Super-oameni, episodul al II-lea. Claudiu Miu și oamenii din jurul lui se încăpățânează să se cațere, indiferent de obstacole

Ancuța Iosif 16 septembrie 2016

Dacă mergi la Galactic Indoor Climbing Gym și faci cunoștință cu Răzvan Nedu, o să te avertizeze că te va umple de magneziu pe mâini. Probabil o să-și ceară scuze că are palmele pline de bătături și te zgârie la atingere. Cu siguranță o să-ți povestească râzând cum a luat autobuzele greșite, care nu întorceau unde trebuie. Răzvan are 19 ani, este nevăzător din naștere și este unul dintre tinerii antrenați de echipa Climb Again, asociație care de aproape trei ani îi ajută pe tinerii cu dizabilități să se (re)integreze în societate, prin cățărat. Răzvan își face loc singur printre scaune și băncuțe, în timp ce trei instructori filează copii pe pereții cu prize colorate, care ajung și la 12 metri înălțime. Își pune hamul și începe să pipăie peretele în liniște. Câteodată își întinde suficient mâna stângă cât să ajungă la priza bună, câteodată îi mai tremură picioarele, dar avansează constant și dacă-l urmărești, începe să te doară gâtul de la atâta uitat în sus. La doar câteva luni de când s-a apucat de cățărat, Răzvan a ajuns la Mondialele de Paraclimbing. Ca el mai sunt alți tineri care s-ar cățăra, dar nu știu cum pot face să ajungă pe un perete, nu știu încă dacă le-ar plăcea așa ceva. Climb Again lucrează cu instituții, școli, profesori ca să dea cât mai multor copii șansa să descopere sportul în sălile bucureștene (momentan). Când nu-i aduc pe copii în săli, se apucă de construit panouri în școlile lor. N-a fost și nici nu e ușor, dar sunt o mână de oameni încăpățânați.    

Relația lui Răzvan cu cățăratul a început după ce echipa de la Climb Again a montat un panou în școala în care el face acum postliceala. Răzvan nu l-a remarcat în prima zi, dar a doua zi ține minte că panoul a atras multă lume. S-a cățărat printre primii. S-a dus până la o surplombă unde i s-a făcut frică, și din cauza fricii a vrut să încerce înc-o dată și-nc-o dată. „M-am cățărat, mi-a plăcut și le-am spus că aș vrea să continui, să merg la o sală și să fac sportul în continuare.”

Dacă la început mergea doar vineri la Galactic, apoi și miercurea în Fabrica de Cățărat, acum se cațără de 3-4 ori pe săptămână. La început a fost un fel de a-și umple timpul liber, de-a descoperi trasee. I se părea interesant să găsească o cale să urce prizele de diverse mărimi și culori pe care el le vede ca pe niște puncte. Răzvan le distinge cât de cât pe cele mai închise la culoare, dar pe cele mai deschise nu le vede deloc. Vara asta a fost și într-o primă excursie la stâncă, într-o tabără de pregătire Climb Again. I-a plăcut și acolo pentru că diferă total de sală. Are un perimetru în care trebuie să se cațere, nu prize fixe. Deși inițial se speriase și se gândea c-o să fie greu, s-a dat în cât de multe zone, a profitat de toți pereții. Într-o zi, Claudiu Miu, coordonatorul proiectului și unul dintre instructori, l-a întrebat dacă n-ar vrea să meargă la Mondialele de Paraclimbing de la Paris (14-18 septembrie). Normal că voia, dar i se părea prea scurt timpul de pregătire.

*

Climb Again mai are câteva luni și împlinește trei ani. Pentru echipă, lucrurile ar putea fi mai simple, adică și-ar dori ca lucrurile să fie ceva mai simple, dar încă o dată, prin Claudiu și ai lui colegi, vine convingerea că lucrurile pentru care merită să luptăm nu vin niciodată ușor. „Am făcut doi ani de când lucrăm cu copiii”, spunea el la sfârșit de 2015, într-o dimineață, la Sturbucks Unirii. Are 32 ani, e brunet, osos și meditativ. Purta o pufoaică albastră și învârtea pe masă paharul de carton plin cu cafea. „Am crescut mult, am făcut pași mari înainte, sunt realizări pe care am stat să le analizez”, spunea Claudiu. „Am văzut cum s-au potrivit lucrurile.”

Claudiu a fost sportiv de performanță, s-a cățărat la competiții și extra la stâncă și povestește detaliat de ce cățărarea e un sport complex. Poți să-l faci în sală sau pe stâncă, le poți face pe ambele, sau să-ți alegi doar una. „Ambele sunt la fel de serioase și la fel de apreciate. Mie mi-a plăcut mai mult escalada competițională. Am mers la concursuri, am câștigat Naționale, mi-a plăcut mai mult boulderingul – aici eram eu cel mai bun.” În paralel, Claudiu mergea și la stâncă, dar lucrurile erau mai mereu programate, nu mergea „așa, la plimbare”, să se cațere. Își alegea traseele pe care vrea să se dea și le lucra.

Puneam multă pasiune în ele. La traseele grele poți ajunge să lucrezi câteva luni sau câțiva ani, te întorci constant într-un loc să încerci din nou și din nou, până când îți iese pasajul de care te împiedici, fie el de 10 sau 50 metri. Traseele astea, de regulă, au pasaje dificile, trucuri pe care trebuie să le lucrezi. Nu-ți ies din prima și trebuie să stai acolo, să încerci mișcările alea, să duci până la perfecține o mișcare.

Asta căutau Claudiu și prietenii de cățărat tot timpul. Provocări pe care să le împingă la limita superioară. „Adică nu e nici un farmec să mă duc să mă cațăr pe ceva ușor”, povestea Claudiu serios. „Când mă duc la plimbare e una, dar când vreau să fac lucruri serioase, mă duc și iau ceva deasupra nivelului meu, ceva care să fie într-adevăr o provocare.” Chiar dacă la un moment dat ajungea să se plictisească de bătut același drum, treaba asta devine o luptă, o chestie de perseverență și onoare. „Cel mai mult am lucrat două luni de zile un traseu de boulder în America. A fost și cel mai greu al meu. Conduceam jumătate de oră, dup-aia mai urcam la 2.800 metri altitudine în Parcul Național Munții Stâncoși.” Mergea cu salteaua de bouldering în spate de 2-3 ori pe săptămână, câteodată zilnic. „Plecam de la serviciu, alergam, la întoarcere alergam ca să ajung la timp. E o zonă de bouldering foarte populară în Colorado. Claudiu spune că a fost tot timpul aproape să facă traseul, dar „parcă lipsea ceva.” E un ingredient bine cunoscut în cățărare, spune el, teama de reușită. „Ești foarte aproape, dar mai trebuie acel ceva care, cred eu, ține de psihic.” Claudiu venea cu fundalul românesc tocit pe partea cu „noi nu putem să facem traseele astea atât de tari, doar americanii ăștia grozavi.” Se trezea căzând uneori pe cele mai ușoare bucăți. Încăpățânat din fire, și-a schimbat și biletul de avion ca să termine traseul. A reușit.

Claudiu a fost campion național la escaladă în 2009 și 2010 – când devenea și campion balcanic, scoțând România de sub dominația bulgarilor, după ce depășise în clasament un sportiv care ajunsese în top 10 la Mondiale. Tot pe atunci ajungea și în etapele Cupei Mondială. „Am mers așa, să vedem ce se întâmplă acolo, că nu știam nimic. Românii care mai fuseseră la Cupe Mondiale sunt plecați prin State, n-aveam pe cine să întrebăm.” Cei doi-trei români de acolo, printre care și Claudiu, au ieșit pe ultimul loc atunci. „Ne băteam care să ia ultimul loc (râde). În coada clasamentului erau ăștia cu zero topuri atinse, zero bonusuri (acordate pentru atingerea unei anumite prize de mijloc din traseu). N-ai cum să obții locuri în primii 10 fără ceva în spate, explică: „nu e vorba de săli, acum ai unde să te antrenezi, dar nu ai know-how-ul. Aici nu ai cu cine să te antrenezi. Trebuie să ai de la cine să înveți, să ai cu cine să te cațeri. Să ai antrenor, să fie un nivel să fie concurență.” Din cauza asta, realizările multora au venit stând prin afara țării, cu cățărători mai buni decât ei. Claudiu a ajuns la patru etape de Cupă Mondială în 2010 și creștea de la un concurs la altul. La ultima etapă la care a participat s-a clasat pe cel mai bun loc al lui și al României, locul 31 (din vreo 85 sportivi înscriși). Apoi, artrita pe care inițial n-o luase în serios începuse să-l supere din ce în ce mai tare. „Eu sunt ambițios, am trecut peste durerile inițiale, dar ele s-au agravat și nu mai puteam fizic, oricât trăgeam eu de mine psihic să duc un antrenament la bun sfârșit.” Claudiu și-a dat seama că n-o mai poate duce așa – lua tratamente peste tratamente și renunțase la la sport.” A continuat să lucreze ca antrenor până în 2011 când până și mersul devenise o corvoadă. „Eram un moșulică cu dureri de spate, care abia se deplasa. A fost o perioadă grea în care am rămas izolat în casă, lumea nu mai știa de mine. A mers din rău în mai rău până în 2012.”

După multe încercări, doctori și experimente, totul a devenit un efort colectiv. Fratele lui Claudiu a venit din State și a organizat o campanie de strângere de fonduri, a căutat soluții, doctori și tratamente. Între timp, mușchii lui Claudiu se atrofiau din ce în ce mai tare, iar durerile de la articulații nu-i mai dădeau voie să se miște. Devenise rigid, doar piele și os. „Pentru că durerile erau foarte mari, nici nu-mi venea să mă mișc. Voiam să stau locului și să nu mai doară nimic.” Într-un final, a găsit un tratament nou pe atunci care i-a adus primele rezultate prin ianuarie 2013 – durerile și inflamațiile erau mai mici. Claudiu începuse recuperarea prin gimnastică medicală, însă tot îi era greu să meargă, cartilajul genunchiului era deteriorat și nu-i era ușor să stea în picioare. Însă pentru că începuse să meargă și să-și dezvolte astfel din nou musculatura a ajuns să meargă din când în când la sală, la copii. A reluat antrenamentele cu ei și, dacă tot era acolo, de ce să nu încerce și să se cațere? A reușit să termine un traseu ușor care i s-a părut mai lejer decât se aștepta. „Era mai comod decât mersul pe stradă. La mers mă dureau genunchii, acolo foloseam și mâini, și picioare și altfel se coordonează corpul.” Mergea șchiop, dar cățăratul îi redevenea ușor, la îndemână. „Îți dai seama că era o chestie inimaginabilă pentru mine. Să stau acolo sus și să mă uit în sală – bă, uite, sunt sus, la înălțime, ce chestie tare!” A fost prima oară când Claudiu s-a gândit că mai sunt oameni în situația lui, care au probleme medicale dar care s-ar putea cățăra. „Sunt niște trăiri acolo în spate pe care numai cineva cu dizabilități și cei din jurul lui le pot înțelege, iar cățăratul e ceva natural.” Claudiu își amintește de perioada în care era el șchiopul amărât.

Ieșeam din casă și aveam impresia că eu sunt cel mai ciudat om, aveam o stimă de sine foarte scăzută și trăiam cu impresia că toți se uită la mine că sunt șchiop, că sunt slab. Și stai cu capul plecat să nu deranjezi, nici n-ai curaj să privești pe cineva în ochi. Ai impresia că totul e în neregulă.

Tot atunci simți cum se termină totul, că nu ai ieșire și că nu mai ai niciun scop în viață în afară de zăcutul la orizontală. Totuși, Claudiu își punea întrebări. Chiar să te stingi fără motiv? Chiar nu mai poți vedea și altceva. Chiar să dispari, pur și simplu, și nimănui să nu-i pese? „Ești acolo, până la urmă, ești un suflet. Astea două chestii sunt la mijloc – că nu-i pasă nimănui și că nu e nicio logică. Gata, te-ai stins? Când aveai atâtea lucruri de făcut ai dispărut?” Trebuie să existe ceva, trebuie să existe o soluție, ceva ce pot face. Asta își spunea Claudiu în rarele momente de optimism în care căuta ieșirea. Încet, încet, lucrurile s-au legat în capul lui și și-a dat seama că trebuie să-i ia de mână pe cei în situația lui și să le arate lumea cățăratului.

Nu m-am dus să le spun – eu sunt aici să te ajut să te vindeci, sau să-ți fie mai bine medical, pentru că e un domeniu pe care nu-l cunosc, dar am spus că oricare ar fi situația ta, poți să scoți un maximum din ce ești tu acolo – chit că n-ai o mână, n-ai un picior, că nu vorbești, poți să faci ceva, să duci totul la o limită, să faci ceva extraordinar cu viața ta. Să spui – băi, am contat și eu în viața asta.

Autoeducat ca sportiv de performanță, Claudiu obișnuia să vadă totul în clasamente și medalii. „Ai punctat, ai contat, când ești în față contezi.” A luat ideea asta și a transpus-o în lumea celor cu dizabilități. „Dăm un impuls, să-și dorească mai mult în viață, să nu devină doar maseuri, cum sunt ei învățați să creadă, că nevăzătorii pot face doar masaje.” Poți să fii un avocat bun, un jurnalist bun, programator, poți excelea în atâtea domenii. „Asta e chestia care încă mă motivează. Chiar dacă ai o dizabilitate, poți faci lucruri grozave. Aveam ambiția asta, să arăt că deși suntem handicapați, suntem niște exemple, suntem mai grozavi ca mulți alții care au tot ce le trebuie și-și irosesc viețile.” 

Dacă toată cugetarea asta se întâmpla în martie-aprilie, apoi Claudiu l-a cunoscut pe cățărătorul Philippe Ribiere, care s-a născut cu malformații și care venise prin România să se cațere. „Era complet deformat la mâini și la coate, dar el se cățăra. Românii întrebau cum e posibil. De ce se cațără și ce caută printre noi? Dacă Philippe era român, stătea undeva închis în casă, pentru că sperie oamenii pe stradă.” Claudiu s-a gândit, prin luna mai, că dacă Ribiere se cațără, și el poate să se cațere. „A mai aprins ceva în mine.” La sfârșitul verii s-a dus cu copiii la unul dintre cele mai renumite concursuri de cățărăt din lume, ARCO (Italia), unde exista și categoria Paraclimbing, pe care o organizau pentru a doua oară. „Acolo am luat contact oficial cu tot ce înseamnă paraclimbing – nevăzători, cei cu deficiențe locomotorii, scaune cu rotile, fără o mână sau un picior. Asta m-a încurajat și am zis gata, știu ce am de făcut.

Avea dubii, desigur, „pentru că e greu în România”, dar a avut o determinare greu de măsurat. A început cu o clasă de copii cu autism, și n-a durat mult până să înceapă lumea să-l contacteze. Vorbise în cercul lui de prieteni, a spus „bă, io asta o să fac” și a sărit imediat cineva care știa o asociație de autism (Asociația Puzzle), implicit pe doamna Stan, cea care o înființase și care are doi gemeni care au făcut multă terapie, au progresat mult, dar mai aveau de lucru. A venit cu o gașcă de copii cu autism plini de viață, „ca niște ursuleți” alergau pasionați prin sală. Au venit apoi și tineri cu Sindromul Down și ușor, ușor, Claudiu a început să formeze un nucleu. Unii copii veneau constant, alții o dată pe săptămână. Au urmat apoi parteneriate cu Școala pentru deficiențe de vedere, apoi cu Școala pentru deficiențe de auz „Sfânta Maria”, din Drumul Taberei. „Aici am întâlnit două directoare extraordinare. Când am luat legătura cu ele am zis că ‘așa e normal să se întâmple.’ Profesorii de la școala de surzi aduceau copiii cu mașinile lor. Pe nevăzători îi luam noi cu mașinile. A crescut colaborarea între noi, am făcut proiecte împreună, e o super legătură creată cu directoarele și cu profesorii, cum n-am mai găsit.” În naivitatea lui, Claudiu a crezut că dacă așa bine primiți au fost la primele două școli, se vor deschide toate ușile la care vor bate. „În doi ani ne-am mărit orizonturile și am întâlnit tot felul de oameni, dar n-am mai găsit oameni care să țină atât de mult la copiii ăștia. Sunt neobosiți, ca și mine. Au venit mulți de la școlile de deficiențe de auz și vedere, după care noi am căutat să vedem care sunt pasionați, care-și doresc mult să facă treaba asta, cum putem obține permisiunea părinților. N-am reușit să-i aducem pe toți la cățărat, că sunt probleme diverse – unii au deficiențe multiple, unii sunt mici, e greu să-i aduci la sală și să ai grijă de ei.”

Din cauza asta tot Climb Again a făcut pasul următor: instalarea unor mici panouri în cele două școli, unde să poată lucra și cu cei care nu pot veni la sală. La sală rămăsese un nucleu de vreo 20 de copii care veneau constant și care au trecut la alt nivel: concursurile (campionate naționale și internaționale). „Sunt copii cu care noi am trecut prin niște etape și ca să ajungem cu ei la niște concursuri a trebuit să facem mult mai multe decât ce făceam atunci când antrenam copiii aduși de părinți de mânuță la sală. Atunci îmi vedeam strict de antrenament, eram plătit. Aici e de 2-3 ori mai multă muncă și mai grea, e o barieră de comunicare, copiii ăștia stau în niște internate, sunt departe de părinți, majoritatea sunt din alte orașe și stau în internatele școlilor.” Au dizabilități și nu sunt lângă familii, uneori e greu să legi cele mai simple relații cu ei. „Trebuie să petreci mult timp cu un copil ca să îl cunoști, să rezonezi cu el, să înțeleagă exact ce vrei să-i zici, cum gândești, ce vrei de la el. Am reușit să facem asta pentru că și ei își doreau foarte mult să se cațere. E un mediu în care ei se simt în largul lor, în care nu au restricție, nu stai cu bățul nu face asta, nu face aia, ca la școală. Înțelegi?”

*

La Climb Again vezi rucsacii plini cu hamuri, copiii entuziasmați intrând într-o sală de sport care se trag în prize înainte de orice încălzire. Vezi părinți care se ridică imediat în picioare când vine rândul copiilor la panou, instructorii care trag de coardă și le explică tinerilor, copiilor, mai la stânga, mai la dreapta, îi încurajează neîncetat. Vezi copiii blocați pe o anumită priză, care nu cred că pot mai sus și instructori care îi împing și îi încurajează. Vezi tricourile imprimate cu sloganul lor, „Overcome the Impossible”. Îi auzi vorbind despre ziua în care vor avea o sală de cățărat a lor, ca să nu se mai plimbe de colo-colo, între două-trei săli, să nu mai depindă de programul altora. Nu e un vis, e doar un plan care durează mai mult.

*

Răzvan a început să se cațere din luna mai cu Climb Again. Claudiu i-a spus să vină la antrenamente mai des și „mai vedem cu Mondialele, o să vezi c-o să te ajute.” Normal că Răzvan a progresat, a trecut și de surplomba aia din stânga de care nu trecuse până nu demult și se cațără pe întregul perete de escaladă de la Galactic. Răzvan nu mai participase la niciun concurs înainte de mondiale, dar juca mult șah. „Adică am ieșit campion la juniori nevăzători, am reușit să ajung și la europene.” Acum nu mai are așa de mult timp. A ales cățăratul, sau cățăratul l-a ales pe el, sau ambele. În loc să se antreneze, ar fi putut fi la Naționalele de șah pentru nevăzători, dar s-ar fi întors de acolo pe când ar fi trebuit să plece în Franța. Nici nu se gândește să renunțe definitiv la prima lui iubire (are în vedere Mondialele pentru nevăzători care sunt organizate în România anul acesta), însă vara asta s-a simțit mai pregătit pentru cățărat.

Ca la șah, îți faci un plan și la cățărat, înainte să urci pe perete. „Cineva care vede, aproximează.” Pentru Răzvan, prima oară când se dă pe un traseu e un mod de a-l descoperi. Dacă are pe cineva jos care-l ajută cu indicațiile, învață repede prizele recomandate. La Mondialele de Paraclimbing, Claudiu a fost delegatul cu indicațiile, însă nici cu strigatul ăsta nu-i tocmai simplu. „E ca și cum ai spune unui fotbalist șutează, mă. Nu-l poți influența. Va șuta, normal, dar nu știi dacă va da bine sau prost.” Răzvan și-aduce aminte că a avut dăți în care a făcut cerc în jurul prizei și n-a nimerit-o, în ciuda tuturor indicațiilor. Dar toate indicațiile îl ajută moral. „Dacă-ți zice peste mână, știi că trebuie să te duci cu dreapta peste mână și-ți aproximezi distanța. Te ajută la coordonare, îți dă indicații, dar efortul rămâne al tău, cât poți să faci, faci.” Răzvan se gândea să învețe să și fileze, însă e greu dacă persoana iese din câmpul lui vizual. „De fapt, nu știu câtă lume s-ar lăsa în mâna cuiva care nu vede.”

Răzvan face postliceala, lucrează la o firmă de masaj pe scaun și a tot făcut vara asta practică la Institutul Național de Recuperare, Medicină Fizică și Balneoclimatologie (Spitalul Poștei). În rest e trimis la diverse corporații ca să facă masaje. Pe viitor, vrea să stea mult pe capul doctorilor să învețe mai multe despre fizioterapie, balneo și kineto, pentru că-l pasionează și i se pare eficient. Atunci abia crede c-o să poată ajuta concret pacienții. Îi vede și acum satisfăcuți, însă își face mereu griji din cauza palmelor sale bătătorite și aspre de la cățărat. „Mi se mai jupoaie pielea, nu mi se pare bine ca după ce aseară m-am cățărat o grămadă să vin cu bătături pe spatele tău.” Răzvan și-a luat o pilă pentru bătături și încearcă cât poate el de bine să nu supere. Nu i s-a plâns nimeni până acum, dar ar vrea să prevină asta.

Părinții l-au susținut când au auzit de cățărat. Îngrijorați au fost, ca orice părinți, când vedeau juliturile, îl întreabu dacă e sigur că vrea să continue. Răzvan râdea. „Mama a fost mai afectată, dar așa a fost și când am început să merg cu bastonul alb.” Ziua se mai descurcă, însă seara, la metrou, sau când intră de la lumină în sala de cățărat îi ia ceva să se acomodeze cu lumina. „Văd oamenii ca pe niște contururi, dar nimic mai mult.” Prima oară, părinții au vrut să vină să-l ia, chit că se învârtea într-o zonă cunoscută, a treia oară le-a închis telefonul după ce le-a spus că se descurcă singur. „Contează foarte mult să ai autonomie motorie”, spune Răzvan. A pufnit în râs când și-a amintit de ghinionul din autobuze, când oamenii îi spun că e 104 și el simte că nu face stânga, apoi dreapta la Unirii și realizează că e, de fapt, 313.  Dă-i, coboară, traversează, așteaptă din nou. „Dar știu că se lucrează la o aplicație.”

*

Cățăratul are o dualitate care te face să te îndrăgostești ușor de sport. Are și latura educativă, disciplinată, și pe cea de aventură, joacă, libertate. Există o comunitate de cățărători în care Claudiu și ceilalți din echipă (care crește și crește) i-au integrat pe tineri. „Toată lumea-i apreciază, iar ei se simt în largul lor. Când vin în sală e ceva extraordinar pentru ei. Se simt super-oameni, se simt sportivi.” Climb Again a mers tot anul trecut la concursuri cu surzii și nevăzătorii. „Suntem constanți. Nevăzătorii au categoria lor, surzii se cațără laolaltă cu ceilalți. Asta a fost o mare reușită pentru noi, organizarea Campionatului Național de Paraclimbing împreună cu Federația Română de Alpinism și Escaladă (FRAE). „Ce ne-a ajutat să formăm echipa a fost că am avut o abordare naturală și normală față de ei. N-am avut o extra atenție sau extra grijă, ‘stai să mă port cu mănuși față de el.’ Asta i-a ajutat pe ei să se integreze foarte repede în mediul acesta și să fie foarte dezinvolți – faptul că eu am venit și l-am tratat ca pe colegul meu de cățărat. Arătam încălzirea, mișcările, totul firesc. Au văzut și entuziasmul cu care făceam eu lucrurile și asta le-a dat curaj și energie să facă lucruri. Să tragă de ei până la urmă, să muncească.” De la profesori a învățat Claudiu și limbajul semnelor, iar la cei cu deficiențe de auz trebuie oricum să existe mereu contactul vizual, „trebuie să fii în permanență atent la asta, să-i faci pe ei să fie atenți, să le arăți cum să facă mișcările.” În aproape trei ani de Climb Again, oamenii din echipă au dat multe telefoane, au completat multe hârtii, au așteptat săptămâni după răspunsuri la mailuri. Cum s-au lovit de oameni inimoși la început, au dat și de pereți mai reci ca stâncile de cățărat. Puțini vor să facă mai mult decât trebuie, nimeni nu vrea să riște nimic. Mai bine stau copiii în internate, în centre, unde pot fi supravegheați.

Ce mă face să fiu așa vocal și insistent este că tu, cu un minimum de ajutor, poți să-i aduci pe copiii ăștia să facă lucruri extraordinare, au toate ingredientele. Mai trebuie să-i împingi un pic, să le dai atenția de care au nevoie. Când vezi că poți și vrei să contribui și ți se pun piedici, te întrebi de ce. Dacă eu n-aveam motivația puternică, renunțam din primele două luni, nu ajungeam la doi ani, după ce-am văzut ce se întâmplă. Oamenii nu vor să apară în nicio situație de risc. Oamenii internatelor se gândesc că un copil cu dizabilități oricum nu poate face nimic, oamenii pasează mingea de la unii la alții.

Claudiu e încăpățânat, nu-i lasă în pace, oricine ar fi ei. Face presiuni peste tot, până la urmă n-au de ales. „Am completat teancuri de hârtii și vom continua. Termenul legal pentru răspuns e de 30 zile. Noi trimitem, sunăm a doua zi, ni se spune ‘pregătim răspunsul’, așteptăm între două și cinci zile și sunăm iar. Te duc cu vorba până cred c-o să obosești să suni. Nu renunțăm, orice piedică ne-ar pune. Nu mai e nimic care să ne oprească.”

*

Climb Again este o familie de oameni care fac voluntariat peste 50% din timp. Au promovat cățăratul în mai multe orașe din țară vara asta, printr-o caravană mobilă, vor să intre mai mult în centre și internate, să nu se limiteze doar la cățărat, ci să facă tot felul de ateliere și terapii cu copiii, care să-i ajute să se integreze și mai repede în comunități. Au avut și au proiecte în derulare atât în parteneriate locale, cât și europene. Mai multe despre ei și despre cum poți ajuta, pe pagina dedicată. Echipa a dus sute de copii în sălile de cățărat și abia acum încep planurile mai mari.

Articolul face parte dintr-o serie menită să promoveze oamenii care schimbă o bucățică din lume prin sport. Că vorbim despre antrenori, părinți, ONG-iști, copii care visează la campionate, vrem să vă povestim despre oamenii puternici pe care-i întâlnim. Cei care luptă mai întâi cu ei (mai apoi cu noi și sistemele noastre) și care ne fac să vrem să fim mai buni. Dacă știi și tu un super-om care a depășit obstacole prin sport sau i-a motivat pe alții să persevereze, dă-ne un semn pe ancamariaiosif@gmail.com.

Aici găsești și povestea Mădălinei, o sportivă neînfricată care a trecut de nenumărate obstacole, spusă de mama ei.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.