Sportul ca metaforă a libertății noastre: Tusk și povestea lui Duckadam, băiatul din Est cu nume din Vest care a unit, în uimire, Europa

„Sportivii români de seama Nadiei Comăneci şi ai Simonei Halep, care încântă publicul din întreaga lume, sunt toţi eroi ai imaginaţiei mele”, povestea ieri seară, pe scena Ateneului Român, într-un discurs istoric, într-o română impecabilă – aplaudat în sală și viralizat imediat în online – polonezul Donald Tusk, președintele Consiliului European. România tocmai primea, oficial, ceremonios, președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene, iar unul dintre cei mai importanți actori politici din UE vorbea, printre referințe la George Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Andrei Pleșu, despre Nadia Comăneci și despre Simona Halep…

*

Sportul e, nu de ieri, de azi, ci deja de peste 100 de ani, de la inventarea fotbalului și de la succesul uriaș, la început de secol XX, al Jocurilor Olimpice moderne, unul dintre cele mai importante puncte de referință ale lumii noastre. Ne oferă mai mult decât emoții și eroi, ne oferă un limbaj comun – gesturi, expresii și, da, inclusiv clișee – fără de care totul ar fi, azi, mult mai greu de explicat în cuvinte. Însumând toate astea, în zeci și zeci de ani de expunere mediatică fără precedent și, momentan, fără rival la orizont, sportul a devenit inspirație pentru unele dintre cele mai frumoase metafore ale lumii noastre.

„Patria este colecția fotografiilor jucătorilor echipei naționale”: definiția împrumutată în fotbalul nostru de inegalabilul Radu Cosașu e doar cel mai popular dintre exemple. Cu fiecare eșec, cu fiecare ratare, cu fiecare ridicare a unui sportiv din gazon sau de pe parchetul sălii de sport, cu fiecare succes și cu fiecare record, sportul naște, zi după zi, noi și noi metafore, noi și noi resurse de educație, de umanitate și de motivație.

*

„Dar episodul care mi s-a întipărit cel mai bine în memorie a fost finala Cupei Campionilor Europeni la fotbal, de la Sevilla, din 1986, când Steaua Bucureşti a învins Barcelona. Şi aş vrea să fac un apel la români: vreau să apere în România fundamentele civilizaţiei noastre politice, libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viaţa publică, statul de drept şi Constituţia, să le apere cu aceeaşi hotărâre cu care Helmuth Duckadam a apărat acele patru penalty-uri la Sevilla în finala Cupei Campionilor. Atunci şi mie mi s-a părut imposibil, dar el a reuşit. Şi voi veţi reuşi”, a încheiat Donald Tusk.

Defend democracy like Helmuth Duckadam saved penalties. The Hero of Seville lives on. Amazing. https://t.co/QtJdBdcuno

— James Koranyi (@jtkoranyi) January 10, 2019

*

Imaginea propusă de carismaticul lider european nu putea fi mai potrivită. În anii gri, opaci, ai comunismului, sportul a fost, literalmente, în România, o metaforă a libertății. Cine își permitea să însoțească Steaua lui Duckadam, Iovan, Majearu și Lăcătuș prin lungul său periplu european, prin Danemarca (B.K. Vejle), Budapesta (Honved), Lahti (Kuusysi) sau Bruxelles (Anderlecht)? Ce să mai vorbim despre finala de la Sevilla, jucată, practic, acasă de Barcelona?!

Succesele marii echipe a lui Emerich Ienei ne-au purtat prin toată Europa din nord, din Danemarca și Finlanda, până în sud, în Andaluzia, și din Estul comunist până în Occident, în capitala de azi a Uniunii Europene, în Bruxelles. Ghiceai democrația din mici detalii, din turlele medievale ale bisericilor din fotografiile de grup, pixelate, din „Sportul”, din „replay”-urile televiziunilor din afară, în care golurile veneau „la pachet” cu reclame la Canon, Agfafilm sau Adidas, pur și simplu din sonoritatea unor nume, transferuri „exotice” ca Schuster sau Venables într-o echipă spaniolă.

Rupți de lume, închiși în niște granițe din care, cu mari sacrificii, de-abia dacă au scăpat Nadia sau Belo, fără acces la cultura și la fascinanta civilizație europeană, am încercat cu degetul colțul de rai numai și numai cu ajutorul marilor noștri sportivi. Ne-am visat europeni la fiecare victorie a alor noștri și-am „prezidat” de-adevăratelea Europa în mai ’86, atunci când Helmuth Duckadam, eroul lui Donald Tusk, a apărat acele patru penalty-uri la Sevilla în finala Cupei Campionilor. Și nouă, nu doar lui Donald Tusk, ni s-a părut imposibil, dar Helmuth a reuşit. Și poate că acum e momentul cel mai bun să recunoștem asta: mai mult decât victoria, sărbătorită sub capacul comunist, cel mai mult ne-a bucurat atunci, în 1986, iluzia libertății. Ne simțeam priviți cu respect de întreaga Europă: doar asta și nu ne mai simțeam atât de singuri…

*

Au trecut mai bine de trei decenii de atunci, dar metafora rezistă. Într-o zi de mai, un băiat din Est cu nume din Vest ne-a oferit o poveste pe care nu ne săturăm să o spunem și să o repetăm. E în ea, în mic, parte din povestea Europei noastre. Elegant și îndatoritor, Donald Tusk ne-a reamintit-o când aveam, poate, mai mare nevoie de ea. În anii aceia, când îl imitam pe Duckadam pe betonul din curtea școlii, se purtau mănușile de sudor…