Sportul de performanță: mic ghid de utilizare scris de o snoabă pasionată de tenis

M-am uitat la tot felul de sporturi la Olimpiada de la Rio (a cărei sinteză numai bună de consumat pe repede înainte o găsiți aici). În afara tenisului, care era în fișa postului meu pe Treizecizero, am lăsat hazardul și televiziunea națională să decidă: m-am uitat la ce se întâmpla să fie la televizor când îi dădeam drumul. Așadar am văzut: volei, baschet, handbal, polo, judo, scrimă, haltere, gimnastică artistică și ritmică, tenis de masă, box, canotaj, lupte greco-romane și fotbal. Cu această ocazie m-am uitat la sporturi la care nu mă mai uitasem din copilărie și adolescență, când Olimpiada era un eveniment de neratat. Apropo, pe vremea aia, Olimpiada era un lucru pe care îl așteptam cu nerăbdare. Acum, cu multitudinea de competiții sportive disponibile tot timpul atât la televizor cât și pe internet, atitudinea mea nu mai e ”abia aștept!”, ci ”unde să mai înghesui și asta?”. Less IS more. 

Inevitabil, m-am uitat la tot felul de sporturi despre care nu știam nimic sau mai nimic. Urmărind aproape exclusiv tenis în ultimii zece ani, mi-am dat seama că am dezvoltat niște filtre, niște parametri și așteptări care influențează felul în care mă uit la alte sporturi. Și mergând chiar mai departe, tenisul s-ar putea să-mi fi distrus aproape complet șansele să mă uit cu interes la anumite sporturi. Mă gândesc că și reversul e valabil: oameni veniți din alte sporturi care consideră tenisul plictisitor sau prea complicat. Poate de aceea e greu ca un sport să câștige fani noi, trebuie să faci destule ajustări când treci de la o disciplină la alta.

Prima ajustare ține de ritmul de desfășurare. Încă de astă iarnă, de la Campionatul European de Handbal și apoi în această vară, la Campionatul European de Fotbal, am remarcat cât de diferit este ritmul la handbal față de cel din fotbal, față de cel din tenis. La handbal simțeam efectiv că mă sufoc; nu știu cum rezistau cei de pe teren și de pe marginea lui. Pur și simplu nu ai timp să procesezi ce se întâmplă: handbalul nu este un sport pentru cerebrali, ci pentru cei care fac mai întâi și apoi gândesc. Viteza este la prima vedere super captivantă, o injecție de adrenalină în inimă. Însă după câteva meciuri cu pulsul la limita superioară parcă aș fi vrut un time-out de câteva luni.

Apoi, venită din tenis unde tactica este esențială, am simțit nevoia înțeleg ce se întâmpla pe teren, adică scheme și strategie; însă nu e timp pentru așa ceva în cele câteva secunde care trec de la o poartă la alta. După meci, comentatorii cred că erau la fel de transpirați ca handbalistele, abia aveau timp să zică cine pasa cui. Totuși, tare aș fi vrut să-mi explice cineva ce ziceau antrenorii și fetele la time-outuri, pentru că înțelegeam, dar nu pricepeam. Acel jargon scurtat pe care ele îl vorbeau atât de bine, ar fi fost minunat să-l traducă cineva, eventual o fostă handbalistă invitată să comenteze? Găsesc că aportul foștilor practicanți ai sportului  este esențial în cabina comentatorilor, am văzut asta în tenis: niciun jurnalist, oricât de bun și experimentat nu poate să suplinească experiența și intuiția unui fost sportiv care a trăit pe pielea lui tot ce se întâmplă pe teren.  Acesta este de fapt motivul pentru care nu am reușit să duc interesul de la Europenele de handbal mai departe, la competițiile inter-cluburi: când avântul național dispare, ce mă ține legată de un sport este capacitatea de a înțelege ce se întâmplă pe teren. La handbal, când se aşază praful după iureșurile cu dublu sens, realizez că nu știu de ce a câștigat cine a câștigat și cine ce a greșit.

Trecând de la fervoarea galopantă a unui meci de handbal, un meci de fotbal pare că durează prea mult. Mă trezeam gândind: ”E prea mare terenul ăsta, ce le trebuie atâta teren?” ”Pfff, abia se mișcă”, ”Ia uite, e minutul 40 și niciun gol” ”Chestia asta e pierdere de vreme”. De asemenea, m-am trezit făcând hotărâtă sugestii de modificare a regulilor: adică la fotbal să se scoată reprizele de prelungiri și să se treacă direct la penaltiuri, pe principiul federerian ”dacă n-ai făcut break până în minutul 90, nici n-ai să mai faci.” Da, știu. De obicei când se uită cu mine la alte sporturi decât tenisul, lumea are două reacții: ori moare de râs, ori îmi aruncă niște priviri dubioase. Pregătiți-vă: ”De ce nu stă în apă arbitrul la polo?”, ”De ce sunt cubanezii așa buni la box?”, ”Bărbile voleibaliștilor iranieni oare sunt religioase sau hipsterești?” 

Vorbind despre volei, dintre sporturile de echipă, el mi s-a părut ceva mai accesibil, probabil datorită asemănărilor cu tenisul: două jumătăți separate de un fileu, o minge care e servită și apoi trecută dintr-o parte în alta, câștigă cine lovește decisiv. Voleiul e un fel de tenis de echipă, cu o minge mai mare, care n-are voie să cadă. Și cu practicanți mai înalți și mai arătoși decât tenismenii (serios, căutați echipa Iranului). 

Două sporturi unde trebuie să-mi suspend neîncrederea și pur și simplu susțin România fără să pricep o iotă sunt scrima și judo. Sunt atât de specializate și atât de rapide, încă mulțumesc cerului pentru reluări, altfel n-aș vedea mare lucru. Și chiar când văd, habar n-am ce văd. Mă fascinează ce tipuri diferite de corp au succes: la judo, e avantajos șă fii mai compact și greu de urnit. La scrimă, invers: longilin și sprinten. Judo-ul și scrima sunt totuși asemănătoare prin starea de alertă maximă în care stau sportivii: trebuie să aibă ceva de felină, să fie capabili să treacă de la 0 la 100 într-o fracțiune de secundă. Cei care se dezmeticesc mai greu n-au ce căuta pe covoare.

Apoi scrima, cu tot harnașamentul ei (curele, fire, măști) părea așa de încorsetată, încât strigătele de bucurie de la final mă luau mereu prin surprindere și erau cu atât mai emoționante; aproape că uitam că e o ființă umană acolo dedesubt. Totuși, cu toate că sunt prea rapide și nu înțeleg mișcările specifice, înțeleg filozofia scrimei și judo-ului, două sporturi gladiatoriale, unu la unu; la fel ca tenisul, nu depinde totul de tine, ci și de adversar. E posibil să pierzi din primul tur, chiar dacă ești favorit. E posibil să nu poți să descifrezi adversarul, sau să dai peste un match-up prost. De aceea mi-a plăcut mult regula de la echipe la spadă, unde o sportivă poate să se retragă și să lase următoarea colegă să continue lupta. Ar fi bună așa o regulă și la tenis, dar pe cine să bage Simona în locul ei? Pe Cahill? Pe noi? Singurătatea sportivilor în disciplinele individuale e aproape dureroasă: nu îi poate ajuta nimeni, indiferent cât de mult am vrea. Câștigă sau pierd, trebuie s-o facă singuri.

Un sport unde singurătatea e maximă, unde nici măcar un adversar nu ai, este gimnastica și celelalte sporturi unde execuți cu ce ai venit de acasă. Acestea mi se par sporturile cele mai tributare norocului, contextului, stării de moment. Ce faci dacă ai o zi mai proastă, dacă n-ai dormit bine, dacă exact când te sui tu pe bârnă, la sol lucrează o reprezentantă a țării gazdă și sala erupe tocmai când trebuie să aterizezi? Atâtea lucruri trebuie să meargă bine în acele câteva minute, în fereastra ta minusculă care vine o dată la patru ani și în care trebuie să atingi maximul personal. Mi se pare absolut brutal. Cel puțin la tenis ai o șansă la un nou turneu în fiecare săptămână și în fiecare anotimp câte un Slam. Dar la gimnastică, o carieră se întinde peste două Olimpiade dacă are noroc. E un risc imens. Dar apoi o vedeam pe Simone Biles cum mai împinge puțin limitele a ce se credea posibil, zâmbind larg în timpul acelui salt de la sol care-i poartă numele și pe care nicio altă fată nu-l poate ateriza și îmi dădeam seama că dacă nu exista acest sport, n-ar fi existat nici ea. Așa că iert un pic gimnastica pentru cruzimea ei, pentru toate mâinile bătătorite și gambele bandajate și toate lacrimile din spatele machiajelor și costumelor sclipitoare. 

Apoi sunt sporturile care mi se par pur fizice: canotajul, atletismul, halterele. E ceva atavic în ele, ceva sălbatic și hipnotic. Oamenii reduși la esența lor de ființe care se mișcă sau mișcă chestii. Aș fi curioasă le ce se gândesc canotorii când trag o barcă întreagă după ei. Sau un maratonist pe la kilometrul 30. Sau un halterofil când are deasupra capului triplul greutății lui. Probabil la nimic, sper că la nimic, pentru că gânditul consumă energie și au nevoie de ea până la ultima picătură ca să treacă linia de sosire (sau să plonjeze peste ea, ca atleta din Bahamas la 400 m).

E aproape nebunesc când stai să te gândești: zeci, sute de mii de oameni își dedică întreaga viață și muncesc ca la ocnă (nu e hiperbolă) toată copilăria și tinerețea, riscându-și integritatea corporală și mentală ca să facă un salt cu șurub pe un lemn de câțiva centimetri lățime sau să alerge suta de metri în nouă secunde și ceva sau să arunce o minge cu 100 km/h. De ce? Unii sunt incredibil de buni la asta, ca Biles, sau Bolt, sau Ledecky, sau Neagu. Plăcerea pe care o derivă din practicarea sportului plus rezultatele obținute fac ca beneficiile să depășească costurile. Okay, deci pentru ei e o alegere evidentă. Dar noi de ce ne uităm? Ne place să vedem semeni de-ai noștri făcând mișcări imposibile, fiind incredibili de rapizi, de agili sau de puternici. Da, dar ei sunt sunt agili și puternici, nu noi; ei câștigă medaliile și premiile. Noi ce câștigăm? Câștigăm ceva, dar mai imaterial. Nu găsesc altă explicație mai bună decât cea a lui David Foster Wallace: sportul de performanță ne reconciliază cu faptul că suntem împovărați cu un corp muritor și pe această perioadă limitată cât îl avem în folosință, sportivii de performanță ne arată că putem face ceva frumos cu el. 

Teorema lui Wallace poate fi dusă chiar mai departe: sportul de performanță poate fi transcendent. Adică sportivii mari ne pot inspira să facem ceva similar de frumos cu corpurile noastre, dar nu numai. Știu oameni care după ce i-au văzut pe Federer sau pe Borg jucând live, de la câțiva metri, au avut impulsul copleșitor de a se duce și face și ei ceva la fel de bine. Nu tenis, dar altceva: orice îi interesa pe ei. Iată de ce ne holbăm în miez de noapte la sporturi la care de-abia știm regulile: pentru că ne inspiră să încercăm să facem și noi în viețile noastre ceva la fel de bine ca ei pe teren. Și pentru că majoritatea sportivilor profesioniști arată trăsnet, să recunoaștem 😉