, ea e acea jucătoare. E ce-și spune și ea mereu.

Știe că poate s-o facă. Dar ar fi vrut să nu fie nevoită.

Știe totul despre răbdare, motivație, putere, reziliență. Dar astea sunt doar cuvinte – pe care le spune în interviuri, pe care le aude în jur, care se scriu despre ea. În spatele lor, sunt zile în care se întreabă cum o s-o facă din nou. Sunt diminețile în care se trezește la 4, când echipa decolează spre următorul meci, și-i ia ceva să înțeleagă de ce nu e cu ele. E fiecare zi în care trage de ea în sala de fitness, singură cu greutățile și plictiseala. Sunt primele săptămâni de după operație, cele mai grele mental, când merge în cârje și-i dispare musculatura. Sunt săptămânile de acum, ultimele, când așteaptă și așteaptă și timpul trece așa de greu încât fiecare zi pare o săptămână. E fiecare meci văzut din tribună sau la televizor și chinul interior că nu poate juca.

Au fost multe astfel de zile în cariera ei. Prea multe, subliniază interul dreapta, care știe că atunci când e sănătoasă, e una din cele mai bune handbaliste din lume. E ce vrea să arate și să simtă din nou.

**

A știut devreme că e talentată și că vrea să câștige. Într-o familie de handbaliști – ambii părinți și sora mai mare au jucat – , era destul de clar că și ea și sora ei geamănă, Thea, vor urma același drum. Au început în joacă, la cinci ani, la echipa din Oslo unde lucra mama lor, care la opt ani le-a devenit antrenoare, și au devenit rapid starurile echipei.

La 12 ani, când a fost selectată la echipa națională de junioare, i-a spus antrenorului că vrea să fie cea mai bună. La 19 ani, juca cu echipa de senioare la primul turneu final și câștiga Campionatul European ținut acasă, în fața a 15.000 de spectatori. La 20 de ani, câștiga Liga Campionilor cu Larvik. Era tânără, era noul star despre care toată lumea vorbea și era foarte fericită.

Așa că a știut exact ce pierde în vara lui 2011, când s-a operat prima oară la genunchi. Avea dureri la amândoi din cauza tendinitei rotuliene, o iritație a tendonului patelar cauzată de suprasolicitare, cunoscută și ca „genunchiul săritorului”. „Unora le trece, la mine a devenit tot mai rău.”

Medicii i-au spus că recuperarea o să dureze nouă săptămâni. A stat departe de teren 36 de luni, timp în care s-a operat de alte șase ori. „Mi-a fost foarte greu. Pentru că eram tânără și pentru că aveam – și încă am – un temperament puternic. A fost o perioadă foarte întunecată pentru mine. Trei luni, n-am fost deloc la sală, n-am văzut deloc echipa. Am fost foarte deprimată.”

Ce-a ajutat-o a fost pur și simplu să se vadă din nou pe teren. În următorii patru ani, a jucat cu dureri, dar fără accidentări grave, și au fost cei mai buni ani din carieră. A câștigat de încă două ori Liga Campionilor, cu Győr. A fost campioană mondială și de trei ori campioană europeană cu naționala Norvegiei și a câștigat o medalie mondială de argint și un bronz la Jocurile Olimpice. A fost cea mai bună marcatoare a Campionatului European din 2016, a Jocurilor Olimpice din 2016 și a Campionatului Mondial din 2017. Apoi s-a accidentat din nou.

**

Când s-a prăbușit pe parchet în timpul unui meci de Liga Campionilor dintre Győr și Nykøbing din februarie 2018, a știut imediat că și-a rupt ligamentul încrucișat anterior la genunchiul drept, chiar dacă nu mai trecuse prin asta înainte. „E ca și cum ți se detonează o bombă în genunchi.” Întreaga ei familie, cu excepția mamei, avusese operații de reconstrucție a ligamentului – sora ei geamănă, Thea, chiar de trei ori. „E greu să nu te gândești că ai niște gene ghinioniste.”

S-a operat și a început recuperarea. După șase luni, la un antrenament, a simțit ceva în genunchi. A trebuit să se opereze din nou, de menisc, și să o ia de la capăt. După 13 luni de la ruptura de ligamente, când medicul i-a spus că poate reveni pe teren, a început să plângă. A jucat din nou pentru Győr într-un meci din Liga Campionilor. Revenită în atac, în dreapta lui Stine Oftedal, coordonatoarea de joc a Norvegiei și cea mai bună prietenă a ei, și-a ținut cu greu lacrimile în frâu când suporterii maghiari au aplaudat-o în picioare. În mai, a câștigat a patra Ligă a Campionilor cu Győr, apoi s-a transferat la CSM București. Abia aștepta să joace alături de handbaliste ca Andrea Lekic sau Cristina Neagu, să joace în atmosfera din Sala Polivalentă, una din cele mai frumoase din handbal, pe care o trăise în meciurile jucate cu Győr la București, să locuiască din nou într-un oraș mare și să joace pentru un club care o dorește și crede în ea.

A muncit toată vara să revină la nivelul la care își dorea să fie. Când a început pregătirea pre-sezon, colegele i-au spus la antrenamente că e rapidă. Dar știa că înainte de accidentare fusese foarte rapidă. „Nu eram de nivel mediu. Eram mai rapidă decât majoritatea. Și asta vreau din nou.”

Cu câteva săptămâni înainte de startul sezonului, simțea că e din nou acolo. Putea să alerge, să sară, se simțea din nou „ca ea însăși”. Știa cât de important era pentru echipă primul meci, Supercupa României, jucat la Brașov. Auzise de rivalitatea cu SCM Râmnicu-Vâlcea, care câștigase campionatul în sezonul precedent. Voia să contribuie la victorie, pentru că e genul de jucătoare care vrea să impresioneze, să-și demonstreze valoarea, să răsplătească încrederea. („Nu e ca și cum ești cea mai bună jucătoare și gata. Nu, trebuie să arăți de ce clubul a plătit bani pentru transferul tău. Pentru mine e important să demonstrezi de ce oamenii cred în tine.”)

În debutul reprizei a doua, a simțit ceva ciudat în genunchiul stâng. N-a fost la fel de sigură ca prima oară că e ruptură de ligament, pentru că durerea nu era la fel de mare. Era ca și cum bomba nu se detonase încă. Întinsă pe jos, s-a temut să nu facă o mișcare greșită. Pe margine, cu genunchiul bandajat, a încercat să alerge, să facă câteva mișcări, dar și-a simțit genunchiul instabil, fugind dintr-o parte în alta. Echipa câștiga, așa că n-a riscat.

N-a vrut să umbrească sărbătoarea echipei. Era fericită pentru colegele ei, dar știa că ceva nu e în regulă. În cele patru ore petecute în autocar pe drum spre București, a devenit tot mai convinsă că și-a rupt iar ligamentul și s-a gândit la ghinionul pe care-l are.

„Am terminat”, i-a spus la telefon surorii ei, care în decembrie 2018 s-a retras din handbal din cauza accidentărilor.. „Dacă mi-am rupt ligamentul, am terminat. Nu pot să mai fac asta.” Se gândea la cât muncise să revină, la cât de fericită era să fie la o echipă nouă, care era entuziasmată s-o aibă. Se gândea la cât timp irosise antrenându-se și cum acum totul părea degeaba.

A doua zi, a făcut un RMN și medicul i-a spus că trebuie să se opereze. „OK”, a zis. „Mă duc acasă, mă operez, și apoi revin. Trebuie s-o fac.” Dar atunci, în cele patru ore în autocar, a fost greu. „Încă este greu. Uneori da, cred că o să revin. Dar sunt și zile în care mă întreb: Dar cum? Cum?”

**

Chiar dacă știe cum arată drumul recuperării mai bine ca nimeni alta, nu înseamnă că e ușor. Nu înseamnă că vede mereu finalul sau că are mereu încredere că poate ajunge acolo.

Are zile când nu știe cum să facă asta. Când simte că a avut prea multă răbdare și n-a primit nimic pozitiv în schimb.  Când nu-și mai amintește cum era când juca. Când se satură ca lumea s-o întrebe „Cum ești?” – „întrebarea mea preferată” – , pentru că ce-ar vrea să le răspundă e „Cum crezi, mă simt groaznic”, dar nu mai vrea să se plângă și să fie tristă.

Are zile când nu e prea blândă cu ea. Când e furioasă că nu-i funcționează corpul, că nu poate face anumite exerciții, că nu are genunchi sănătoși. Asta a fost cea mai grea muncă și cel mai important lucru pe care l-a învățat – sau încearcă să-l învețe, zi de zi – din perioada asta: să nu mai fie cel mai mare dușman al ei.

„Încerc să nu mai fiu așa dură cu mine și să-mi spun mai des: sunt mai bine cu fiecare zi ce trece. Pentru că sunt mai bine cu fiecare zi ce trece. Dar e greu atunci când trebuie să înveți să mergi din nou. Sau să alergi, sau să sari. Și apoi să joci handbal.”

A învățat să facă asta lucrând cu un psiholog, pentru că o ajută să aibă un spațiu în care să se descarce. A învățat ca atunci când are o zi mai puțin bună să-și dea voie o oră să se gândească la toate lucrurile rele care se pot întâmpla, și la toate lucrurile rele care s-au întâmplat deja. Și că timpul va trece oricum, fie că îi e bine sau nu. Șase luni vor fi tot șase luni, fie că e dură cu ea sau nu.

Nu-și setează obiective mici, nu-și spune că trebuie să găsească fericirea în lucruri mărunte. E fericită când vede rezultate. Când se antrenează bine; când vede progresele. Asta o motivează.

O motivează când echipa ei joacă bine. „Când le văd cum luptă și că se descurcă bine, în ciuda problemelor, atunci îmi zic: ‘Vreau să fiu parte din asta.’”

O motivează Jocurile Olimpice de la Tokyo. A lipsit la ediția din 2012 de la Londra, din cauza accidentărilor, iar în 2016, la Rio, a câștigat bronz. Aurul olimpic e însă singurul care-i lipsește. „Dacă-l câștigăm și pe acela, voi fi câștigat totul ca jucătoare. Asta e o motivație importantă pentru mine. Știu că va fi greu, dar sunt destul de sigură că va fi ultima mea ediție.”

O motivează susținerea familiei, prietenilor, clubului, Federației Norvegiene și sponsorilor. „Când eu nu mai cred în mine, cred ei pentru mine. (…) Când te accidentezi, există mereu teama că n-o să fii susținut, dar a fost chiar opusul. Mai ales cu Red Bull sau Adidas, au fost mereu alături de mine, la fel de dornici că mă vadă înapoi. A fost important să simt sprijinul ăsta, așa că simt o responsabilitate să ofer ceva înapoi.”

O motivează când vede cât de bine joacă după propria operație de ligamente Cristina Neagu, colega ei de echipă la CSM cu care simte că are un mod similar de-a vedea handbalul. „Suntem amândouă foarte competitive și am vorbit despre faptul că va fi ciudat să jucăm împreună, după atâția ani în care am fost adversare; efectiv față în față, de aceeași parte a terenului, de atâtea ori. Și acum o să ne ajutăm una pe alta. Dar cred că o să fie minunat. Am învățat că pot să mă adaptez foarte ușor, am jucat în echipe cu multe staruri și am văzut că pot funcționa când toată lumea e concentrată asupra echipei. (…) Atât timp cât suntem în aceeași echipă, nu-mi pasă cine e cea mai bună jucătoare. Poate fi ea, atât timp cât câștigăm. Prefer să fiu în cea mai bună echipă din lume decât să fiu cea mai bună jucătoare. Și când ea e la cel mai înalt nivel, nimeni din handbalul feminin nu are tipul ei de aruncare.”

O motivează că lumea e nerăbdătoare să o vadă din nou jucând și abia așteaptă să le arate că a reușit. Dar nimeni nu vrea mai mult decât ea să revină.

Pentru că nu există altceva care s-o facă mai fericită decât să joace handbal. Să fie pe teren, să se antreneze, chiar și să călătorească în deplasări lungi și obositoare. „E ca o dependență, nu mă pot opri. Uneori simt că corpul vrea să-mi transmită ceva, dar inima ripostează: nu vreau să mă opresc. Poate dacă aș fi avut 34 de ani ar fi fost mai ușor, dar am 28. Ar trebui să fie cei mai buni ani ai carierei mele.”

Pentru că e o parte prea mare din identitatea ei și nu e încă pregătită să afle cine e fără handbal, deși ultima perioadă a forțat-o să se gândească la asta. Știe că nu vrea să antreneze după ce-o să se retragă și că poate oricând să continue studiile, la fel ca sora ei, care face un masterat în energii regenerabile. Și-a lansat propria linie de bijuterii, Nora Mørk by Gulldia, e pasionată de modă, i-ar plăcea să aibă o cafenea și a început deja să-și construiască un brand, pentru că i se pare important să facă asta cât timp joacă. (A fost, alături de Cristina Neagu, printre primele sportive din handbal care au semnat cu Red Bull, pe care i-a contactat prin tatăl ei, care-i este impresar.) Așa că nu e îngrijorată pentru cum va arăta viața de după sport. „Sunt calmă în privința asta. Lucrurile vor fi OK, o să fiu OK. Vreau doar să fiu fericită.”

Deocamdată, handbalul e singurul ei plan. E sportul pe care-l iubește pentru că e antrenant de privit, pentru că e dur, plin de energie și cu multe urcușuri și coborâșuri. Îi place să surprindă adversarul și îi place că echipa cea mai inteligentă câștigă – e ca și cum ar juca șah, dar cu corpul. Îi place că în timpul unui meci trăiește atâtea emoții, iar ea e genul de jucătoare care nu se teme să le arate, și prin asta crede că e un exemplu pentru fete, nu prin cum zâmbește în afara terenului. „Cred că sunt destul de diferită de alte fete. Spun lucrurilor pe nume, sunt directă și nu mă tem să spun ce cred. Iar când joc, personalitatea mea iese la iveală, am multe emoții. Așa sunt, și cred că fetele, sau tinerele jucătoare mă privesc cu admirație pentru că sunt eu însămi, nu pentru că răspund într-un mod politicos.”

Și chiar dacă atenția pe care o primește, încă de la 19 ani, într-o țară mică pentru care handbalul e foarte important e uneori copleșitoare, nu vrea să ia nimic ca și cum i se cuvine. Nu vrea să fie o jucătoare care spune că e obosită de la călătorit sau că e prea multă presiune. „Ce e presiunea? E doar bucurie. E rezultatul muncii tale, și ăsta e cel mai bun job din lume. Și cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să pierzi un meci. Nu e viață sau moarte. Ar trebui să fie distractiv. Ar trebui să apreciezi totul și să te întrebi câți alți jucători ar vrea să fie în locul tău. Să fii pe teren și oamenii să te aplaude într-o atmosferă cum a fost cea de la meciul de acasă cu Metz. E incredibil. Cine n-ar vrea asta?”

**

Nora Mørk știe că atunci când va reveni va fi unul dintre cele mai frumoase momente din cariera ei. Chiar și dacă nu va juca bine – nici nu se așteaptă să dea 10 goluri, o să fie mulțumită și cu o pasă bună, pentru că nimic nu e mai rău decât să fie acasă, pe canapea.

Știe că o să fie incredibil.

„Unul dintre cele mai frumoase momente ale carierei mele va fi când voi reveni, nu contează că va fi într-un meci cu Rapid. Dacă revin din asta, va fi momentul de care voi fi cel mai mândră. Nu cred că sunt mulți care se pot pune în situația mea și să revină.”

Dar nu vrea doar să revină. Vrea să fie o jucătoare mai bună. Vrea să fie din nou mai cea mai bună, cum a fost numită în februarie 2018 de portalul HandballPlanet.com. „De la 12 ani voiam să fiu cea mai bună jucătoare din lume, și s-a întâmplat când mi-am rupt prima oară ligamentul, acum doi ani. Când m-am trezit din operație și mi-a spus mama, am început să plâng. Nu cred că oamenii știu cât de mult înseamnă pentru mine. Am simțit că pot să respir, pentru că am muncit atât de mult. Și vreau să câștig din nou. Da, fac asta pentru că e distractiv, dar nu vreau să fiu mediocră. Vreau să fiu cea mai bună. Știu că n-o să se întâmple peste noapte, dar nu sunt genul de jucătoare care să fie mulțumită doar că joacă handbal. Nu, vreau să câștig.”

Vrea și să facă parte dintr-o echipă care câștigă, și are încredere că sezonul viitor va fi unul foarte bun pentru CSM. „Știu că a fost dificil pentru toți din club. Dar eu cred că lucrurile bune vor veni. Lucrurile vor fi grozave din nou. Acum ne antrenăm ca să fim mai bune. Și nu trebuie să te gândești la toate lucrurile din jur. (…) Da, oamenii vor avea păreri, dar e parte din job. Atât timp cât crezi în tine și nu te lași afectat de ce cred alții, atât timp cât muncești din greu pentru ceva, se va întâmpla. Atât timp cât refuzi să renunți, se va întâmpla.”

E cel mai important lucru pe care crede că oamenii îl pot învăța din povestea ei: că dacă nu renunți, nu ai cum să pierzi. „Oamenii mereu mă întreabă: ‘Dar cum faci?’ E ca într-un meci, pur și simplu refuzi să pierzi. Refuzi să renunți. Și în final, o să se întâmple. Știu că o să revin, pentru că nu o să renunț. Știu că trebuie să trec prin asta, dar în final o să se întâmple. It will come.”

Iar când va veni momentul pe care și l-a imaginat de atâtea ori, când medicul îi va spune că poate juca, va da din nou tot ce are handbalului. Pentru că știe că nu poate să intre în teren cu teamă. Dacă și-ar permite să se gândească la asta, n-ar putea fi cea mai bună jucătoare care poate fi. Frica ar limita-o.

Spune că atunci când ai trecut prin ce-a trecut ea, nu e ușor să ascunzi vocea aia într-un colț tăcut. Sau vocile celor care spun că ar trebui să se oprească, care o întreabă dacă nu se teme că se poate întâmpla ceva, sau că e ultima ei șansă. Știe și asta. Dar știe și că alți jucători au revenit după mai multe rupturi de ligamente, așa că orice e posibil.

Atunci când intri pe teren, se poate întâmpla orice. Dar trebuie să intri cu încredere. Nu te poți ține singur în loc. Când va primi acordul să revină, va reveni cu totul. Și dacă se va întâmpla ceva rău, „va fi groaznic. Dar dacă va fi minunat?”

La asta se gândește mereu: „Dacă va fi extraordinar?”

„It can happen, and if it happens it sucks. But what if it’s great, you know? This is what I’m thinking all the time. What if it’s amazing?” 

Fotografii de Frode Sandbech/Red Bull Content Pool și Dan Potor/SPORT PICTURES