Super-oameni, episodul al III-lea. Un pui de om se recuperează prin sport, mama lui face un pas înapoi ca să meargă înainte

Ancuța Iosif 23 septembrie 2016

O mamă ia decizii grele ca să-și poată însănătoși copilul prin sport. Poveste scrisă prin ochii ei.

 

Toamna trecută l-am dus pentru prima oară pe Edi la cățărat, la cei de la Climb Again. Era un afiș la Direcția de Protecție Socială a Sectorului 6, și asistentul social care îl are pe Edi în evidență m-a întrebat dacă nu vreau să-l duc pe Edi acolo. „Ce fel de cățărat?” am întrebat eu, habar nu aveam că mai există și sportul ăsta. Am intrat pe internet să văd cine sunt cei de la Climb Again, cu ce se ocupă, că nu puteai să lași copilul oricui. Am dat un telefon, am spus că are handicap de grad accentuat, probleme pe parte motorie, „dar vă înțelegeți cu el,” am spus, ascultă (în principiu), respectă reguli simple. S-a integrat repede și l-au ajutat ședințele de la început în drumul spre independență.

Când am intrat în sală am fost fascinată de înălțimea panourilor și era o atmosferă super, muzică de ambient, care relaxa și energiza deopotrivă, rock și balade, și unde mai pui că erau și veteranii pe pereți. Domni de peste 50 ani care se cațără incredibil pe tavan – îmi închipui că se antrenează iarna, ca vara să se ducă în natură, deci adrenalină la maximum. Responsabilitatea o au cei care filează copiii de jos, într-adevăr, dar cu timpul te învață și pe tine, cel de pe perete, să fii responsabil pentru deciziile pe care le iei. Edi s-a uitat și el în sus și nu-i venea să creadă. „Hai”, i-am spus, „va trebui să înveți să te cațeri.”

Nu se poate spune că el este numai produsul cățăratului, eu l-am încurajat mereu să fie independent, să-și spună părerea chiar dacă nu mi-a plăcut. Acum încerc să-l fac să înțeleagă că unele lucruri trebuie spuse cu tact. I-a spus unui om că este gras și nu mai știam încotro s-o iau, mi-am cerut scuze, l-am pus și pe el s-o facă și i-am spus că poate omul respectiv are o problemă de sănătate. Încerc să-l cizelez, să nu mai fie atât de direct, dar să-și dea cu părerea. Sportul m-a ajutat foarte mult. Ideea nu este doar să facem mușchi, ci să câștigăm independență și libertate; în cazul cățăratului trebuie să înțelegi că în coardă ești responsabil. Dacă te uiți și la filme precum Everest înțelegi că răspunzi și pentru tine, și pentru ceilalți, orice mișcare neconformă cu regulile te poate costa viața. Asta vreau pentru el, să fie responsabil, independent și echilibrat precum oamenii de la Climb Again. N-am văzut pe nimeni acolo cu izbucniri nervoase, sau să se certe. Cred că la ei e vorba și despre o încăpățânare nativă.

*

Edi este un copil de aproape șapte ani care s-a născut la 1,2 kilograme, care a stat în spital două luni și jumătate. Am avut tensiune mare și asta nu l-a lăsat să primească substanțe nutritive, nu s-a dezvoltat și a trebuit să fac cezariană de urgență în săptămâna 32 din 40. La maternitate a luat nota cinci după naștere. Avea niște pete de sânge pe creier despre care neonatologul a spus că nu se știe când se vor resorbi sau pe ce centri ai creierului vor rămâne. După un an am realizat că avea probleme grave. Băieții încep să meargă pe la 10-11 luni și el nu stătea nici în fund, abia gângurea. La neurologie au stabilit doctorii că este în urmă cu dezvoltarea cel puțin 6-7 luni. De la un fizioterapeut am primit diagnosticul de tripareză spastică, formă medie, adică paralizie pe trei membre, pe toată partea dreaptă.

Toată lumea mi-a spus că va rămâne cu sechele. Nu m-am obișnuit niciodată cu gândul ăsta și am avut de făcut o alegere de viață foarte grea. Să fiu directoare de marketing la firma la care lucram și să am un copil cu tripareză spastică acasă, în pat, sau să fiu ceea ce sunt astăzi, femeie de serviciu la blocuri, ca să am un copil normal. După ce s-a născut Edi, nu m-am mai întors la job, că nu aveam cum. M-am zbătut mult, dar m-a ajutat și Dumnezeu. Sunt cazuri în care degeaba te zbați. Dar când se poate și toată lumea spune că se poate mai mult și să încerci, e păcat să nu încerci. Nu m-am întors la carieră și nu cred că mă voi mai întoarce – întreruperea de pe CV-ul meu e mare. Ce-aș putea să spun după ce-am fost directoare de marketing? Că am fost femeie de serviciu? Mai am și 41 ani. Așa mi s-a părut mie normal, să dau cu mătura și cu mopul și să-ncerc să-mi recuperez psiho-motor copilul, decât să am o carieră și să am o problemă când ajung acasă.

Timpul costă bani, iar banii îmi cam lipsesc, motiv pentru care apelez și la Direcția pentru Protecție Socială, pentru tot felul de programe gratuite pe care le pun la dispoziție. Am fost uimită să văd că, deși lucrurile astea sunt gratuite, oamenii pun pasiune și efectiv fac treabă bună. După ce Edi a fost diagnosticat, am fost mai mult pe drumuri. În primii trei ani a mers de trei ori pe săptămână la kinetoterapie, și prin Direcție, și cu plată când s-a putut. Programele erau limitate, de două ori pe an, câte zece ședințe pentru un copil. E foarte puțin, dar acel puțin mă scutea de niște bani.

Edi a mers susținut la doi ani și șapte luni, a vorbit pe la trei. A avut niște ghete speciale, iar o pereche costă 270 lei și se dau de două ori pe an (prin Direcție), dar copilului nu i se pot face ghete destul de mari ca să-i ajungă șase luni. Sunt niște ghete foarte tari care-i susțin glezna, ca să nu facă platfus și să nu meargă pe vârfuri. Am făcut ghete și la privat, și la stat, iar eu între timp am muncit ca femeie de serviciu sau ca bonă pe unde m-au primit și cu copilul meu, și cu toate problemele pe care eu le aveam de rezolvat. El a trăit împreună cu fata surorii mele, care este cu un an mai mică și perfect sănătoasă. Până la trei ani i-am crescut pe amândoi în aceeași casă, erau împreună 10-12 ore pe zi și faptul că ea era normală l-a ajutat. A fost ideea mea ca de la ea să prindă tot felul de lucruri pe parte motorie și psihică, să-l tragă în sus – cum ea înaintează normal să încerce și el. Am constat că imitația funcționează, prin asta se pot ridica unul pe celălalt – eu dacă-i spuneam de 30 ori să facă un lucru, nu mă asculta.

La 3 ani a mers cu verișoara lui la o grădiniță privată pentru doi ani și învățase să mănânce singur, să fie independent. Tot prin Direcția de Protecție Socială am mai intrat într-un program de șase luni prin care făcea terapie prin joc, învăța culori, forme, totul prin comparații simple. Atunci am constatat că lui Edi i-ar trebui mai multă terapie. Am avut și probleme în cuplu, iar el prelua părțile negative din comportamentul tatălui, și nici serviciile de la grădinița privată nu dădeau rezultatele pe care eu mi le-aș fi dorit și la care eu știam că Edi poate ajunge. Făceam exerciții cu el și acasă, îl învățam să numere, litere, informații pe care eu le-am căutat pe internet: lucrurile de bază pe care trebuie să le știe un copil de 2-4 ani.

De anul trecut l-am mutat la o grădiniță pentru copii cu deficiențe din cadrul Direcției. Erau vreo 6-7 copii cu autism, alții și cu sindrom Down. Au un educator la doi copii, mult personal specializat, și așa a făcut psihoterapie, logopedie, kinetoterapie, ergoterapie. Lui Edi i-a mers bine acolo, chiar dacă ai un șoc când intri din cauza comportamentelor copiilor (țipete și altele); el a învățat să ignore ce este în jur. Din cauză că-n cuplu au fost probleme, Edi a încercat să atragă atenția asupra lui, să se zbată, ne întrerupea din conversații, era agitat în general. Pedagogii de acolo l-au învățat să-și concentreze atenția indiferent de ce e în jurul lui, să respecte reguli. Acum ne-am separat de tata…

După ce Edi a fost pus pe picioare de kinetoterapeuți, mai lucram și eu cu el acasă. Merge pe bicicletă fără roți ajutătoare de peste doi ani, acum merge la hidroterapie, în cadrul centrului „Floare Roșie” din Sectorul 6. O zi face la sală kinetoterapie, a doua zi la bazin. Chiar dacă bălăceala e doar un bonus rar, lui Edi îi place la nebunie. Acolo am observat că-i place apa, iar terapeuții mi-au recomandat înotul ca fiind un sport complet și vreau să-l dau la un bazin, acum pentru asta strâng bani. Aleg să mănânc parizer și să pun deoparte, pentru că mi s-a spus că Edi mai are niște probleme din cauza echilibrului static, motivul pentru care l-am dus și la cățărat.

mickey-climbing

În afară de partea fizică pe care Edi a recuperat-o la cățărat, a prins forță în mâini, în degete, și-a dezvoltat musculatura spatelui și a umerilor, a dezvoltat echilibrul – pentru că la cățărat trebuie să coordonezi mâini, picioare, ochi. Instructorii din echipă mi-au spus că ideea centrală a sportului este să-i facă pe oameni mai independenți, copiii să-și depășească prin propriile forțe limitele fizice și psihice. Asta încerc să fac și eu cu Edi, să-l transform într-un copil independent. Cred că-mi iese și vom continua.

La prima întâlnire au urcat pe cele mai ușoare trasee din spatele sălii, de pe peretele desenat cu Mickey Mouse. Toată lumea i-a încurajat și au urcat din ce în ce mai sus, au ajuns să urce până la nivelul unui etaj, apoi, unde s-a urcat Edi de mai multe ori pare de nivelul unui etaj trei. Sala de la Crângași este cea mai înaltă și cea mai spațioasă. Copiii sunt în siguranță pentru că instructorii de la Climb Again au mare grijă de ei, sunt echilibrați, calmi și responsabili, indiferent de ce se întâmplă. Unul dintre ei îmi spunea mai demult că noi, părinții, stăm prea în sufletul lor și în cazul meu nu e nevoie să stau permanent, pentru că Edi nu are autism sau sindromul Down. Mi-au spus să stau mai la depărtare, poate chiar să plec, apoi să vin să-l iau după o oră și jumătate. La început am fost șocată, apoi m-am gândit că n-ar fi o idee rea. Mă duc la supermarket, fac cumpărături, îl iau și plecăm acasă. Copilul îmi spunea să stau și m-am gândit cum să fac. „Dacă mă lași să plec”, i-am spus, „mă duc la Auchan și-ți cumpăr o prăjiturică.” Prăjiturica a fost înlocuită la un moment dat cu o carte de povești. Dar copiii reacționează bine la recompense. Eu am văzut o metodă și mai interesantă la Climb Again. Se pune șapca copilului undeva sus pe o priză și el trebuie să se cațere ca s-o recupereze. Așa e mai corect și mai benefic pentru copil. Am fost și-n privat la aceeași sală de cățărat.

Prima oară, când Edi s-a dus pe peretele mic cu Mickey Mouse desenat, l-au încurajat în permanență, „pune piciorul acolo, mâna acolo.” I-a fost frică inițial să se lase în coardă să coboare, apoi l-a luat Silviu – unul dintre instructori -, prin învăluire, s-au mai jucat, i-a mai arătat un nod și s-a așezat la nivelul ochilor lui Edi, lucru pe care-l fac și psihologii, ca să nu fie într-o poziție de superioritate. „Edi, am încredere în tine că poți”, i-a spus, și dacă i-a acordat încredere s-a străduit. Pe la jumătatea unui traseu n-a mai vrut să urce, dar i-a văzut pe alți copii care se urcau și mai sus și i-am zis să se ducă să-i ajungă. Trebuie să creezi o competiție, nu exagerat, și să alegi copii de aceeași vârstă cu el. Așa a mers din ce în ce mai sus. I-am spus „du-te și vezi dacă e spălat geamul ăla de sus, de la capătul traseului, că dacă nu e, mă duc eu să-l curăț, că știi că sunt femeie de serviciu.” Într-o ședință urca de vreo 4-5 ori până sus. Dar eu vreau să-l dau și la înot pentru că la hidroterapie nu se face înot, iar eu vreau să învețe efectiv să înoate. M-am interesat și de bazine aproape de noi și de numărul de copii în grupă și…sky is the limit (râde).

Când ai un copil cu deficiențe, dacă nu încerci să lupți, nu mai încearcă nici copilul. Ce altceva să fac? Toții medicii, kinetoterapeuții îmi spun că e extraordinar de unde a plecat Edi și unde a ajuns și s-o ținem tot așa. Edi nu se poate menține și dezvolta acum decât prin sport. El a avut pe partea dreaptă paralizie, și dacă nu mai face niciun sport, i se va accentua o cifoză, o spondiloză cervicală, pentru că stânga se dezvoltă normal, și dreapta rămâne în urmă. Inclusiv tonusul muscular este altfel acum. Am primit și raportul făcut de doamna psiholog, prin cei de la Direcție. „Edi are probleme la motricitate, cunoaște o parte din litere și face calcule simple. Stabilește și menține contact cu adulții și cei de-o seamă. Tinde să nu respecte regulile în cadrul grupului, în special în ceea ce privește așteptarea rândului și respectarea timpului acordat fiecărui copil.” Tot acolo scria că trebuie insistat pe dezvoltarea motricității fine și pe menținerea atenției la sarcină. Mai ales aici a ajutat cățăratul.

Dacă Edi nu face sport, rămâne în urmă. Și pe parte muscular-neurologică, și pe partea de oase. De asta trebuie să continuăm, și nu am timp nici să respir. Am întrebat la Direcție și dacă poate face tenis, am văzut că au un teren acoperit. Mi-au spus că prin postura în care trebuie să ții racheta, se dezvoltă deficitar mușchii; or, el trebuie să dezvolte ambele părți, așa că tot înotul este cel mai bun. Voi continua cu drumurile între terapii și serviciul meu de nimic. Dar el e scopul meu în viață.

*

Mi-a fost frică de înălțime, dar apoi m-am obișnuit. M-am cățărat până sus. (Edi)

*

Articolul face parte dintr-o serie menită să promoveze oamenii care schimbă o bucățică din lume prin sport. Că vorbim despre antrenori, părinți, ONG-iști, copii care visează la campionate, vrem să vă povestim despre oamenii puternici pe care-i întâlnim. Cei care luptă mai întâi cu ei (mai apoi cu noi și sistemele noastre) și care ne fac să vrem să fim mai buni. Dacă știi și tu un super-om care a depășit obstacole prin sport sau i-a motivat pe alții să persevereze, dă-ne un semn pe ancamariaiosif@gmail.com.

  • Aici găsești și povestea Mădălinei, o sportivă neînfricată care a trecut de nenumărate obstacole, spusă de mama ei.
  • Aici găsești povestea oamenilor de la Climb Again, care (re)integrează în societate, prin cățărat, copii cu dizabilități.

 

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.