La 14 ani, visul suprem al Alinei Vuc era să devină campioană a României. Luptătoarea de 26 de ani din Reșița, acum dublă vicecampioană mondială și europeană, nu știa pe atunci că există ceva dincolo de titlul național. Începuse luptele din întâmplare, în clasa a treia, când a văzut un afiș pe ușa școlii și s-a dus la un antrenament împreună cu câțiva colegi pentru că „voiam să mă joc, să-mi pierd timpul liber. Nu știam unde mă duc, ce înseamnă luptele sau ce sport mă apuc să fac.”

I-a plăcut să se joace la antrenamente, i-a plăcut concurența și i-a plăcut să câștige.

A înțeles că drumul început din întâmplare poate deveni ceva serios în 2007, când și-a împlinit visul și a câștigat primul titlu național – pe care l-a apărat de atunci în fiecare an. Nu i-a fost ușor, „pentru că eu eram mică și mă credeam bună. Și când am ajuns acolo, am văzut că sunt mai multe fete bune în țară.”
Victoria aceea i-a dat însă încredere să viseze la mai mult. „Mi se părea visul suprem să fiu campioană a României, nu știam că există ceva mai departe. După aceea am visat la o medalie la un Campionat European, dupa aceea la titlu, și așa mai departe. Pentru că întotdeauna vrei mai mult.”

Acum visează la o medalie olimpică.

E un vis care e mereu cu ea: la cele două antrenamente zilnice, în cantonamentele care ține 10 luni pe an, la concursurile pentru care trebuie să slăbească să se încadreze în categorie sau în perioadele grele de recuperare de după accidentări. Nu e un gând de care să se scuture cu ușurință. „Nu ai cum să faci să nu devină prea mult, pentru că asta trăiești acum. Cu siguranță nu trece o zi fără să te gândești la asta.”

E un vis construit treptat, cu fiecare medalie și titlu câștigate. Și n-au fost puține: trei medalii de bronz la Europenele pentru cadeți și juniori, un bronz și un argint mondial la juniori, un aur la Campionatul Mondial Militar și o medalie de argint la Campionatul European Under 23. Iar după rezultatele impresionante de la junioare au urmat altele și la senioare: trei medalii la Campionatele europene – argint în 2016 și 2018, bronz în 2017 – și două medalii mondiale de argint, în 2017 și 2019.

**

Prima medalie de argint la Campionatul Mondial de Senioare, câștigată în 2017, la Paris, a fost cu atât mai specială cu cât a însemnat și prima medalie din istoria luptelor feminine românești la un Campionat Mondial de Senioare, un lucru de care Alina e mândră. „Asta mi s-a părut tare, că am putut intra în istoria luptelor românești.”

Într-un sport considerat dur pentru fete, Alina se bucură că poate fi un model pentru alte sportive. „Pentru că le-am demonstrat că se poate. Și e foarte bine să ai pe cineva acum, în timpul tău, în timpul în care tu faci lupte, că așa, exemple avem multe, dar sunt exemple pe care noi nu le cunoaștem sau nu le-am văzut neapărat, și mulți spun: <da, dar atunci era altfel>. Dar eu fiind acum, nu poate să zică nimeni asta. E acum și ai văzut că se poate.”

A auzit și ea că sporturile de contact nu sunt pentru fete. Chiar familia ei se temea și la început n-a fost de acord. „Sperau că dacă o să-mi fie greu o să renunț. Se gândeau că o să ne batem cu pumnii, că o să ne lovim. Dar nu a fost chiar așa, cu timpul a început și lor să le placă, când câștigam și vedeau că sunt bună.”

„Și după atâția ani în care sunt fetele la televizor și sporturile de contact sunt practicate de fete, încă întreabă lumea: <dar e un sport de fete?> Eu nu știam ce-am ales atunci, dar și dacă ar fi acum să aleg, când știu, aș alege același lucru. E un sport dur, da. Dar e și pentru fete, atât timp cât îl practică și fetele.”

A avut și ea luptătoare pe care le-a admirat la începutul carierei: Estera Dobre, câșigătoare a șase medalii europene de argint, era modelul ei din țară, iar când a început să vadă sportive internaționale, idolul ei a devenit azera Mariya Stadnik, care are trei medalii olimpice (două de argint și un bronz), și în fața căreia a pierdut în toate cele patru finale de la Europenele și Mondialele de senioare. „E foarte puternică, are toate calitățile, e o sportivă foarte bună. Când eram mică îmi doream să devin ca ea, îmi plăcea stilul ei de luptă. E singura stabilă, de atâția ani nu o bate nimeni. Mai vine o japoneză, după doi ani vine alta. Dar ea de atâția ani e tot acolo.”

Chiar dacă își dorește să-și ia revanșa după atâtea înfrângeri, Alina nu face din asta un scop în sine: „M-a bătut în atâtea finale, normal că vreau să câștig într-o zi. Nu e neapărat o motivație în plus, nu îmi doresc neapărat să câștig cu Maria, îmi doresc să câștig cu toate.”

**

A doua medalie de argint la un Campionat Mondial de Senioare i s-a părut mai greu de obținut. Chiar dacă avea mai multă experiență, și așteptările erau mai ridicate în septembrie 2019, la Nur-Sultan (Kazahstan). În plus, venea după o accidentare – o ruptură de ligament încrucișat – și nu se simțea pregătită 100%. „A fost mai greu, pentru că veneam după accidentare, dar și pentru că acum lumea se așteaptă să iei, nu mai e o surpriză. Bineînțeles că este presiune; și când e presiune e mai greu.”

Cum gestionează așteptările? „Încerci să-ți spui că nu contează ce spun ceilalți, ce cred ceilalți, tu ai muncit. Tu ai simțit durere, fericire, deci doar pentru tine trebuie să lupți. După aceea pentru ceilalți, pentru oameni, pentru țară, pentru Federație.”

Când s-a accidentat, în martie la un antrenament, i-a părut rău că ratează Campionatele Europene găzduite de București – prima oară în 30 de ani – , și s-a temut să nu rateze și Mondialul, unde obiectivul cel mai important era calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo. „M-am gândit la Jocuri, riscam să pierd Campionatul Mondial. Și chiar dacă nu-l pierdeam, riscam să fiu nepregatită.”

S-a recuperat la timp, dar nu s-a simțit pregătită 100%. Revenise pe saltea cu doar o lună înainte și avusese un singur concurs de verificare. A ajuns însă în finală, unde s-a întâlnit din nou cu Maria Stadnik, și a obținut medalia de argint. Mai importantă a fost însă calificarea la a doua ediție olimpică, astfel că nu va depinde de turnele preolimpice din 2020. „Cel mai mult m-am bucurat pentru calificare, medalia a venit bonus. Toată lumea a fost concentrată pentru calificare.”

**

Noul vis suprem, medalia olimpică, e singurul obiectiv și gând cu care a intrat în 2020. Un an pe care l-a început în cantonamentul de la Izvorani, unde s-a pregătit alături de lotul național de lupte feminine pentru un prim concurs internațional în ianuarie (unde a obținut medalia de argint), și pentru Campionatul European din 10-16 februarie din Roma. Privește acest turneu doar ca pe o pregătire pentru Tokyo, unde vrea să prindă vârful de formă. „Nu am un alt obiectiv anul ăsta, altul decât Jocurile Olimpice. Campionatul European va fi un turneu de pregătire, unde bineînțeles sper să mă lupt bine. Dar nu acesta va fi obiectivul meu.”

Nu va fi prima ei participare la un turneu olimpic – a fost și la Rio, în 2016, unde a pierdut în primul meci, cu indianca Vinesh Phogat –, iar faptul că a cunoscut deja emoțiile Jocurilor o ajută să se simtă mai pregătită. „Rio a fost o experiență frumoasă, m-a pregătit pentru 2020. Am văzut ce mă așteaptă și acum știu ce-o să fie și ce am de făcut. Nu am avut obiectiv atunci medalie, doar calificarea.”

Cum a ajutat-o experiența, trăită la doar 22 de ani? „Jocurile sunt ceva diferit de campionatele europene și mondiale, care sunt în fiecare an, și mă bucur că am reușit să fiu acolo și să văd ce înseamnă, să nu fiu surprinsă, pentru că e cu totul altceva. Și emoțiile sunt mai mari. Sunt campioni mondiali care nu pot lua medalie la Olimpiadă, ca să vă dați seama de ce e altceva.”

Patru ani mai târziu, obiectivele și așteptările sunt într-adevăr mai mari, dar Alina spune că și ea e altfel. „M-am maturizat și fizic, și psihic și sunt mai bine datorită rezultatelor din ultimii patru ani, care mi-au dat încredere.”

Calitatea ei cea mai importantă, crede sportiva legitimată la Steaua, este forța mentală, pe care o consideră cea mai importantă într-un sport ca luptele. „La concurs, psihicul e cel mai important. De pregătit fizic, toți se pregătesc înainte de concurs, dar de la emoții, nu te poți concentra și atunci îți slăbesc puterile, faci greșeli. Mulți adversari mai buni pierd la adversari mai slabi din cauza emoțiilor pe care nu le pot controla.”

Autocontrolul mental e important mai ales în perioada cea mai grea, cea dinainte de concursuri, când luptătorii trebuie să slăbească pentru a se încadra în categorie. „Cel mai greu la sportul nostru mi se par slăbirile. Când eram mică, slăbeam mai mult, dar acum nu mai am probleme cu categoria. (Categoria ei, 48 de kilograme, a fost ridicată la 50 kg.). Era foarte greu să stai o săptămână să mori de foame, să bei apă cu porția. Foamea n-o mai simți după prima zi, dar lipsa apei te distruge. Nu mai poți să gândești dacă nu bei apă. Aveai și zile în care nu mâncai nimic, cu două-trei zile înainte de cântar. Era greu să bei 100 de mililitri de apă într-o zi. Asta cred că e cea mai grea parte la lupte. Și accidentările.”

A avut două, o operație la menisc în 2013 și cea de la ligamente de anul trecut, care i s-a părut mai dificilă, mai ales că a venit cu un an înainte de Jocurile Olimpice. Așa că în 2020 își dorește să fie sănătoasă și să se poată antrena.

Din 2015, lucrează cu Nikolay Stoyanov, care a ajutat-o să se califice la Rio, apoi a preluat coordonarea întregului lot feminin. „Pentru mine e un antrenor foarte bun, cu care cred că mă potrivesc. Asta este cel mai important pentru mine, să ți se potrivească metodele lui de lucru, pentru că nu pentru toată lumea e bun același antrenament și cred că mă cunoaste foarte bine și știe ce am nevoie și când am nevoie. Știe și când să-ți dea în plus, știe și când să te oprească din muncă.”

**

La fel ca la 14 ani, când visa să câștige titlul național, nu vede deocamdată altceva după Jocurile Olimpice de la vară. „Deocamdata aștept Olimpiada ca să mă pot gândi ce urmează după, nu pot să mă gândesc ce urmează după. Ăsta e principalul scop.”

Nu vede deocamdată nici ce va face după ce-și încheie cariera sportivă, o carieră deja impresionată în care, pe lângă medaliile câștigate, le-a arătat și altor sportive un drum de urmat în lupte. Știe doar că vrea să rămână în sport. „Nu știu dacă neapărat să antrenez, dar undeva tot în lumea asta, pentru că făcând asta atâția ani de zile, ți-e foarte greu să faci altceva. Și aș vrea să fac ceva la care mă pricep și ceva ce-mi place să fac. Și să rămân aproape de sport. Pentru că sportul mi-a dat șansa să trăiesc într-o lume mai bună, pe care mi-am creat-o singură, datorită sportului.”

*

Sportivii români calificați deja la Jocurile Olimpice de la Tokyo

Atletism (5): Florentina Iuşco (săritura în lungime), Alina Rotaru (săritura în lungime), Claudia Bobocea (1.500 m), Daniela Stanciu (săritura în înălţime), Alin Firfirică (aruncarea discului);

Canotaj (18): patru rame masculin, dublu vâsle feminin – categorie uşoară, patru rame feminin, dublu vâsle masculin, dublu vâsle feminin, dublu rame feminin, dublu rame masculin;

Baschet (4): echipa națională feminină de 3×3;

Fotbal (18): echipa naţională olimpică;

Ciclism (2): Vlad Dascălu (mountain bike), dar și un alt sportiv pe care Federația îl va alege pentru proba pe șosea;

Fotbal (18): echipa naţională olimpică;

Gimnastică artistică (2): Maria Holbură (individual compus), Marian Drăgulescu (sărituri);

Înot (2): Robert Glinţă (100 m spate), Daniel Martin (100 m spate);

Kaiac-canoe (2): canoe-2 masculin pe 1.000 m;

Lupte (1): Alina Vuc (cat. 50 kg);

Tir sportiv (1): Laura Coman (puşcă aer comprimat 10 m).

Foto: Federația Română de Lupte