Suișurile și coborâșurile de pe planșă: cât de mult contează așteptările din jur înaintea Jocurilor Olimpice?

Ancuța Iosif 29 februarie 2016

Nimic din ce se întâmplase la începutul zilei de 4 august 2012 nu prevestea ce urma să pățească echipa feminină de spadă a României la Jocurile Olimpice de la Londra, unde fetele porneau ca favoritele aurului.

Ana Maria Popescu (Brânză), Simona Gherman, Anca Măroiu și Loredana Dinu se încălziseră în acea dimineață de august ca niciodată. Totul se lega, le ieșeau toate mișcările, trăgeau ca la carte. La alte concursuri, când le ies tușe artistice la pregătiri, își spun una alteia „păstrează-le pentru planșa oficială”. Perfecțiunea din sala de încălzire o neliniștea pe Ana Maria, vicecampioana olimpică de la Beijing, cu doar 15 minute înaintea sferturilor, în care trăgea prima contra Coreei de Sud.

Ana Maria a ținut gândurile pentru ea, în încăperea întunecată de care se simțea străină, tot așa cum se simțise, încă de la început, față de a treia olimpiadă la care participa, față de Londra. Mama spadasinei era pentru prima oară în tribune la o competiție internațională și aștepta ca fata ei să apară în lumina reflectoarelor de pe planșă. Ana a urcat acolo și a remizat 4-4.

După ea, Simona Gherman a fost învinsă cu 10-6, dar a rămas calmă. Echipa mai recuperase tușe în alte competiții – întotdeauna începeau meciurile mai prost. Erau în urmă cu o tușă, două, trei, dar își reveneau la jumătate și câștigau în ultimul releu. „Când am ajuns la jumătate și trebuia să dăm drumul la motoare, am văzut că niciuna nu reușea să tragă cum trăgea ea de obicei”, spune Simona. „Atunci m-am panicat”. La al patrulea releu (sunt nouă în total), scorul devenise 12-20 pentru sud-coreence și diferența de puncte creștea. Ana tot spera ca sclipirea să vină măcar de la una dintre ele. Dar la al șaselea releu, fetele erau distanțate la 18-30.

Loredana, care a fost rezervă și nu a evoluat în meci, stătea ca pe ace. Știa că e o presiune enormă pe fete și asta se simțise în fiecare seară la Londra, când se strângeau în apartamentul pe care-l împărțeau. Vorbeau despre cât de bune sunt coreencele și dezbăteau ce tactici ar fi bune în confruntările cu ele. Până atunci nu obișnuiseră să despice adversarele, ci pur și simplu intrau cu gândul să câștige meci după meci. Uitaseră parcă de cele patru titluri europene pe care le aveau în palmares cu echipa, de cele două titluri mondiale câștigate înainte de Londra, în 2010 și 2011, de zecile de medalii din colecțiile individuale strânse în 15 ani. Coreencele le apăreau o ceată de zeițe invincibile, iar româncele – supranumite Power Puff Girls – se simțeau neînsemnate, ca la primele confruntări din carieră.

AnaBranza

Loredana regretă că niciuna dintre ele nu a oprit meciul, dar fetele nu au obiceiul ăsta. Puteau să își lege părul, să își strângă șiretul de la un adidas, să găsească o scuză plauzibilă pentru o pauză de respiro, câteva secunde care ar fi putut scoate adversarele din ritm, care le-ar fi dat șansa să se reculeagă, poate să recupereze. Poate nu le-ar fi ajutat cu nimic, poate că sud-coreencele ar fi strâns puncte în continuare, spune Loredana, dar măcar ar fi încercat, cum fac italiencele de atâtea ori. Anca a câștigat al șaptelea releu, Ana Maria a încercat în zadar să refacă diferența, iar scorul a ajuns la 26-38. Simona a evoluat ultima și a câștigat un releu, însă era târziu. Coreea de Sud s-a impus cu 45-38, iar spadasinele noastre au pierdut șansa să lupte pentru podiumul olimpic. Mușchiul echipei feminine de spadă se atrofiase subit.

Nu a mai contat apoi că le-au învins pe rivalele lor de-o viață, italiencele, că au pierdut în fața Germaniei într-un meci interminabil, de 53 minute și s-au clasat pe locul șase. Ana Maria, Simona, Anca, Loredana – toate erau în lumi paralele. Intraseră cu apăsarea că trebuie să aibă aurul în valiză la întoarcere. Ieșiseră cu o apăsare și mai mare, care n-avea să le dea pace prea curând. „Am muncit, ne-am zbătut patru ani pentru jumătate de oră”, spune Ana.

După 4 august, spadasinele au intrat într-o perioadă de carantină și de atrofiere psihică. Închise în camere și închise în ele, fetele au plâns până au obosit. „Eu eram și nervoasă pe mine – după ce că o dădusem în bară, mă mai dădeam și de ceasul morții”, spune Ana.

Deveniseră mai mult praf decât power, cum le descria online un cititor. Simona nu-și dorea decât o despicătură mare în scoarța pământului, ca să se ascundă și să n-o mai găsească nimeni. Spadasinele erau tratate ca niște bolnave. Colegii de la sabie masculin, care luaseră argintul în echipă (ratând aurul în fața sud-coreenilor) cu o zi înaintea eșecului lor, le aduceau mâncare și încercau să le consoleze. Dacă Anca declara în presă că înainte de JO de la Londra nu s-a simțit lipsa unui psiholog în echipă, acum ar fi fost de folos unul, cu prisosință.

Jocurile Olimpice nu sunt o competiție atât de diferită față de mondiale sau europene, spun spadasinele. Aceeași planșă, aceleași reguli, aceleași luminițe care se aprind la tușe, aceleași fețe din alte etape. Diferența este că medaliile de la Jocurile Olimpice valorează cel mai mult în clasamentul Cupei Mondiale: 96 de puncte pentru locul I, 78 pentru locul al II-lea, 60 de puncte pentru al III-lea și aduc un plus în top. Dar importanța momentului vine din raritatea evenimentului și mai ales din presiunea construită în cei patru ani dinainte. Pun cărămizi jurnaliștii, membrii federațiilor, antrenorii, suporterii, sportivii înșiși. Cu toții contribuie, voluntar sau nu, la creșterea presiunii, iar așteptările devin tot mai mari.

În 2012, favoritele noastre la aur erau ridicate la cer de toată lumea, iar Ana Maria dădea multe interviuri în care promitea victorii. „Vrem să ne întoarcem acasă cu cât mai multe medalii, care să fie cât mai strălucitoare. La spadă am cele mai mari speranţe, pentru că, aici, arbitrii greşesc mai puţin!”, declara pentru presă și Ana Pascu, președinta Federației Române de Scrimă înainte de Londra.

Scrima_2

„Noi am urcat scrima în topuri și noi am coborât-o, recunoștea Ana, prima care a rugat oamenii, după eșec, să le înțeleagă, pentru că „n-a mers pur și simplu nimic.”. Tot Ana promitea revanșa: „Vrem să urcăm din nou, acest rezultat o să ne ambiţioneze şi mai tare”.

„Noi și numai noi suntem de vină, nu antrenorii”, explicau fetele, dar fără a arunca vreodată vina una pe alta, când media a început să întrebe, să scrie despre conspirația sud-coreencelor, care ar fi învins pentru că ar fi urmărit tacticile româncelor la Izvorani, unde s-au antrenat împreună, în iarna dinainte de Londra. Conducerea lotului de spadă al Coreei de Sud (masculin și feminin) a plătit 3.000 de euro pentru un stagiu de pregătire în România, legându-l de alte competiții europene, încercând să se adapteze fusului orar. Teoriile au fost dezmințite de întreaga echipă: „la fel de bine puteam și noi să le studiem”, au spus atunci sportivele, „Coreea putea alege orice altă țară pentru antrenament”. Din contră, prezența asiaticelor, spun fetele, le-a făcut bine, pentru că nu aveau des ocazia să se antreneze cu oameni din afara echipei. S-a mai vehiculat că eșecul a fost cauzat de spadele cu mâner francez, mai lung, pe care sud-coreenii le folosesc și care ar aduce un avantaj, dar la care România a renunțat de ani buni pentru că sunt inconfortabile și rigide la mânuire.

Reacțiile au venit din toate părțile: „Numai în pielea spadasinelor să nu fii acum, și-au dorit atât de mult medalia de aur şi acum trăiesc coşmarul vieţii lor. Nimeni nu trebuie pus la zid pentru un eşec”, spunea poloistul Alexandru Ghiban; „Spre deosebire de noi, ele nu erau obişnuite să piardă, să tragă pentru locurile 5-8” (Rareş Dumitrescu, vicecampion olimpic la spadă); „Realitatea e simplă: evoluție execrabilă, cauzată de infatuare, neseriozitate, pregătire de amatori, profesionalism zero”, scria un cititor; Un altul: „Capul sus! Știu că doare, pentru că și pe mine mă doare durerea voastră! Înțeleg prin ce treceți, însă să știți că nu sunteți singure! Ați pierdut o luptă. Gândiți-vă însă că sunt atât de multe înaintea voastră”. Un comentator scria: „Fetele ar trebui să dispară din peisaj vreun an, doi sau definitiv.”

Dorința cititorului se împlinea după Londra. Simona Gherman, Anca Măroiu, Loredana Dinu se retrăgeau pe rând, ca să petreacă mai mult timp cu familia, să facă un copil, dar fără să piardă contactul cu sportul. Anca venea la concursuri să le vadă pe fete, Simona asista la antrenamente și le spunea fetelor să aibă încredere că se întoarce, Loredana lucra full-time și nu-i prea permitea timpul, dar chiar și așa le urmărea întotdeauna. Ana fusese întrebată dacă se retrage încă de la JO de la Beijing din 2008, când a luat argintul la competiția individuală de spadă, lucru care i s-a părut stupid.

După Londra, Ana-Maria a surprins, continuând să vină la sala de scrimă la fel ca înainte, însă fără să mai găsească ceva ca înainte. A găsit doar colege mai tinere ca ea și un antrenor nou, fostul scrimer Octavian Zidaru (62 ani), care-l înlocuise pe Dan Podeanu (64 ani), tehnicianul care a adus scrimei româneşti zeci de medalii internaţionale și care i-a fost Anei mamă, tată și mentor. Podeanu hotărâse să urmeze calea lui Igor Lipalit, antrenor la canotaj, a coordonatorilor lotului de gimnastică, Octavian Belu și Mariana Bitang, a lui Istvan Kovacs, selecționerul lotului de polo masculin, retrași toți după rezultatele slabe de la Jocurile Olimpice de la Londra.

România a terminat JO de la Londra pe locul 27 din 79 de țări participante, cu nouă medalii (două de aur – gimnasta Sandra Izbaşa, la sărituri, şi Alin Moldoveanu, la tir, cinci de argint, două de bronz), față de Sydney 2000, unde România reuşea să obţină 26 de medalii, dintre care şase de aur. De la Sydney, participările româneşti la Jocurile Olimpice au scăzut, Londra fiind cea mai slabă poziţionare a României în istoria prezenţelor la Olimpiade (cu excepţia ediţiei din 1928, când nu am obţinut nicio medalie). În fruntea clasamentului din 2012 au stat SUA, cu 103 medalii (dintre care 46 de aur), China, cu 88 și Marea Britanie, cu 29.

Sub conducerea lui Zidaru, în 2013, o echipă nouă abia se încropea (foto sus), cu Ana în frunte. Lângă ea veneau Simona Pop, Maria Udrea și Raluca Sbârcea, care făcea câteodată schimb cu Amalia Tătăran (toate aveau între 20-23 ani). Scepticii (comentatorii, membrii federației) nu le dădeau multe șanse, presiunea a fost mare – oare pot tinerele să ajungă la performanțele campioanelor care abia se retrăseseră, sunt mușchii la fel de puternici? În acea formulă, echipa spadasinelor a învins în sferturile Campionatului Mondial de la Budapesta, în vara aceluiași an, pe mult-lăudatele sud-coreence. Fetele noastre au câștigat bronzul, dar medalia nu era nici pe departe victoria pentru care jubilau. Se bucurau mai mult pentru că-și luaseră revanșa față de adversarele care le distruseseră în urmă cu un an, la Londra.

Sub antrenoratul lui Zidaru s-a întors în lot, în mai 2014 (după aproape doi ani de absență) și Simona Gherman. La cinci luni după ce o născuse pe Teodora, Simona a revenit în sala de scrimă neîncrezătoare în forțele proprii, cu o respirație greoaie, cu plânsete de durere în prima lună. Zidaru a încurajat-o și i-a spus că e normal să nu mai fie la fel. Încet și sigur, Simona a demonstrat că își merită locul în echipă încă din vara aceluiași an, când a câștigat bronzul la Europenele de scrimă de la Strasbourg, aducând și cel de-al șaselea titlu european echipei de spadă. Medalia Simonei avea să fie ultima câștigată sub tutela lui Zidaru (care a adus în total patru medalii europene și o medalie mondială de bronz).

În toamna lui 2014, Dan Podeanu s-a întors la lot, după intervențiile lui Mihai Covaliu, președintele Federației Române de Scrimă, care observase un regres al spadasinei lider de echipă – Ana Maria. După eşecul de la Campionatele Mondiale de la Kazan (Rusia) din acel an, unde România rata podiumul la spadă, atât la individual, cât şi la echipă, Podeanu revenea la conducerea lotului. Performanțele au început din nou să curgă: în etapele cupelor mondiale din 2014-2015, Ana a câștigat două medalii de argint la individual și una cu echipa, în formula cu Simona Gherman, Simona Pop şi Maria Udrea. S-au întors apoi la lot și Loredana Dinu și Anca Măroiu, dintre care doar prima a reușit să facă față antrenamentelor și competițiilor, Anca preferând să-și întoarcă atenția spre familia pentru care se retrăsese inițial, după Londra.

Ana a fost constanta, echilibrul, mâna care a ghidat echipa prin toate schimbările. „A fost o perioadă, după Londra, în care mi s-a spus că sunt aici ca să le ajut să crească pe cele mai mici”, spune Ana, „mai târziu le-am ajutat pe Simona Gherman și pe Loredana să se reintegreze în echipă”. „Pe cele mici le-am ajutat pentru că nu am fost bună cu ele”. Ana le mai încuraja, dar în mare le certa, „țipa ca descreierata”, cum a fost criticată de suporteri.

„La mine cred că țipă cel mai mult, câteodată mai are puțin și se urcă pe planșă după noi”, spune Simona Pop, care știe că Ana a făcut o echipă din individualități, „chiar i-am spus să nu se oprească, pentru că mă ajută”. Simona – „Suflețel”, cum îi spune Ana – a intrat în echipa de senioare în 2009, când o durere la articulația mâinii stângi (cea care îi adusese adusese toate titlurile), a ținut-o pe Ana departe de planșă pentru șase luni.

Nimeni nu știa să-i dea atunci Anei un diagnostic clar, nici în România, nici în Franța, spadasina refuzând să facă operații de investigare. A urmat o perioadă în care se antrena doar fizic și mergea să le vadă pe colegele ei la campionate, tânjind din tribună la planșă. Ana a fost îndrumată apoi spre centrul de recuperare din Câmpina al doctorul Decebal Mehedinți, care i-a spus că articulația era suprasolicitată și din cauza asta tot lanțul muscular se atrofiase. După un tratament de cinci săptămâni, spadasina s-a speriat când a putut ridica o sticlă de apă de doi litri cu mâna stângă fără s-o doară. „Când te doare ceva foarte tare, te obișnuiești, și când durerea dispare, parcă-ți lipsește”. Ana avea să-și reia în curând antrenamentele. După ce-a avut articulațiile amorțite atâta vreme, îi era frică de contacte dure, subconștientul nu se vindecase și chiar dacă durerea dispăruse, corpul încerca mereu să se protejeze. „Nu dădeam totul în asalturi”. După o perioadă, Ana s-a urcat din nou pe planșă cu gândul de a centra, de a da cu capul, de a-și asuma fiecare mișcare.

Numită de trei ori cea mai bună spadasină din lume, cu șase titluri europene cu echipa, Ana stă ghemuită pe un colț de bancă din sala de scrimă din Ghencea, unde merge zilnic. Are părul ud, e încă „jeghi” după antrenament, și-a pus bluza albastră a clubului Steaua pe dos, zâmbește obosit în colțul gurii. „Dar nici nu mi-am revenit bine după accidentare, că mi-a dat Londra-n cap”.

Acum, mușchiul central al lotului de spadasine funcționează, se încordează, fandează mai bine ca niciodată, prin Ana Maria, prin cele două Simone (Gherman și Pop) și prin Loredana. Fetele au luat recent aurul în etapa de Cupă Mondială de la Buenos Aires, în ciuda căldurii care le-a sufocat și conduc clasamentul mondial, având biletul spre Rio promis (încă din toamna lui 2015). Dar cele patru fete nu vor să se gândească la Rio, cu cine vor trage sau dacă vor ocupa vreun loc pe podium. Deși rămân în continuare una dintre marile speranțe ale României pentru un titlu olimpic, fetele au decis să ignore, antrenament după antrenament, marele elefant roz din cameră – Jocurile Olimpice.

*

În august, la Rio, povestea a ajuns la final cu bine. Fetele au gestionat mult mai bine presiunea așteptărilor și au câștigat medaliile olimpice de aur. 

Fetele înainte de plecarea spre Rio:

 

 

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.